Recent Posts

miercuri, 26 august 2009

Jurnalul unui Supraom 4.9

- Prea bine fiule, iată cum stau lucrurile în opinia mea. Diferenţele dintre religie şi filosofie au fost date întotdeauna de numărul şi de calitatea adepţilor fiecăreia dintre ele. Ce vreau să spun cu asta ?.

Iată ce vreau să spun: Filosofia a aparţinut întotdeauna unei aşa numite aristocraţii a spiritului, formată dintr-un grup restrâns de adepţi dar care în schimb avea în componenţa ei doar intelectuali de elită.

Religia a aparţinut maselor largi a oamenilor de rând, care nu puteau înţelege decât sub o formă voalată şi adaptată corespunzător cerinţelor lor, adevărurile filosofiei.

Odată cu apariţia religiei creştine vechile raporturi dintre filozofie şi religie au început să se degradeze vizibil. Şi asta deoarece unii au crezut că pot face din filosofie un fel de sclavă a teologiei, că pot îngrădi cunoaşterea prin instituirea unor dogme, că pot înăbuşi dorinţa de adevăr a oamenilor.

Mă refer desigur la preoţi, care în neruşinarea lor au crezut că pot manipula conştiinţa oamenilor, şi care au mers până-ntracolo încât s-au declarat drept reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ şi singurii deţinători ai adevărului.

Dogmatica nu este altceva decât o jignire şi o blasfemie adusă omului şi lui Dumnezeu. Timp de aproape o mie de ani, după victoria definitivă a creştinismului ca religie de stat a imperiului roman, filosofia a trebuit să facă faţă unor atacuri înverşunate venite din partea noii religii oficiale.

Dar cu toate acestea, filosofia a ieşit până la urmă victorioasă în disputele acerbe ce s-au purtat între teologi, ca reprezentanţi ai doctrinei oficiale, şi filosofii care au respins dogmatismul clericilor ce părea să compromită însăşi esenţa acelei componente de bază a spiritului uman care este gândirea.

Deşi la început, victoriile filosofiei în cadrul disputelor purtate pe tărâm ideologic au fost destul de firave, filosofia fiind mai tot timpul tributară teologiei care nu admitea nici o interpretare diferită a revelaţiilor cărţii sacre în afară de dogmatica oficială; totuşi odată cu trecerea timpului, unii dintre teologi şi-au dat seama că nu mai pot face faţă arzătoarelor probleme ce se puneau în legătură cu D-zeu şi lumea, şi au recunoscut necesitatea unei cugetări libere de orice fel de constrângeri sau restricţii religioase.

De la Descartes încoace s-a pus tot mai mult în evidenţă faptul că omul este o fiinţă cugetătoare, şi că "iubirea înţelepciunii", această ştiinţă sacră care de fapt aşa cum spunea Constantin Noica nici măcar nu e o ştiinţă, căci nu şti de unde începe şi unde se termină, a devenit principala sursă de cunoaştere a omului sacralizat.

Primii paşi fuseseră astfel făcuţi, şi asta deoarece noua credinţă s-a văzut obligată să facă din nou apel la raţiune, la intelect-acea punte zidită de Creator între el şi noi-punte de legătură cu ajutorul căreia omul va ajunge în cele din urmă să-şi îndeplinească destinul.

- Prin asta s-a ajuns de fapt la un alt mod de a privi lucrurile, cred că s-a făcut trecerea de la acel "cred pentru că e absurd" la noul "cred pentru ca să înţeleg", ceea ce semnifică o mare deosebire.

- M-ai completat foarte bine, Raul, văd că te descurci binişor. Pentru a nu fi rău înţeles, trebuie să spun că acele dispute ideologice despre care vorbeam înainte, nu au adus numai prejudicii filosofiei, ci ele au însemnat şi o lărgire a spectrului ideatic precum şi adăugarea unor perspective noi care înainte de apariţia creştinismului nu se întrezăreau.

Această luptă ideologică, dacă putem spune aşa, a reprezentat de fapt piatra de încercare a filosofiei, care prin prisma noilor concepţii aduse de creştinism a cunoscut o oarecare îmbogăţire a patrimoniului intelectual precum şi o amplă lărgire a orizontului ideatic. Cum s-ar zice, tot răul spre bine.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More