Recent Posts

marți, 1 septembrie 2009

Jurnalul unui Supraom 5.2

Tăcerea nopţii mi s-a părut a fi impunătoare, simţeam o anumită nelinişte dar şi un indescriptibil sentiment de pace, de beatitudine care până la urmă a fost mai puternic în intensitate, în aşa fel încât mi-a cuprins întreaga fiinţă. Simţeam cum întreaga-mi fiinţă era inundată de un ciudat şi de nedescris sentiment de linişte interioară.

Mintea-mi care până atunci mi-era cuprinsă de fel de fel de gânduri care mai de care mai extravagante, era acum complet lipsită de orice gând, practic nu mă mai gândeam la nimic şi totuşi mă simţeam mai fericit şi mai liber ca oricând.

Ce puţin ne trebuie nouă oamenilor pentru a fi fericiţi, numai că nu ştim unde să căutăm acea fericire. Nu trebuie decât să căutăm să ieşim din cuşca vieţii cotidiene pe care singuri ne-am construit-o, nu trebuie decât să ieşim din starea de autoizolare.

Da, e foarte simplu, singurul lucru pe care-1 avem de făcut e acela de a ne reîntoarce în sânul ocrotitor al naturii, şi de a-i contempla minunăţiile.

Dar să revin la ale noastre, să-ncerc să nu mai deviez de la subiect.

Odată ajunşi la "groapa tăcerii", ne-am aşezat lângă ea şi-am început să dialogăm din nou despre Dumnezeu, lume şi om, la fel cum o făcusem până atunci, ca şi cum nimic special nu s-ar fi întâmplat, dar asta numai după ce ne-am odihnit aproximativ o jumătate de oră, timp în care am stat practic nemişcaţi, paralizaţi parca de-o forţă magică ce probabil venea din străfundurile gropii.

De altfel nici nu îndrăzneam să spun ceva, mi se părea c-aş fi făcut un gest necugetat dacă aş încerca să curm tăcerea ce părea că ne înconjoară din toate părţile. Primul care a spart tăcerea a fost Stelian.

M-am şi speriat puţin, nu de alta dar vocea lui mi sa părut a fi puţin schimbată, şi aşa cum eram eu în acele momente, complet absorbit de acea teribilă linişte, mi-a părut a fi un tunet ce parcă vine de undeva din depărtări. M-am trezit la realitate ca dintr-un vis ce n-aş fi vrut să se mai termine, 1-aş fi dorit să continue la nesfârşit, să nu mă mai trezesc nicicând.

- Cuvântul şi tăcerea, e titlul unui poem pe care de multă vreme vreau să-l scriu dar nu reuşesc să o fac deşi am încercat de nenumărate ori. În momentele de meditaţie vin aici la "groapa tăcerii" şi atunci îmi vin în minte versurile acestui poem, dar imediat ce ajung jos la schit pur şi simplu le uit, tu ce părere ai despre acest ciudat fenomen?.

- Mie mi se pare curios faptul că în preajma gropii sunteţi asaltat de gânduri, asta deoarece eu mă simt într-un fel oarecum opus dumneavoastră, mă aflu într-o stare de linişte interioară cum nu mi-a mai fost dat să fiu niciodată până acum.

De pildă, în momentul când dumneavoastră aţi început să vorbiţi, pur şi simplu m-aţi speriat, parcă m-aş fi trezit brusc dintr-un somn magic în care gândurile m-ar fi părăsit pentru totdeauna, mă aflam într-o stare de exaltare în care nu mă mai gândeam la nimic. Oare greşesc dacă afirm că această stare pe care am resimţit-o mi se pare a fi asemănătoare cu acea stare de suspendare a gândirii, de oprire a modificărilor minţii de care vorbesc yoghinii ?.

Şi dacă am dreptate, atunci cum e posibil aşa ceva ?.

- Nu degeaba am numit acest loc "groapa tăcerii", este un loc special, un loc încărcat cu putere, sau energie, depinde cum vrei să o numeşti, dacă l-ai citit pe Castaneda înţelegi ce vreau să spun.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

1 comments:

...iata ce spune N Basarab :


Mai intai de toate, este tacerea, iar tacerea face oprire, oprirea face umilinta si plangere, iar plangerea face frica, si frica face smerenie, smerenia face socoteala de cele ce vor sa fie, iar acea socoteala face dragoste si dragostea face sufletele sa vorbeasca de ingeri .
Atunci va pricepe omul ca nu este departe de d-zeu..''

iar Cioran : ''


Ce trece prin tacere ? Cine trece ? E raul tau trecand prin tine, in afara de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative...

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More