- Nu mă simt deloc obosit, şi aş vrea să continuăm dialogul, în acest sens aş dori să vorbesc puţin despre Dostoievski şi operele sale.

- Da, desigur, cu multă plăcere. De altfel ştiu că e unul din idolii tăi, aşa că hai să te aud.

- În romanele sale, Dostoievski zugrăveşte o lume infernală, o lume a oamenilor simpli şi sărmani, "umiliţi si obidiţi", o lume grozavă formată din oamenii împinşi de disperare la marginea societăţii, la periferia ei; în acest univers infernal ce se conturează în viziunile oarecum apocaliptice ale scriitorului rus, totul musteşte de putregai, totul colcăie de nelegiuri strigătoare la cer, peste tot se simte parcă amprenta acelui duh necurat - "duhul necurăţiei şi–al spurcăciunii".

Oamenii aceştia ai "subteranei", obligaţi la un destin mizer, poartă totuşi în sufletele lor zbuciumate o fărâmă de speranţă; o picătură din oceanul nesfârşit al bunătăţii divine, o mică parte din lumina necreată a spiritului divin, o licărire de lumină care abia mai pâlpâie înlăuntrul tainicului lor abis sufletesc.

În sufletele acestor neajutoraţi şi-au aflat adăpost prielnic, cuibărindu-se cu hiclenie, atât disperarea cea mai cruntă cât şi deznădejdea, necredinţa şi frica, laolaltă cu toate spaimele ancestrale ale vechii omeniri.

Să nu fi fost decât o umbră îndoielnică tot acest univers, demonic întruchipat, un vis grotesc şi absurd în acelaşi timp, ilustrat într-un nefericit moment al autorului ?.

Aşa pare a fi, căci pe aceşti oropsiţi ai soartei, pe aceşti simpli muritori situaţi în hăurile cele mai întunecate ale omenirii, în văgăunele cele nai hidoase şi mai mizere, pe aceşti deznădăjduiţi aparent iremediabil pierduţi, Dostoievski îi înalţă spre cele mai senine zări ale omenirii, purtându-i în zborul lor către aştri cei eterni luminători ai adevărului, purtându-i dimpreună cu el către viaţa cea veşnic nepieritoare, dinspre abis înspre lumină; purificându-le în acelaşi timp sufletele mutilate de putreziciune prin lumina îndumnezeitoare a harului lui Hristos.

Va fi fiind pentru cititor o mare minune, această transfigurare harică a oamenilor "subteranei", dar Dostoievski pare să spună asemeni Mântuitorului că "ceea ce nu e cu putinţă pentru oameni e cu putinţă, pentru Dumnezeu". Iată aşadar, adevărata măsură a geniului scriitoricesc dostoievskian, iată aşadar în ce constă măreţia şi sublimul genialei sale arte ce va încânta veacurile.

În puterea revigoratoare a spiritului omenesc şi ridicarea sa din genunea demonică a păcatului, precum şi înălţarea sa din hăul nefiinţei şi izbăvirea de toate greşealele sale, în aceasta constă demiurgia teandrică a harului scriitoricesc dostoievskian.

În cele din urmă, prin măiestria acestei înălţătoare şi misterioase arte scriitoriceşti -Dostoievski reuşeşte să-l sanctifice pe omul păcătos al "subteranei", pe omul a cărui suflet ros de moliile ispititoare ale necuratului părea să se fi prăbuşit definitiv în neant.

Şi-ntradevăr, acest simbol al neputinţei omeneşti, acest nenorocit ce poartă cu sine ceva din aura lui Sisif, găseşte în sine resurse nebănuite la început, resurse prin care va reuşi să-şi înăbuşe instinctele primare, instinctele animalice ce făcuse din el o părelnică fiară; şi printr-o sforţare prometeică demnă de toată lauda ajunge să alunge dintr-însul năluca înfiorătoare a blestematului diavol, şi să facă loc în sufletul său luminii izbăvitoare a Fiinţei supreme. Astfel că ceea ce părea a fi doar un duh al "necurăţiei şi-al spurcăciunii" devine prin harul lui Hristos un vas preacurat şi cucernic în care se oglindeşte însuşi chipul preafericit al Mântuitorului.

Iată deci, cât de minunat poate fi geniul artistic dostoievskian care surprinde, pentru o clipă doar, pentru un scurt răstimp numai, o licărire infinitezimală din lumina necreată a divinităţii, o străfulgerare transfiguratoare şi mântuitoare în acelaşi timp.

Va fi fost oare deajuns pentru creatura aceasta hidoasă şi minunată în acelaşi timp, pentru această mică porţiune din infinitul şi magicul univers, pentru această părticică de finitudine care este omul ?.

Da, a fost să fie îndeajuns, căci această clipă transfiguratoare transformă în întregime sufletul omului păcătos, luminând de-a pururi haosul lăuntric şi semănându-i în fiinţa-i astfel transfigurată sâmburele eternităţii şi sămânţa veşniciei !.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "