După uciderea lui Dumnezeu, Supraomului îi revine o misiune extrem de dificilă, şi anume, să încerce să aducă la viaţă tot ceea ce sub imperiul divinităţii apărea drept străin şi transcendent. El vrea în fapt, să cunoască tot ceea ce înainte de substituire era ascuns; el doreşte practic să depăşească orice limite, orice bariere, să treacă dincolo de ceea ce Blaga numea atât de frumos “ cenzura transcendentă ”, într-un cuvânt să devină însuşi Dumnezeu.

Marele defect al Supraomului este acela de-a nu putea trăi decât sub impulsul momentului, al clipei, el nu poate supravieţui decât trăind ancorat într-un veşnic şi monoton prezent; căci ce altceva reprezintă veşnica repetare a Identicului dacă nu un iluzoriu şi gratuit joc în care preţ de-o clipă Supraomul se transpune în pielea divinităţii. Din păcate pentru el, Supraomul nu rezistă cumplitei încercări ale titanicei clipe şi cade pradă deznădejdii; aşa încât, după această teribilă încleştare el nu găseşte altă soluţie decât pe cea a refugierii în neant.

Aşadar, ceea ce se dorea a fi o măreaţă clipă, eternizată sub chipul victorios al Supraomului, devine în cele din urmă o veşnică şi-apăsătoare clipă a înfrângerii omului, în drumul său necugetat spre aştri. În drumul său spre culmile Everestului spiritual, omul se împleticeşte în propriile urzeli, în propriile vise fantasmagorice; ceea ce s-a vrut a fi un admirabil destin devine un jalnic spectacol în care actorul principal – omul, este împins în pragul nebuniei de această nouă înfrângere în faţa divinului.

Eterna reîntoarcere nu aduce cu sine nimic nou decât o eternă condamnare a omului, ea este cea care prefigurează acel destin fatal al omului de a se pierde în nemărginirea spaţiului stelar, fără a întrezării vreo rază de speranţă care să-i lumineze calea spre Absolut. Din păcate, omul aflat într-o permanentă luptă titanică cu propriul destin, nu poate fi decât singur.

Acestui veşnic pelerin, aflat într-o permanentă căutare de sine, acestui ins solitar aflat la marginea universului, Nietzsche îi închină un veritabil imn, o simfonie nicicând atinsă de vreun alt geniu creator. Şi cu asta, cred c-am reflectat îndeajuns asupra operei nietzscheene, cred c-am reuşit să lămurim pe deplin problema mult controversată a Supraomului nietzscheean. Asta nu înseamnă că am renunţat definitiv la conceptul de Supraom, am vrut doar să facem puţină lumină într-o dificilă problemă, asupra căreia s-au făcut diferite speculaţii.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "