Supraomul este cel chemat să rezolve eterna dilemă, deoarece Supraomul nu se va lăsa antrenat în această dispută iluzorie pentru că ştie un lucru de preţ, şi anume, dacă vrea cu-adevărat să atingă măreţia Creatorului său trebuie să unească în sine însuşi mintea cu inima !.

Vrednic de laudă fii-va atuncea Supraomul, căci el îşi va fi atins menirea. Timpul se va fi oprit în loc pentru o clipă, o clipă ce va conţine însă eternitatea, căci pentru el, nici noapte nici zi nu vor mai fi, nici întunerec, iar ochii săi ca doi luceferi vor lumina prin ei veşnicia.

Aşadar, iată cum îl văd eu pe Supraom, ca fiind omul care a reuşit să transforme dualitatea din lăuntrul său într-o unitate armonioasă. Trebuie făcută însă, o distincţie clară între armonie şi echilibru, căci echilibru înseamnă stingere în timp ce armonia înseamnă creştere.

Starea de echilibru este sinonimă cu stingerea contrariilor, dispariţia lor, armonia înseamnă transcenderea contrariilor, şi nu anihilarea lor, ceea ce reprezintă cu totul altceva.

- În fapt, toate religiile lumii au ca scop ultim reîntoarcerea omului la starea sa originară, întoarcerea la origini, sau mai bine zis întoarcerea în sânul divinităţii, de unde omul s-a rupt iniţial, voit sau nu, asta e o altă problemă. În fond, toată problema e cum să-l împaci pe Heraclit cu Parmenide, Orientul cu Occidentul.

- Eterna dilemă a filosofiei de la Platon încoace a fost aceasta : cum pot coexista împreună, în acelaşi timp, fiinţa nemişcată, veşnic identică sieşi, fiinţa ca fiinţă, şi devenirea.

- Orientul a optat pentru calea eleată, pentru care devenirea este iluzorie, tot ce contează este atingerea stării de iluminat prin dobândirea cunoaşterii divine a identităţii Atman-Brahman; tot restul nefiind altceva decât plăsmuiri ale iluziei cosmice-Maya. Ţelul suprem al Orientului este eliberarea de fantasma devenirii, de samsara.

Occidentul a optat pentru calea heraclitică, preocupat fiind de curgerea veşnică şi de lupta contrariilor.

- Da, dar întrebarea care este fără echivoc necesară a fi impusă este următoarea : de ce există devenirea şi care este rolul ei ?. Iar singurul răspuns plauzibil ar fi acesta : în absenţa devenirii, fiinţa n-ar putea fi cunoscută, iar pentru ca toate acestea să nu fie rodul iluziei, omul trebuie să fie pe deplin liber.

Şi ca să mă reîntorc la problema liberului arbitru, să spunem că omul nu are de îndeplinit voinţa unei fiinţe ce se găseşte în afara sa, ci propria sa voinţă; el nu realizează vrerile unei alte fiinţe, ci pe ale sale.

Omul este cu siguranţă o fiinţă liberă care poate şi trebuie să aleagă singură calea pe care o va urma.

- Ceea ce înseamnă că în concepţia dvs. viaţa omenească are ţelul şi determinarea pe care i-o dă omul ?.

- Într-adevăr, menirea mea în lume nu este determinată dinainte de către Dumnezeu sau alte reguli şi legi impuse din afară, ci întotdeauna ea este aceea pe care eu însumi mi-o aleg.

Eu nu-mi parcurg viaţa pe un itinerar dinainte stabilit pentru că atunci totul ar fi lipsit de sens, şi am ajunge să-i dăm dreptate lui Camus când afirmă că existenţa omului este absurdă asemeni mitului Sisific. Astfel că la întrebarea care este menirea omului în viaţă eu aş răspunde scurt şi la obiect : aceea pe care şi-o propune el însuşi !.

Aşadar, presupusele piedici puse omului în drumul său spre nemărginire sunt ca şi inexistente, omul singur îşi creează obstacole în destinul său prin lene intelectuală, prin ignoranţă şi necunoaştere.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

Technorati Tags: ,,,