Dacă m-ar întreba cineva care este principala caracteristică
A poporului român, aş răspunde fără ezitare :
Ipocrizia de a purta mască, de aş ascunde propria-i faţă
Adevăratu-i chip, adevăratele faţete ale propriei deveniri.
Poate unii vor susţine că sunt răutăcios
Că nu fac altceva decât să-mi denigrez propriul popor
Propria-mi stirpe, că arunc cu pietre în loc să mă prefac
Iar alţii vor spune că sunt mult prea dur…
Dar mă întreb, oare cum altfel aş putea să fiu ?
Când îl iubesc atât de mult, nespus de mult
Aceştia nu înţeleg că exigenţa mea vine tocmai din cauză
Că-mi iubesc la nebunie propriile-mi rădăcini
Înfipte adânc în pământul patriei străbune, în sfânta
Şi strămoşeasca-mi ţărână.
Să nu mă înţelegeţi greşit iubiţi confraţi
Nu încape îndoială că şi eu sunt un netrebnic
Eu mai cu seamă decât mulţi dintre dumneavoastră
Da, am greşit, am păcătuit din prostie şi ignoranţă
Am fost asemenea vouă, slab, laş, puturos şi putred
Am purtat cu o crudă neruşinare nenumărate
Şi neasemuite măşti, blestemate fie ele.
Singura diferenţă între mine şi tine
Iubite cititor, stimabile cetăţean, e aceasta :
M-am scuturat de viermi şi putregaiuri
M-am lepădat de bube şi puroi
Şi-am aruncat acele netrebnice măşti puturoase
Care-mi îngreunau sufletul umplându-l de duhoare.
Desigur, trebuie să recunosc, datorez mult acelor
Hidoase măşti, dar ele odată înlăturate
Nu mai contează sau mai bine zis
Nu mai înseamnă nimic pentru mine.
Acum sunt un alt om, n-aş putea spune
Cu mâna pe inimă, că sunt mai curat ca
Mulţi dintre voi, asta nu pot s-o afirm răspicat
Doamne fereşte, să mă consider superior altora
Semenilor mei, căci aş cădea în păcatul trufiei,
Un singur lucru pot însă să-l afirm cu tărie
Sunt liber cu-adevărat, pot să gândesc şi să simt
Limpede ca lacrima, deoarece acum, din fericire
Nu mai pot să trişez, nu mai pot să mă mint.
Dacă ar şti oamenii ce bine şi plăcut este
Să fi tu însuţi, să fi cu-adevărat şi pe deplin liber
Atunci cu siguranţă şi-ar lepăda cu repeziciune
Toate miriadele de măşti pe care le poartă cu osârdie.
Bineînţeles, le va fi greu să renunţe la multitudinea
Privilegiilor pe care le oferea gratuit
Purtatul feluritelor şi alambicatelor măşti
Nici nu vreau să le amintesc căci m-ar apuca scârba
Mi-ar fi silă de mine însumi amintindu-le.
Este curios ca purtatul diferitelor măşti
Să fie oglindit chiar şi în banalele sondaje de opinie
Şi când spun asta, mă gândesc cu groază la încrederea
Pe care chipurile, oamenii noştri o au în Biserică,
Lesne de ghicit care-i adevăratul motiv ce se-ascunde
Cu oarecare dibăcie, în presupusa încredere
Biserica fiind instituţia care a amplificat până la paroxism
Purtatul măştilor, ba chiar a considerat necesară cultivarea
Acestui scârbos şi dizgraţios obicei.
Dragii mei, nu vă lăsaţi amăgiţi, priviţi în magica oglindă
Oglinda sufletului care nu poate să mintă
Biserica a murit demult, mai precis odată cu acceptarea
Împărăţiilor lumeşti, restul e de domeniul istoriei
Este dacă vreţi o panoramă a decăderii sale morale
O istorie presărată cu sânge nevinovat, plină de
Fărădelegi strigătoare la cer, de minciună şi teroare
De instituire a groazei, a fricii şi-a neputinţei.
Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, nu vă hrăniţi
Din pâinea ignoranţei şi nu v-adăpaţi din izvorul
Dătător de simple iluzii fantasmagorice.
Ce bine ar fi dac-aţi avea tăria necesară
Curajul nebun de-a vă privi mai des în oglindă
Faţă în faţă cu propriul Eu lăuntric,
Nu mă întrebaţi, ştiu, e foarte greu, e cumplit de dureros
Poate tocmai de aceea nu veţi găsi în casa mea
Nici o oglindă, demult le-am spart pe toate
Nu suportam să-mi văd propria-mi decădere
Preferam să cred în propriile-mi năluciri.
Da, e adevărat, am ucis chipul lui Dumnezeu
Cel oglindit în suflarea dăruită odată cu naşterea
Sufletului meu, l-am ţinut ascuns privirilor,
Chipului sfânt şi pur al divinităţii îl preferam
Pe cel diform şi trecător, dar mai comod al nefiinţei…
Oameni buni, dragii mei, lepădaţi-vă măştile
Şi veţi cunoaşte fericirea cea veşnică,
Veţi putea iubi cu-adevărat tot ceea ce demult
Cândva aţi iubit, dar cu timpul acest sentiment
A fost redus la tăcere, cu brutalitate demonică
De către un Eu egoist şi rece, insensibil şi fad
Veţi putea din nou să vă bucuraţi asemenea copiilor
Chiar dacă şi acest sentiment a fost stins de multă
Prea multă minciună, imensă falsitate,
Veţi putea redeveni copii ai lui Dumnezeu şi ceea ce este
Şi mai important, veţi deveni voi înşivă.
Robert TRIF - din Volumul " Paradoxul de a fi Român "
Trimiteți un comentariu
Trimiteți un comentariu