Recent Posts

duminică, 4 octombrie 2009

Jurnalul unui Supraom – ultima parte

Degeaba te-ai iluzionat cu faptul că ai venit aici în sihăstrie cu gândul de-al căuta pe Dumnezeu, de fapt ai fugit de tine însuţi, de lume şi de oamenii din jurul tău; şi astfel ai alungat din tine sublimul chip al divinităţii, sămânţa celestă sădită-n sufletu-ţi de sufletul lumii, ai alungat din tine iubirea-sămânţa de lumină a veşniciei.

L-ai alungat pe Hristos din suflet şi el a devenit sterp, o nălucă amăgitoare şi întunecată, un nimic imens cât imensitatea neantului cel fără de capăt. În abisu-ţi sufletesc nu mai era loc decât pentru iubirea de sine.

Cine nu înţelege că iubirea este totul, cine nu înţelege că iubirea este flacăra cea pururi arzătoare din inima creatorului aflată în crucea universului, acela trăieşte degeaba, fără să-şi cunoască rostul venirii sale pe lume.

Fără milă nu există iertare, fără iertare nu există iubire adevărată iar fără iubire adevărată nu există Dumnezeu. Iubirea este cea care dă sens, cea care întregeşte, transfigurează şi înnobilează sufletul omului. Lipsa iubirii goleşte orice conţinut, anulează orice existenţă, aneantizează totul; fără iubire lumea şi tot ce se afla în ea se prăbuşeşte în hăul nefiinţei.

Când doi oameni se despart, aşadar când moare o iubire însăşi Hristos moare odată cu ea. Cu fiecare iubire pierdută se pierde un întreg univers, cu fiecare iubire ucisă este crucificat un Dumnezeu, cine părăseşte o iubire pe Hristos însuşi îl părăseşte, iar acela care caută iubirea în tot şi în toate acela-l caută cu-adevărat pe Dumnezeu.

Lipsit de iubire omul devine în moarte cenuşă şi pulbere, lipsit de acest sentiment măreţ şi nobil omul nu mai poate trăi bucuria de a revedea revărsatul zorilor, nici asfinţitul tandru al nopţilor; nu mai poate privi în juru-i, nu mai poate vedea cerul, aştri cei luminători ai nopţii, natura cea însufleţită cu podoabele ei nepreţuite: pădurea, lacurile, florile, nu mai poate asculta trilul păsărelelor, totul, dar absolut totul îşi pierde strălucirea. Lipsit de iubire omul devine un cadavru ambulant care-şi poartă cu dispreţ crucea-i de fier înroşit în focul Gheneei, devenind o părelnică fiară „.

Când m-am trezit, am început să înţeleg unde greşisem, de ce după mai bine de douăzeci de ani de sihăstrie, după îndelungi suferinţe şi aspre căutări, eram tot nefericit, la fel ca la început.

Mult timp am încercat diferite clasificări, în ceea ce priveşte natura umană, mai pe scurt, am căutat din răsputeri, desigur, cu toată puterea de care eram capabil, să împart oamenii pe diverse categorii, care bineînţeles erau arbitrare.

La început, consideram că oamenii se împart în bogaţi şi săraci, în buni şi răi, mai apoi în oameni care cred şi oameni care nu cred. Chiar şi credinţa sau necredinţa lor, după caz, era judecată în mod variabil, domeniul de referinţă fiind extrem de divers, credinţa sau necredinţa în propria persoană, în Dumnezeu, în viaţa de dincolo de moarte, sau în nemurirea sufletului.

În cele din urmă, epuizat şi ros de frământări ce nu-şi mai aflau hodina, am renunţat la toate acele clasificări absurde şi fără sens, ele dovedindu-se în timp, neconcludente şi pe deplin nesatisfăcătoare.

De fapt, nici una dintre ele nu era în stare să explice, darămite să epuizeze, natura fiinţei umane. Omul este o fiinţă mult prea complexă pentru a putea fi judecată în termeni atât de categorici, antinomiile găsindu-şi în fapt locul, în acelaşi timp, înlăuntrul sufletului omenesc.

După ceva timp am încercat chiar imposibilul, am căutat să dăruiesc fiinţă şi chip Supraomului, care se vroia a fi prototipul omului perfect, ajungând la concluzia că Supraom este omul care a reuşit să dobândească calitatea de fiinţă androginică, adică cel care a reuşit să unească în sine însuşi toate contrariile, sau mai bine zis toate antinomiile.

Credeam cu înflăcărare în puterea Supraomului de a contopi mintea cu inima în interiorul zbuciumatului său suflet.

Toate acestea s-au dovedit în cele din urmă simple iluzii, fantasme născocite de-o minte neobişnuit de înflăcărată, năluciri ale unei inimi uşuratice…

xxx

Aici se încheie jurnalul tânărului Raul, restul povestirii noastre fiind rodul cercetărilor întreprinse de mine în rândul tinerilor studenţi bucureşteni, colegi şi prieteni de-ai lui Raul, membri ai cenaclului literar-artistic Daimonion…

SFARSIT

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More