- Aminteşte-ţi vorbele lui Castaneda “ Doar un luptător poate rezista pe drumul cunoaşterii, căci arta lui constă în a găsi un echilibru între spaima de a fi om şi minunea de a fi om “. Am spus ceva amuzant ?, nu de alta dar văd că zâmbeşti.

- Nu, dar mă gândeam că în acest moment semănăm amândoi cu acele personaje ale lui Eco din romanul “ Pendulul lui Foucault “, care se aflau în căutarea punctului fix din univers, şi comparaţia mi se pare hazlie.

- Ba eu mai degrabă m-aş vedea în pielea lui Guglielmo din Baskerville, iar ţie cred că ţi s-ar potrivi rolul lui Adso din Melck, din romanul “ Numele trandafirului “ al aceluiaşi autor.

Am râs amândoi cu poftă, după care am reluat dialogul, în termeni serioşi de astă dată.

Stelian continuă :

- Raţiunea şi simţirea sunt cele două componente ce corespund naturii duble a fiinţei noastre; raţiunea este elementul prin care oamenii participă la fenomenele generale cosmice, iar simţirea este elementul prin care omul se poate retrage şi adânci în interiorul propriului său eu lăuntric.

Cu alte cuvinte, raţiunea este cea care ne uneşte cu lumea înconjurătoare (natura şi semenii noştri, într-un cuvânt cu cei din afară), iar simţirea este cea care ne readuce în noi înşine. Iată de ce vorbeam de faptul că omul este o fiinţă duală, şi nu unitară cum au crezut unii; că omul trebuie să cuteze a le uni pe cele două într-o singură aşa numită supraconştiinţă, asta este cu totul altceva.

- Ciudată concepţie Stelian. Cel puţin aşa-mi pare la prima vedere, dar în fine să zicem că ai dreptate.

Asta înseamnă în viziunea mea că omul participă prin intelect, sau mai bine zis prin activităţi intelectuale, la dezvoltarea şi perpetuarea proceselor fizice ce au loc în univers, în timp ce prin sentimente omul participă la fenomenele de ordin spiritual.

Să nu uităm, aşa cum de altfel am mai spus-o, că de-a lungul timpului au existat două tabere adverse; cea a intelectualilor sau a gânditorilor, care puneau mare preţ pe intelect şi cunoaştere, şi cea a adoratorilor mistici care acordau întâietate sentimentului şi iubirii. Cum poate fi soluţionat acest conflict care durează de veacuri ?

- Din păcate aşa se întâmplă de cele mai multe ori, asta deoarece intelectul este un atribut al spiritului iar sentimentul reprezintă un atribut al sufletului.

Şi-ntradevăr, omul este asemeni lui Dumnezeu tocmai prin cele două însuşiri proprii numai fiinţei lui – raţiunea şi simţirea sau altfel spus intelectul şi iubirea. Dar, dacă la Dumnezu cele două însuşiri se află unite, împreună formând un tot unitar perfect, ajungând practic să se confunde una cu cealaltă; la om cele două se găsesc separate una de cealaltă şi de cele mai multe ori acestea se află într-o interminabilă dispută.

Aproape întotdeauna conştiinţa omului se află înjumătăţită, împărţită în două, între suflet şi spirit. În cazul fiinţei divine, unde cele două formează un întreg, este vorba despre o conştiinţă cosmică sau conştiinţă pură; raportat la om ele formează ceea ce îndeobşte este cunoscut sub numele de conştiinţă proprie (personală) sau sinele (eul propriu, atmanul).

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "