Recent Posts

luni, 21 septembrie 2009

Jurnalul unui Supraom 6.2

Dar acum să lăsăm deoparte aste gânduri şi să-ncercăm în fine să vorbim despre Dumnezeu şi modurile de manifestare ale divinităţii în univers.

Şi în acest caz o să renunţăm de a mai face apel la dogmele creştine, nu de alta dar ţi-am spus că nu cred o iotă din toată dogmatica creştină. Dealtfel nici nu-i de mirare că s-a ajuns aici cu dogmele astea artificial construite, nu de alta dar să nu uităm că marii filosofi greci, ca Platon sau Aristotel, care sunt numiţi pe bună dreptate precursorii dogmelor creştine, au fost neîntrecuţi geometri.

Geometria cu axiomele ei mute şi imuabile a netezit calea dogmaticii creştine. Să nu mă înţelegi greşit, nu sunt împotriva conţinutului în sine a dogmelor ci împotriva gândirii dogmatice ca ansamblu.

- Am înţeles, aţi mai amintit acest fapt, aşa că sunt la curent cu opinia faţă de dogmatică.

- Uite mi-a venit în minte o mică istorioară despre marele savant Einstein. Şti că în felul său Einstein a fost un tip credincios, religios chiar, problema a fost că şi-a creat un fel de religie a lui, un Dumnezeu numai al lui; nici el nu era un adept al gândirii dogmatice. Nici nu se putea altfel, un aşa mare om de ştiinţă nu putea să rămână ancorat într-un sistem fix, imuabil şi fără de ieşire aşa cum este sistemul dogmatic.

Dar iată pe scurt povestioara: Se zice că Einstein se întâlneşte într-o bună zi cu un rabin şi acesta îl întreabă: Crede-ţi în Dumnezeu domnule Einstein ?.

La care Einstein îi răspunde: cred în Dumnezeul lui Spinoza care se exprimă în armonia existenţei, nu într-un Dumnezeu ce se îndeletniceşte cu destinele şi acţiunile oamenilor ".

Probabil că Einstein avea dreptate, nu vom şti niciodată cu siguranţă acest fapt. Ce pot însă să spun sigur, este faptul că noi oamenii prea avem tendinţa de-al judeca pe Dumnezeu cu mintea noastră finită, prea ne-am obişnuit să ni-l închipuim pe Dumnezeu ca fiind asemănător nouă; i-am dat un chip prea uman şi l-am făcut şi pe el părtaş la slăbiciunile şi durerile noastre. Cred că aici greşim în primul rând. Nu mai ştiu cine spunea că "doar infinitul poate vorbi despre infinit” adică doar infinitul se poate cunoaşte pe sine, se poate gândi pe sine; noi nu am face altceva decât să prindem anumite frânturi de imagini din infinit, doar anumite fragmente infinitezimale din Marele Tot.

- Ei asta cam miroase a agnosticism, nu prea sunt de acord cu părerile dumneavoastră privind fiinţa supremă. Cred că omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu, ba mai mult, aşa cum de altfel aţi mărturisit şi dumneavoastră zilele trecute, tocmai acesta e scopul omului, de-al face cunoscut pe Dumnezeu întregii lumi.

- De la al face pe Dumnezeu cunoscut şi până la al face pe Dumnezeu să se cunoască pe sine, este o cale destul de lungă, nu-i aşa ?. Pentru care dintre cele doua variante ai de gând sa optezi Raul ?.

- Recunosc că nu am curajul de a o afirma decât pe prima, a doua mi se pare puţin cam hazardată.

- Bine, să continuăm discuţia privind fiinţa divină. În primul rând vreau să-ţi spun că nu trebuie confundată divinitatea, fiinţa în ea însăşi, cu manifestările ei. Din păcate, aici s-au făcut cel mai adesea grave confuzii.

Dumnezeu, fiinţa ca fiinţă, este unică, eternă şi imuabilă, cu toate acestea Dumnezeu ieşind din suprema sa solitudine s-a manifestat în lume sub chipul multiplicităţii şi a diversului.

Şi într-adevăr, Dumnezeu este unitate în diversitate sau unitate în multiplicitate, chiar dacă ţi se pare straniu acest fapt.

Aşadar, Dumnezeu este Unu ca fiinţă şi multiplu ca manifestare, imuabil şi pe deplin desăvârşit în sine însuşi, dar transformabil şi divers în manifestare. Acesta este caracterul ambivalent al divinităţii, dar asta nu înseamnă că fiinţa supremă, absolută şi eternă trebuie confundată cu paradoxala ei manifestare.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More