Dedicată lui Charlie Chaplin,
Uitat undeva între copilărie şi maturitate, pierdut în umanitate
Aflat singur la fel ca toţi semenii mei, dar totuşi singurul conştient
De monstruozitatea numită simplu modernitate, încerc timid
Să supravieţuiesc, deşi îmi pare totul grotesc şi nesăbuit.
Nu pot să-mi stăvilesc noianul de scârbă şi de lehamite
Ce-mi năvăleşte şi-mi inundă de pretutindeni fiinţa,
Am încercat fără sorţi de izbândă să fug de lume, de toată
Nebunia şi isteria, dar nici nu mai ştiu dacă sunt eu însumi
Sau o palidă umbră a unui suflet de copil, ce odinioară credea
Spera şi trăia bucuria de-o clipă a unei fiinţe de lumină
Devenită din nefericire, odată cu trecerea timpului hoinar
Un întuneric, o prăpastie, un coşmar cu imagini terifiante.
Înţeleg pe deplin suferinţele fără de margini ale poporului evreu
În disperata sa trecere prin lume, toate încercările sale supraomeneşti
De a supravieţui neschimbat în istoria lumii,
Tocmai de aceea mi-e drag fără de seamăn acest straniu neam
Care a stârnit invidie în sânul altor naţiuni avide de putere.
Când mă gândesc la faptul că marii artişti ai umanităţii
Au trăit într-o cruntă mizerie, mi se par penibile toate onorurile
Posterităţii, înţeleg singurătatea lui Mozart pe ultimul său drum
Spre eternitate, condus pe ultimul drum doar de gropari şi de
Unicul său prieten fidel-câinele, iar mai apoi cum peste timp
Ne mândrim cu muzica sa divină, cât sadism în tot acest odios
Comportament de jivine sălbatece, cum ne ostoim mizeria din suflete
Pe acordurile unei simfonii unice ale genialităţii unui suflet
Pe care cu neobrăzare l-am mutilat, l-am stors de vlagă cât am putut
Cu o furie oarbă, iar alţi inşi odioşi şi inutili îi ridicăm zilnic la rang de zei
Deşi nu merită nici măcar o biată flegmă din piepturile noastre înveninate,
Şi totuşi ei sunt mai marii zilei, cărora le aducem toate onorurile nemeritate
Iar celor asemenea marelui Mozart sau altor pictori, scriitori, savanţi,
Le întoarcem spatele, nu ştim cum să le facem viaţa mai insuportabilă
Abia peste timp, ne dăm subit seama că fără ei am fi nimic, un biet pumn
De ţărână, fără viaţă, poate asta este soarta enigmaticului spirit, nu ştiu
Dacă asta este o victorie a spiritului în lupta sa cu ignoranţa şi prostia,
Oricum ar fi e o victorie cu gust amar, pe care mi-e greu s-o înghit
Şi mă întreb deseori dacă merităm să primim lumina dumnezeirii reflectate
De aceste mari spirite, sau am merita să fim lăsaţi singuri cu întunericul
Din sufletele noastre moarte, şi totuşi cât de caldă şi mângâietoare este lumina
Adusă de aceste spirite călăuzitoare, nu vom putea niciodată să le mulţumim
Pentru toată dragostea lor imensă cât universul, pentru sacrificiul lor nebunesc
Într-o lume nesăbuită şi aparent nepăsătoare, pentru credinţa lor neştirbită
În adevărata şi singura putere, Spiritul – puntea dintre noi şi Dumnezeu.
Cuprins de lacrimi de recunoştinţă, cred că singurul omagiu pe care-l putem
Aduce cu noi pentru ei, ar fi să devenim şi noi asemenea lor, sau măcar să încercăm,
Să încercăm totuşi să fim nebuni până la capăt, să credem neclintit, fără să ne pese
Decât de drumul nostru prin istorie, să lăsăm în urma noastră ceva măcar ca o undă
De speranţă, o mică rază de lumină, îndeajuns spre a ne conduce izbânda întru eternitate.
Poate atunci scârba şi regretele vor dispărea pentru totdeauna, lumea va fi mai aproape de noi, iar împreună vom fi cu toţii părtaşi la nunta spiritului cu lumea şi cu Dumnezeu, iar
Dualitatea va dispărea asemenea unui fum, lupta ne va părea o joacă de copil, şi vom asculta
Cuminţi şi fericiţi simfonia divinului din noi, din lume, dimpreună cu Spiritul Suprem – Dumnezeu…
Robert TRIF - din Volumul " Luceferii Nemuririi "
Trimiteți un comentariu
Trimiteți un comentariu