Recent Posts

vineri, 26 august 2011

TRISTEŢEA-MI METAFIZICĂ


Odată cineva mă întreba :

„ Ce te-a întristat mai mult vreodată ?

Pentru ce ai plâns ? Ce te bucură mult ştiu,

Revărsarea purităţii, înţelepciunii, frumuseţii…”

M-a întristat foarte tare faptul de a vedea

Căscându-se o prăpastie de netrecut

Între lumea reală şi cea ideală,

Între ceea ce doream să fiu şi ceea ce eram de fapt.

Astfel am ajuns să mă lovesc de misterul neelucidat

Al dualităţii universale, de care ne lovim neîncetat

La orice pas pe care încercăm să-l facem noi oamenii

Biete trestii gânditoare, cum bine ne numea Pascal.

Cum ar putea cineva dezlega misterul acestei minuni a lumii – Omul,

Această fiinţă ciudată în care se întâlnesc deopotrivă

Cele mai sălbatice instincte animalice

Cu cele mai înalte şi mai alese virtuţi:

În care parcă dinadins înger şi daimon îşi dau mâna

Ca prin îmbrăţişarea lor extatică să se desăvârşească

Suprema operă artistică a marelui Arhitect divin.

Acesta e abisul în care căzut-am şi eu, la fel ca primul om,

Cel făurit din lut şi-nsufleţit de ziditorul suflu al bunului demiurg.

La fel ca tine, Adame, eu glasul spre ceruri îl redic

Iar cu o mână-mi şterg o lacremă ce-ncepe a-mi se prelinge pe obraz.

O, da bătrâne meşter, la fel ca întâia oară istoria se repetă,

Sub ochii tăi tăcuţi şi blânzi deopotrivă.

Căci şi eu pentru-o clipă muşcat-am din blestematul fruct, al cunoştinţei binelui şi răului.

Da, Doamne, căci lacremi de sânge-mi picură pe-obraz,

De valul credinţei în tine mă simt ca purtat în extaz,

Şi totuşi nu te-am găsit nicăerea

Deşi tu eşti pretutindeni, şi-mi şti doar durerea,

Aş vrea să-mi cunosc doar menirea

Şi scopul acestui mister al dualităţii universale

C-aceasta-i tristeţea-mi metafizică.

 

Robert TRIF - din Volumul " Peregrin spre Absolut "

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More