Recent Posts

luni, 19 decembrie 2011

PRIVILEGIUL MĂŞTILOR

Dacă m-ar întreba cineva care este principala caracteristică

A poporului român, aş răspunde fără ezitare :

Ipocrizia de a purta mască, de aş ascunde propria-i faţă

Adevăratu-i chip, adevăratele faţete ale propriei deveniri.

Poate unii vor susţine că sunt răutăcios

Că nu fac altceva decât să-mi denigrez propriul popor

Propria-mi stirpe, că arunc cu pietre în loc să mă prefac

Iar alţii vor spune că sunt mult prea dur…

Dar mă întreb, oare cum altfel aş putea să fiu ?

Când îl iubesc atât de mult, nespus de mult

Aceştia nu înţeleg că exigenţa mea vine tocmai din cauză

Că-mi iubesc la nebunie propriile-mi rădăcini

Înfipte adânc în pământul patriei străbune, în sfânta

Şi strămoşeasca-mi ţărână.

Să nu mă înţelegeţi greşit iubiţi confraţi

Nu încape îndoială că şi eu sunt un netrebnic

Eu mai cu seamă decât mulţi dintre dumneavoastră

Da, am greşit, am păcătuit din prostie şi ignoranţă

Am fost asemenea vouă, slab, laş, puturos şi putred

Am purtat cu o crudă neruşinare nenumărate

Şi neasemuite măşti, blestemate fie ele.

Singura diferenţă între mine şi tine

Iubite cititor, stimabile cetăţean, e aceasta :

M-am scuturat de viermi şi putregaiuri

M-am lepădat de bube şi puroi

Şi-am aruncat acele netrebnice măşti puturoase

Care-mi îngreunau sufletul umplându-l de duhoare.

Desigur, trebuie să recunosc, datorez mult acelor

Hidoase măşti, dar ele odată înlăturate

Nu mai contează sau mai bine zis

Nu mai înseamnă nimic pentru mine.

Acum sunt un alt om, n-aş putea spune

Cu mâna pe inimă, că sunt mai curat ca

Mulţi dintre voi, asta nu pot s-o afirm răspicat

Doamne fereşte, să mă consider superior altora

Semenilor mei, căci aş cădea în păcatul trufiei,

Un singur lucru pot însă să-l afirm cu tărie

Sunt liber cu-adevărat, pot să gândesc şi să simt

Limpede ca lacrima, deoarece acum, din fericire

Nu mai pot să trişez, nu mai pot să mă mint.

Dacă ar şti oamenii ce bine şi plăcut este

Să fi tu însuţi, să fi cu-adevărat şi pe deplin liber

Atunci cu siguranţă şi-ar lepăda cu repeziciune

Toate miriadele de măşti pe care le poartă cu osârdie.

Bineînţeles, le va fi greu să renunţe la multitudinea

Privilegiilor pe care le oferea gratuit

Purtatul feluritelor şi alambicatelor măşti

Nici nu vreau să le amintesc căci m-ar apuca scârba

Mi-ar fi silă de mine însumi amintindu-le.

Este curios ca purtatul diferitelor măşti

Să fie oglindit chiar şi în banalele sondaje de opinie

Şi când spun asta, mă gândesc cu groază la încrederea

Pe care chipurile, oamenii noştri o au în Biserică,

Lesne de ghicit care-i adevăratul motiv ce se-ascunde

Cu oarecare dibăcie, în presupusa încredere

Biserica fiind instituţia care a amplificat până la paroxism

Purtatul măştilor, ba chiar a considerat necesară cultivarea

Acestui scârbos şi dizgraţios obicei.

Dragii mei, nu vă lăsaţi amăgiţi, priviţi în magica oglindă

Oglinda sufletului care nu poate să mintă

Biserica a murit demult, mai precis odată cu acceptarea

Împărăţiilor lumeşti, restul e de domeniul istoriei

Este dacă vreţi o panoramă a decăderii sale morale

O istorie presărată cu sânge nevinovat, plină de

Fărădelegi strigătoare la cer, de minciună şi teroare

De instituire a groazei, a fricii şi-a neputinţei.

Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, nu vă hrăniţi

Din pâinea ignoranţei şi nu v-adăpaţi din izvorul

Dătător de simple iluzii fantasmagorice.

Ce bine ar fi dac-aţi avea tăria necesară

Curajul nebun de-a vă privi mai des în oglindă

Faţă în faţă cu propriul Eu lăuntric,

Nu mă întrebaţi, ştiu, e foarte greu, e cumplit de dureros

Poate tocmai de aceea nu veţi găsi în casa mea

Nici o oglindă, demult le-am spart pe toate

Nu suportam să-mi văd propria-mi decădere

Preferam să cred în propriile-mi năluciri.

Da, e adevărat, am ucis chipul lui Dumnezeu

Cel oglindit în suflarea dăruită odată cu naşterea

Sufletului meu, l-am ţinut ascuns privirilor,

Chipului sfânt şi pur al divinităţii îl preferam

Pe cel diform şi trecător, dar mai comod al nefiinţei…

Oameni buni, dragii mei, lepădaţi-vă măştile

Şi veţi cunoaşte fericirea cea veşnică,

Veţi putea iubi cu-adevărat tot ceea ce demult

Cândva aţi iubit, dar cu timpul acest sentiment

A fost redus la tăcere, cu brutalitate demonică

De către un Eu egoist şi rece, insensibil şi fad

Veţi putea din nou să vă bucuraţi asemenea copiilor

Chiar dacă şi acest sentiment a fost stins de multă

Prea multă minciună, imensă falsitate,

Veţi putea redeveni copii ai lui Dumnezeu şi ceea ce este

Şi mai important, veţi deveni voi înşivă.

Robert TRIF - din Volumul " Paradoxul de a fi Român "

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More