Nu s-a schimbat nimic, desigur, s-a lucrat mult la imagine
S-au făcut mici retuşuri, cum s-ar zice, pe ici pe acolo
S-au modificat unele aspecte ţinând de cotidian
Dar în esenţă totul e la fel ca înainte
Singura deosebire fiind aşa-zisa libertate
A cuvântului, evident, că de restul…
Dacă înainte, în perioada comunismului
Se putea cunoaşte adevărata realitate
Dar nu ţi se îngăduia să ai opinii personale
Despre situaţia concretă, adică era un consens deplin
Singura variantă acceptată fiind cea prezentată
De către cadrele partidului…
Acum în schimb eşti liber să-ţi exprimi părerea
În orice problemă sau în orice domeniu
Şi cam atât…În rest, ce să mai vorbim…
Oricum nu vei fi luat în seamă de nimeni
Vei lătra singur la lună, cum zice o vorbă din popor
Şi vei avea „plăcuta” surpriză să fi cel mult considerat
De către cei mai mulţi, drept un nebun de legat.
Opiniile tale-ţi vor părea vorbe-n vânt
E ca şi cum într-un scenariu grotesc şi absurd
În acelaşi timp, ai încerca să-ţi expui părerile
În faţa unui auditoriu compus dintr-un amalgam
Eterogen format doar din surdo-muţi.
La ce bun să vorbeşti pietrelor
La ce ţi-ar folosi întreaga cunoaştere
Dac-ai fi conştient că eşti singurul supravieţuitor
Al unei lumi distruse, trecute în nefiinţă
În urma unui cataclism, artificial sau natural
Asta are mai puţină importanţă,
La ce bun să rosteşti opinii şi idei în faţa unei
Lumi mute, tăcute şi necunoscătoare, la ce bun ?
Fiecare dintre noi suntem atât de singuri
Paradoxal, tocmai acum când suntem liberi
Dar cum este posibil ?. Cum oare ?
Cum poate fi libertatea prilej de izolare ?
Pare absurd, dar cruda realitate a zilelor noastre
Postdecembriste stă martoră unei asemenea monstruozităţi.
Atunci, inerent şi inevitabil se naşte întrebarea :
Suntem cu-adevărat liberi sau totul e o iluzie
Diformă, o înşelătorie macabră şi dureroasă ?.
Răspunsul vine şi el la fel de repede
La fel de prompt şi la fel de dureros :
Fără a înţelege sensul pe care-l are
Libertatea nu-şi mai are rostul
Îşi pierde chiar înţelesul, sensul
Şi tot restul devine neant, ceea ce de altfel
Cu puţină chibzuinţă, se poate observa în zilele
Orele şi minutele care se scurg fără de rost
În epoca noastră ruptă de realitate.
Pentru a fi stăpânii lumii de mâine
Trebuie să învăţăm ce-nseamnă să fi liber
Trebuie să înlăturăm din caracterul nostru ambiguu
Tot ceea ce ţine de comportamentul sclavilor
Da, căci suntem încă sclavii propriilor iluzii
De aceea e imperios necesar să ne trezim din coşmarul
Creat de propriile noastre slăbiciuni şi
Ceea ce este foarte important, să redevenim oameni,
Da, nu vă miraţi, comunismul are acest „merit”
Şi anume, acela de a fi adus Omul în pragul dispariţiei.
Ce jalnic sună, ce crud, ce sfâşietor, aşa şi este
Dar cine se-aşteaptă ca Adevărul să fie altfel
Să fie convins că se înşeală amarnic.
Adevărul e întotdeauna dur, greu digerabil
Pentru bietele noastre făpturi,
Este crud, nemilos, dar e clar şi limpede
El nu acceptă jumătăţile de măsură iar
Drumul spre El e presărat cu ghimpi,
Pretutindeni sunt bariere ce trebuiesc trecute
Altfel drumul spre adevăr se înfundă şi nu mai este
Deloc posibil să ieşim la suprafaţă, din întuneric să
Răzbatem spre lumina cea veşnică a nemărginirii şi eternităţii.
Un singur gând mă chinuie mereu
Vom fi în stare să parcurgem acest dificil itinerariu
Presărat cu capcane şi bariere ce pare de netrecut ?
Suntem atât de puternici încât să putem trece peste
Toate aceste metamorfoze diabolice cu chip de adevăr ?
Vom reuşi în cele din urmă, să facem deosebirea între
Ce este bine şi ce este rău în desişul vremurilor de tranziţie ?
Poate că da, poate că nu, cine poate şti…
Însă de acest răspuns depinde soarta nu numai a mea
Ci şi a domniilor voastre, fie că vreţi sau nu
De el depinde chiar soarta întregii noastre naţiuni.
Robert TRIF - din Volumul " Paradoxul de a fi Român "
Trimiteți un comentariu
Trimiteți un comentariu