Recent Posts

marți, 28 aprilie 2009

Jurnalul unui Supraom 2.0

Partea a doua :


Iată că sosise şi clipa mult aşteptată a întâlnirii cu profesorul Timofte, cu omul ale cărui opere îl fascinaseră într-atât încât îl considera pe acesta drept un zeu, un fel de demiurg, creator al unei lumi mirifice dar în acelaşi timp plină de grozăvii strigătoare la cer; al unui univers magic şi palpitant în care binele şi răul îşi dădeau mâna pentru ca împreună să alcătuiască tot acest mister divin pe care-l numim cu atâta simplitate ca fiind omul-singura fiinţă din univers capabilă de cunoaşterea de sine şi de asemenea de autoperfecţionare conştientă.

Preţ de o clipă, uitase motivul pentru care făcuse această lungă călătorie pentru al întâlni pe acest ciudat profesor, ce aştepta de fapt de la el nu ştia cu precizie. În acest moment se întreba dacă existase cu-adevărat vreun motiv întemeiat, sau dacă nu a fost decât un simplu dar misterios imbold al sufletului său atât de zbuciumat în toată această căutare de sine. Pe moment uită de toate aceste gânduri, şi începu să-l studieze pe omul din faţa sa, care era într-atât de absorbit de lucrarea lui încât nici nu-l observă pe Raul.

Era un bărbat înalt şi robust, îmbrăcat într-o tunică neagră din pânză prinsă de corp cu o frânghie strânsă în jurul taliei. Nu părea a fi bătrân, şi un om neavizat nu i-ar fi dat mai mult de cincizeci de ani după înfăţişarea pe care o avea. Părul său castaniu era lăsat să curgă până pe umerii săi laţi şi puternici, barba lungă şi stufoasă îi atârna până pe piept iar ochii de un verde azuriu păreau a cuprinde în ei o adâncă chemare; în acelaşi timp însă, în ochi i se putea ghici şi un sentiment de blândeţe, imperceptibilă la prima vedere, dar cu cât îi studiai mai atent cu atât mai mult îţi dădeai seama de acest fapt. Întreaga figură a bătrânului profesor părea a fi un monument închinat lui Dumnezeu, închinat înţelepciunii şi bunătăţii; totul la el părea a fi cuprins de un calm neobişnuit, iar simpla lui prezenţă îţi oferea senzaţia unei stări atemporale şi în acelaşi timp inimaginabilă în mod obişnuit. Dintr-odată, chipul acesta atât de blând şi sfios tresări în momentul în care ochii săi enigmatici îi întâlniseră pe cei ai tânărului Raul.

Cu toate acestea, pe chipul bătrânului pustnic nu se afla întipărită o expresie de mirare ci doar o uşoară undă ironică se întrezărea în ochii săi luminoşi ca doi luceferi. Stelian a fost cel care a rupt tăcerea, printr-un salut voios şi amabil în acelaşi timp:

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More