Dedicată lui Charlie Chaplin,

Uitat undeva între copilărie şi maturitate, pierdut în umanitate

Aflat singur la fel ca toţi semenii mei, dar totuşi singurul conştient

De monstruozitatea numită simplu modernitate, încerc timid

Să supravieţuiesc, deşi îmi pare totul grotesc şi nesăbuit.

Nu pot să-mi stăvilesc noianul de scârbă şi de lehamite

Ce-mi năvăleşte şi-mi inundă de pretutindeni fiinţa,

Am încercat fără sorţi de izbândă să fug de lume, de toată

Nebunia şi isteria, dar nici nu mai ştiu dacă sunt eu însumi

Sau o palidă umbră a unui suflet de copil, ce odinioară credea

Spera şi trăia bucuria de-o clipă a unei fiinţe de lumină

Devenită din nefericire, odată cu trecerea timpului hoinar

Un întuneric, o prăpastie, un coşmar cu imagini terifiante.

Înţeleg pe deplin suferinţele fără de margini ale poporului evreu

În disperata sa trecere prin lume, toate încercările sale supraomeneşti

De a supravieţui neschimbat în istoria lumii,

Tocmai de aceea mi-e drag fără de seamăn acest straniu neam

Care a stârnit invidie în sânul altor naţiuni avide de putere.

Când mă gândesc la faptul că marii artişti ai umanităţii

Au trăit într-o cruntă mizerie, mi se par penibile toate onorurile

Posterităţii, înţeleg singurătatea lui Mozart pe ultimul său drum

Spre eternitate, condus pe ultimul drum doar de gropari şi de

Unicul său prieten fidel-câinele, iar mai apoi cum peste timp

Ne mândrim cu muzica sa divină, cât sadism în tot acest odios

Comportament de jivine sălbatece, cum ne ostoim mizeria din suflete

Pe acordurile unei simfonii unice ale genialităţii unui suflet

Pe care cu neobrăzare l-am mutilat, l-am stors de vlagă cât am putut

Cu o furie oarbă, iar alţi inşi odioşi şi inutili îi ridicăm zilnic la rang de zei

Deşi nu merită nici măcar o biată flegmă din piepturile noastre înveninate,

Şi totuşi ei sunt mai marii zilei, cărora le aducem toate onorurile nemeritate

Iar celor asemenea marelui Mozart sau altor pictori, scriitori, savanţi,

Le întoarcem spatele, nu ştim cum să le facem viaţa mai insuportabilă

Abia peste timp, ne dăm subit seama că fără ei am fi nimic, un biet pumn

De ţărână, fără viaţă, poate asta este soarta enigmaticului spirit, nu ştiu

Dacă asta este o victorie a spiritului în lupta sa cu ignoranţa şi prostia,

Oricum ar fi e o victorie cu gust amar, pe care mi-e greu s-o înghit

Şi mă întreb deseori dacă merităm să primim lumina dumnezeirii reflectate

De aceste mari spirite, sau am merita să fim lăsaţi singuri cu întunericul

Din sufletele noastre moarte, şi totuşi cât de caldă şi mângâietoare este lumina

Adusă de aceste spirite călăuzitoare, nu vom putea niciodată să le mulţumim

Pentru toată dragostea lor imensă cât universul, pentru sacrificiul lor nebunesc

Într-o lume nesăbuită şi aparent nepăsătoare, pentru credinţa lor neştirbită

În adevărata şi singura putere, Spiritul – puntea dintre noi şi Dumnezeu.

Cuprins de lacrimi de recunoştinţă, cred că singurul omagiu pe care-l putem

Aduce cu noi pentru ei, ar fi să devenim şi noi asemenea lor, sau măcar să încercăm,

Să încercăm totuşi să fim nebuni până la capăt, să credem neclintit, fără să ne pese

Decât de drumul nostru prin istorie, să lăsăm în urma noastră ceva măcar ca o undă

De speranţă, o mică rază de lumină, îndeajuns spre a ne conduce izbânda întru eternitate.

Poate atunci scârba şi regretele vor dispărea pentru totdeauna, lumea va fi mai aproape de noi, iar împreună vom fi cu toţii părtaşi la nunta spiritului cu lumea şi cu Dumnezeu, iar

Dualitatea va dispărea asemenea unui fum, lupta ne va părea o joacă de copil, şi vom asculta

Cuminţi şi fericiţi simfonia divinului din noi, din lume, dimpreună cu Spiritul Suprem – Dumnezeu…

Robert TRIF - din Volumul " Luceferii Nemuririi "