Recent Posts

miercuri, 31 martie 2010

Parmenide din Eleea


Parmenide era contemporan cu Heraclit si marele sau adversar, se crede ca Parmenide ar fi fost elevul lui Xenophon. In istoria filozofiei antice grecesti Parmenide se afla intre Heraclit si Empedocle. Parmenide a facut, impreuna cu elevul sau Zenon, o calatorie la Atena, unde, din cauza uriasei lui personalitati, a produs senzatie. Opera sa a fost o poema cu titlul "Adevar si parere" si o lucrare in proza, aparuta - dupa Diels,- cam pe la 480 i.Hr. Cea dintii avea doua parti: Calea adevarului, asadar calea ratiunii ce duce la adevar si Calea pacii ce duce numai la iluzii. Parmenide este intemeietorul scolii eleate, iar Zenon discipolul sau cel mai de seama.


Gandirea lui Heraclit se dezvolta pornind de la lumea pe care el o vede in fata sa, de la lumea schimbarii, a datelor sensibile, a universului natural. Gandirea lui Parmenide se sprijina pe existentele logicii. El afirma cu o vigoare exceptionala principiul identitatii, pe care-l instaleaza in fiinta insasi.


Pentru Parmenide, fiinta nu este un concept abstract, nu e cuvintelul “este” care, intr-un enunt logic, leaga un subiect cu un predicat. Fiinta e un nume, foarte bogat, foarte misterios, am zice dens din punct de vedere ontologic. termenul grecesc “ontologie’ inseamna “cunoastere a fiintei”. Cand vorbim de ontologie, este vorba de acea parte a metafizicii care se ocupa nu de fiinta omului sau a vietuitoarelor sau a sistemelor planetare ori de coerenta logica, ci de fiinta ca fiinta.


Dar Parmenide traia si el printre realitatile lumii si, intocmai ca Heraclit, vedea, de buna seama, ca acestea se schimba neincetat. El distingea intre diferite niveluri ale sensului, distingea intre stiinta in sensul de cunoastere adevarata a fiintei in identitatea ei imuabila si, pe de alta parte, cunoasterea ce o avem despre lumea exterioara in care traim. Aceasta din urma cunoastere el o numeste “doxa”, adica “opinie”. Parmenide incadreaza in domeniul opiniei orice cunostinta privitoare la lumea schimbarii pe care o intalnim in experienta.


El este de o rigoare absoluta atunci cand e vorba de cunoasterea fiintei insesi. Aici, nu putem decat sa spunem  “Fiinta este”. A introduce nefiinta si a trece, cum facea Heraclit, de la fiinta la nefiinta si de la nefiinta la fiinta in calitate de contrarii constitutive ale schimbarii, considerata a fi adevarata realitate, este o eroare fundamentala. Pentru Parmenide, la nivelul cunoasterii, asa ceva este, la drept vorbind, de negandit, este o nongandire.


Dar cum putem concepe fiinta in plenitudinea ei? In conceptia lui Parmenide, ea este necreata si imuabila. Cum ar putea exista schimbare in fiinta daca aceasta este cu desavarsire plina? Schimbarea presupune un spatiu de joc, un vid, o alteritate. In fiinta nu exista insa nimic altceva decat fiinta, daca fiinta este plina, in ea nimic nu se schimba. ea este absolut calma, vesnica, fara inceput si sfarsit, este perfectiunea ca totalitate.


Urmandu-l pe Heraclit, vom spune ca nu putem gandi perfectiunea decat cu ajutorul imperfectiunii. Parmenide insa gandeste perfectiunea in sine. Fiinta este una. Sa incheiem cu un citat din Parmenide: “ Trebuie spus si gandit ca numai fiinta este; caci a fi este posibil, dar neantul nu e posibil:tocmai ceea ce ti-am poruncit sa iei aminte”.

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More