Recent Posts

miercuri, 20 octombrie 2010

Poveste pentru Andrei

clip_image002

Acesta este Andrei Lucian Zamfir, eroul unor minunate aventuri. Cu putin curaj şi isteţime, reuşeşte să învingă o mulţime de obstacole, în călătoria sa.

Cum a fost posibil? Poate pentru că Andrei înseamnă bărbăţie, îndrăzneală? Sau pentru că Lucian înseamnă lumină, fiind astfel călăuzit de lumina din sufletul său?

OMIDAPAPĂVOCALE

Andrei este un copil foarte cuminte. Pentru că-i place să citească, buna Zână a Poveştilor îl luă de mână şi îl duse într-o zi, intr-o lume ciudată, unde avu parte de o aventura nemaipomenită. Când dădu să intre pe poarta aurită a Lumii Imaginaţiei, se auziră in urma lui paşi grăbiţi.

-Uf, ce-am mai alergat, se auzi un glas.

În urma lui, alerga, cu limba scoasă de un cot, un câine negru.

-Eu sunt Nero, câinele pe care ţi-l doreşti de mult timp, zise acesta. Locuiesc in Lumea Imaginaţiei şi aşteptam momentul să te cunosc.

-Şi cum se face că te pot vedea? întrebă Andrei.

-Eu sunt la fel de real în lumea mea, pe cât de real eşti tu într-a ta, răspunse Nero. Aş vrea sa-ţi fiu prieten şi să te însoţesc în călătorie.

-Mă bucur mult, chiar aveam nevoie de cineva cu care să pornesc la drum, spuse Andrei, zâmbind.

Şi porniră …

Ajunseră într-un loc straniu.Totul era zdrenţuit.Franjuri atârnau din pomi, florile-şi pierduseră petalele, tufelor de trandafir le mai rămăseseră doar spinii.

-Ce-o mai fi şi cu asta? se miră Andrei.

Un pui de cuc dintr-un nuc, îşi scoase capul ciufulit, din cuibul ce stătea să cadă, nemaifiind multe frunze să-l susţină.

-Cuc-cuc! Omidapapăvocale e de vină! Cuc-cuc!

-Omidace? întrebă Nero.

-E o namilă verde, cu ochi bulbucaţi şi dinţi ferăstrău. Nu se ştie de unde a apărut, dar a distrus totul în Ţara Verde, în câteva zile.

-Ce nume ciudat, zise Nero.

- Oare ce vrea să-nsemne? se miră Andrei.

Încercară să-l citească de la coadă la cap, să amestece literele. Andrei încercă chiar să-l fredoneze. Nu mergea şi pace!

-Despărţiţi, despărţiţi! Le strigă obraznic un ţuţundei ce tocmai zbura pe-acolo.

-Ce zice? întrebă Nero.

-Zice să despărţim! Daaaaa, se bucură Andrei. E Omida Papă Vocale! Asta înseamnă că mănâncă numai vocalele!

-Trebuie să mergem pe urmele ei şi să reparăm ce a distrus!

Trecură pe lângă o floare. Din ea mai rămăsese doar atât:TR-ND-F-R. Rostiră în cor vocalele lipsă, iar floarea se-ntregi, dăruindu-li-se, în toată splendoarea.

Şi aşa făcură cu toate:

CL-P-Ţ-L; B-J-R; Z-MB-L-; N-RC-SĂ; P-P-D—

Apoi,trecură la copaci:

N-C; M-R; C-R-Ş; G-T- -; PL-P; M-ST- -C-N; S-LC-M

În urma lor, Ţara Verde revenea, râzând, la viaţă.

clip_image004-Daca nu vă grăbiţi, o să pătrundă în pădure şi,acolo, pomii, nu stiu din ce motive, se spune că o mutaţie genetică, au numai vocale, aşa că, vă daţi seama, nu va mai rămâne nimic din ea! se auzi un glas subţirel.

Cel care le vorbise era spiriduşul plantelor. Avea părul blond, ochii verzi şi-şi purta, cu graţie hainele verzi din catifea. Am încercat, de unul singur să mă lupt cu omida şi era cât pe ce să rămână din mine, doar atât: SP-R-D-Ş.

-Mă ajutaţi s-o-ntorc din drum? Dacă reuşim s-o ducem către prăpastia aceea, acolo este Groapa de Gunoi a Scriitorilor. În ea ajung toate cărţile, revistele, ziarele fără valoare. Ar fi fericită, sunt vocale, cu milioanele! Şi-or să mai vină-ntruna!

Omida mai avea doar câţiva paşi până la pădure.Se făcuse uriaşă, de câte vocale mâncase.

O ademeniră cu un fir de busuioc. Pofticioasa omidă se lăsă dusă, ca un mieluşel, spre groapă.

Fu atât de copleşită de fericire, văzând mormanul de cărţi, încât începu să facă vocalize, încălzindu-şi glasul pentru un cântec vesel.

Şi cântecul suna cam aşa:

“ V-N-, V-N- PR-M-V-R-,

S- -ŞT-RN- N-T- -T- Ţ-R-,

FL-R-C-L- P- C-MP--,

H-- S- L- -D-N-M C-P--!”

Întâmplarea asta mi-a dat o idee, zise Andrei. Cum ar fi dacă fiecare copil ar scrie câte o scrisoare părinţilor, fără vocale, provocându-i la joacă? Cine ştie, poate le-ar plăcea…

clip_image006

Plecară mai departe…şi merseră şi merseră, cale lungă, până ajunseră la o pădure deasă. Pe o tăbliţă indicatoare de pe care-i privea obraznic o bufniţă, stătea scris: “PĂDUREA VRĂJITOAREI AETATANUB. “

-Mi..mi.. mie mi-e cam teama, zise Nero, cu dinţii clănţănind.

-Şi mie mi-e tema, răspunse Andrei, tremurând, dar trebuie să mergem până la capăt, oriunde ar fi acesta…

clip_image008 Cu cât se îndepărtau de mijlocul pădurii, copacii deveneau mai rari, lumina începea să pătrundă printre frunze şi,atunci…o văzură! Casa vrăjitoarei era acolo,la câţiva paşi de ei, înălţându-se falnică dintre copaci. Pe uşă, stătea scris:

“ INTRĂ NESĂBUITULE CĂLĂTOR, DE AI CURAJ SĂ-ŢI ÎNFRUNŢI PROPRIA SPAIMĂ ! “

-Oare, e politicos să batem la uşă? întrebă Nero, ce nu mai ştia cum să amâne momentul intrării.

-Cred ca da, oricine ar fi înăuntru, trebuie să batem la uşă! răspunse Andrei, având acelaşi gând, să mai tragă de timp.

Bătură sfios şi, pentru că din casă nu se auzi niciun sunet, intrară. Înăuntru, nu era o atmosferă sinistră, cum se aşteptaseră ci, dimpotrivă, camera era luminoasă şi curată, prin ferestrele deschise pătrundea o lumină veselă, iar pădurea ce se vedea dincolo de casa vrăjitoarei era plină de culoare, animată de tot felul de sunete încântătoare. Nu se vedea nimeni, dar dinspre camera alăturată, ce era pesemne bucătăria, venea miros de plăcintă cu mere.

După câteva momente de aşteptare,în cadrul uşii, apăru o bătrână, ce arăta ca orice bunică. Avea părul alb şi un zâmbet cald îi lumina faţa.Pe o tavă din argint, ducea o plăcintă aburindă, cu mere. Cu o voce blândă, le spuse:

clip_image010clip_image012- De când vă aştept…Mi-era teamă să nu vă cuprindă frica, cum au păţit toţi ceilalţi, ce-au încercat să străbată pădurea , şi să faceţi cale-ntoarsă!

-Dar unde e vrăjitoarea Aetatanub? întrebă Andrei, mirat.

Râzând subţirel, bătrâna se aseză într-un fotoliu, unde începu să tricoteze la un fular.

-Aşezaţi-vă la masă şi, în timp ce mâncaţi, o să vă povestesc ce este cu acea vrăjitoare.

Ca să-mi apăr protejaţii de răutatea oamenilor, am răspândit zvonul că in pădure locuieşte o vrăjitoare rea. Aşa, ştiam că nu vor mai ajunge pe aici decât oamenii buni, cărora nu le este teamă de nimic. Aceştia nu pun în pericol regatul meu.

Câţiva tineri au venit în pădure şi, când au văzut casa mea, au crezut că aici locuieşte vrăjitoarea. Cuprinşi de spaimă, au rupt-o la fugă înapoi. Au răspândit chiar zvonul că s-au luptat cu ea şi că ştie să facă vrăji atât de cumplite, încât nu este nicio şansă s-o învingi. Aşa, legenda vrăjitoarei a devenit şi mai puternică. Nici măcar nu au fost atenţi la nume. Aetatanub, citit de la coadă la cap, este Bunătatea, adică numele meu.

-Eu sunt Bunătatea, zâna animalelor. Ajut toate făpturile din această pădure, când sunt rănite sau bolnave, puişorii căzuţi din cuib sau rătăciţi de mamele lor şi îi pedepsesc pe cei care fac rău acestor fiinţe nevinovate.

-Cum îi pedepsiţi? întrebă Nero interesat, ştiind că şi el mai fugărea câte-o pisică.

-Odată, un om din Ţara de Dincolo de Pădure, îşi făcuse prostul obicei să vină şi să ia ouăle din cuiburi. Uneori, lua chiar puii, care n-aveau nicio şansă să trăiască departe de mamele lor. Punea plase atârnate între copaci, în care se prindeau biete păsari. Le inchidea în colivii, ca să se bucure numai el de cântecul lor minunat. Dar, sărăcuţele, când se vedeau în spatele gratiilor, nu mai cântau deloc şi mureau încet, de dorul pădurii şi al libertaţii. M-am supărat rău pe el şi am facut o vrajă. Părul a început să-i crească cu repeziciune şi, atât de încurcat, încât nu mai putea cu niciun chip să şi-l pieptene. Degeaba mergea la frizer în fiecare zi, pentru că, seara, acesta era la loc. Până la urmă, în părul lui des şi încurcat, şi-a făcut cuib o familie respectabilă de ciori. N-a putut să scape de ele, oricât a încercat să le alunge. Croncăneau în capul lui, de te apuca groaza! I-am trimis după câteva luni o scrisoare , printr-un porumbel călător.Îi spuneam că ridic vraja, dacă promite că nu va mai face niciodată un rau, cât de mic, niciunei fiinţe fără apărare. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt.

Poate n-ar mai fi călcat picior de om pe aici, dacă n-ar fi apărut prin aceste locuri două fiinţe curajoase: un copil şi prietenul lui.

-Dar nici măcar n-am fost atât de curajoşi. La un moment dat, nu mai puteam să ne descleştăm dinţii, de frică, zise Andrei, roşind usor.

-Curajul, dragii mei, nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să reuşeşti să ţi-o învingi…

-Ca să vă răsplătesc pentru fapta voastră minunată, o să vă dăruiesc o carte fermecată. Este Cartea Vieţii, în ea poveştile nu se termină niciodată. Cum ai citit-o, cum apar mereu alte şi alte poveşti.Chiar acum se scrie în ea povestea voastră. Fiţi cu băgare de seamă, de voi depinde cum se va depăna în continuare…dar nu-mi fac griji, ştiu că va fi la fel de frumoasă ca şi până acum.

-Apar şi eu în poveste? întrebă Nero, fericit.

clip_image014 -Da, apari şi tu. Vei fi mereu alaturi de Andrei, în toate aventurile pe care le va trai.

-Ei, acum ar fi timpul să mergeţi. E târziu şi vă mai aşteaptă multe întâmplări minunate.

Zâna Bunătatea le facu un pachet cu merinde pentru drum. Le mai dădu şi un coş acoperit cu un prosop şi le zise:

-Am o mare rugăminte la voi. Am în acest coşuleţ trei făpturi orfane. Au mare nevoie de cineva care să aibă grijă de ele. Sunt sigură că le veţi găsi un loc în care vor avea parte de iubire şi de îngrijire.

Dând într-o parte prosopul ce acoperea coşul, le arătă animalele.

clip_image016 -Puiul acesta s-a rătăcit de mama lui. A fost un incendiu în pădure şi l-am găsit căzut din cuib, cu arsuri pe picioare şi aripi. L-am uns cu ulei de levăntică, bun să vindece arsurile. I-a plăcut atât de mult, încât m-a rugat sa-i pun numele Levănţică. Acesta este Buburuză, zise zâna, arătând spre motanul din coş. Nu vede prea bine şi i-am spus aşa, pentru că are două pete galbene presărate cu puncte negre ,de- o parte şi de alta a nasului. Şi acesta este Mirmidon, un iepure galben, culoare neobişnuită pentru unul din neamul lui.

Apucând coşuleţul,eroii noştri îşi luară rămas-bun de la zână şi plecară mai departe...

ŢINUTUL DRAGONULUI KNUT CEL CRUNT

Cu cât înaintau, peisajul începea să se schimbe. Apărură întâi dealurile, din ce în ce mai înalte, apoi munţii. Începea sa fie frig. Pe crestele munţilor, zăpada era deja aşternută, iar acum se pornise să ningă şi in jurul lor.Casele erau răsfirate, ca peste tot, în zonele de munte.Văzură şi primii oameni.Erau bătrâni şi mergeau cu greutate, pe zăpada proaspăt aşternută.Aveau feţe indiferente, iar ochii lor priveau, parcă în gol. Nu se auzeau glasuri de copii şi din acest motiv, linistea era apăsătoare. Au încercat să intre în vorbă cu ei, dar aceştia nu le-au aruncat nici măcar o privire, parcă nu i-ar fi văzut...

La marginea satului,văzură un cioban ce-şi mâna oile către puţina iarbă ce se mai găsea neacoperită de zăpadă..Era îmbrăcat ca ciobanii din ţara lui Andrei. Avea părul şi barba albe. Spre deosebire de ceilalţi locuitori, faţa îi era zâmbitoare şi blândă, iar ochii, luminoşi.

Se apropiară de el şi îl salutară.

-Bună să vă fie inima, călătorilor, le răspunse el, cu căldură în glas.

-Cum se numeşte ţara aceasta? întrebă Andrei.

-Acum se numeşte Ţinutul lui Knut cel Crunt, dar odinioară, se numea Ţinutul Oamenilor Neînfricaţi...Vreţi să ascultaţi povestea?

-Da, spuseră Andrei şi Nero, într-un glas.

Bătrânul îi invita într-o peşteră, aceea fiind,de fapt,casa lui. Făcu un foc, să se mai dezmorţească şi-i ospătă cu lapte proaspăt. Apoi, începu să povestească:

-Poate n-o să vă vină să credeţi, dar pe vremea când eram tânăr, eram regele acestui ţinut. Aşa cum îi spunea numele, ţara era locuită de oameni neînfricaţi, cinstiţi şi drepţi. Locuiam în castelul pe care o să vi-l arăt mâine, este pe creasta celui mai înalt munte de aici. Poporul meu era paşnic şi primitor, cu o mare încredere în ceilalţi şi, poate tocmai de aici ni s-au tras toate nenorocirile .Într-o zi,a poposit in ţara noastră un dragon .Era mic şi părea inofensiv. În primul moment, am vrut să-l alungăm, apoi ni s-a făcut milă, când ne-a spus că fusese alungat de semenii lui din Ţara Dragonilor. Cred şi acum că era sincer când povestea acele lucruri, dar totul a luat în timp o întorsătură ciudată. Dragonul stia să găsească cele mai ascunse comori, oriunde s-ar fi aflat ele. Ca să ne răsplătească pentru bunătatea noastră ,a început să ne dezvăluie locurile unde se aflau acestea. Atunci, s-a întâmplat ceva...parcă au început cu toţii să-şi piardă minţile. Lăcomia oamenilor… întrecuse orice limite! Degeaba am încercat să le spun că nu e bine ce fac şi că este timpul să se oprească din acea goană nebună după bogăţii. N-a vrut niciunul sa mă asculte, ba chiar m-au alungat din castel, invitându-l pe Knut, dragonul, să-mi ia locul , să devină regele lor .Frumosul nostru steag a fost dat jos şi înlocuit cu unul având ca simbol un dragon. Au schimbat chiar si numele ţării ,aşa cum ştiţi deja, in Ţinutul lui Knut...care pe atunci ,încă era bun, apoi a devenit cel Crunt. Oamenii au devenit din ce în ce mai lacomi, şi-au pierdut acele însuşiri minunate, adică cinstea , dreptatea şi curajul în faţa morţii. Pe măsură ce îşi schimbau caracterul, Knut creştea văzând cu ochii. Din umil şi recunoscător cum fusese la început, devenise trufaş, dispreţuitor, nemilos.N-a mai vrut să dezvăluie locul comorilor, ba chiar a început să le ia cu forţa pe cele ale oamenilor. Cel mai groaznic moment a fost când a început să ne fure copiii. Atunci şi-au dat seama oamenii de greşeala pe care o făcuseră, dar era prea târziu. Mărimea şi forţa dragonului deveniseră de neînvins, pentru că ei îl făcuseră aşa. De atunci, nu s-au mai născut copii, oamenii şi-au pierdut bucuria de a trăi şi, i-aţi văzut, umblă ca nişte umbre tăcute şi fără lumină în ochi şi pe chip...aşteptând salvatorul promis în cărţile lor vechi.

După ce termină de povestit, bătrânul rămase îngândurat, privind la focul ale cărui flăcări desenau pe pereţii peşterii umbre asemănătoare unor dragoni.

Nero şi Andrei rămaseră şi ei tăcuţi. Era cea mai tristă poveste ce o auziseră vreodată.

Au înnoptat în peştera bătrânului rege, adormind cu greu, sub impresia celor povestite de acesta.

În dimineaţa următoare,Andrei îl intrebă pe bătrân:

-Dar… este chiar de neînvins acest dragon?

-Nimic nu este de neînvins, iţi trebuie o inimă curată, curaj şi încredere în propriile forţe. Păstrez de mulţi ani o armură, în aşteptarea celui ce va avea curajul să-l infrunte. Au încercat mulţi s-o îmbrace, dar nimănui nu i s-a potrivit.

-Aş putea s-o încerc şi eu? întrebă Andrei.

-Sigur, oricine are voie s-o încerce.

Emoţionat, Andrei luă armura şi o încercă. Spre fericirea regelui, aceasta îi venea ca turnată.

-Mă temeam că voi muri şi nu-l voi vedea pe cel căruia i se potriveşte! zise el lăcrimând .

-Asta înseamnă că am puterea să-l înfrunt pe dragon?

- Da, faptul că ţi se potriveşte, este semnul că-l poţi birui...restul depinde doar de tine.

Regele mai scoase un scut şi o sabie şi i le întinse.

-Copile, fie ca aceste lucruri să te ajute sa izbândesti şi să-mi scapi poporul de sub robia ticălosului dragon!

Însoţiţi de urările regelui, neînfricaţii eroi plecară pe drumul ce ducea spre castel.

Şi merseră, şi merseră...Pe măsură ce se apropiau, nori negri se adunau din toate părţile, întunecând tot cuprinsul şi făcându-le înaintarea şi mai grea, frigul devenise de nesuportat, muşcând parcă,furios. Vântul sufla cu putere, spulberând zăpada din cale-i şi mugind furios. Deodată, alt muget mai furios şi mai puternic îl acoperi pe cel al vântului. Era glasul dragonului ce prinsese de veste de la păzitorii castelului, fiinţe ale întunericului, despre venirea lor. Uriaş, de părea că acoperă tot cerul, cu aripile întinse, zbura spre ei. Din înaltul cerului, se repezi ca un uliu ce-şi urmăreşte prada.

-Repede, să ne despărţim! strigă Andrei.

O luară fiecare in altă parte, facându-l astfel pe dragon să ezite, neştiind pe care să-l atace. Îsi fixă privirea rece şi plină de ură asupra lui Andrei şi se repezi iar. Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi răsuflarea rece ca gheaţa, Andrei făcu o saritura in lateral şi Knut se prăbuşi la pământ. Se ridică apoi, puţin descumpănit. Stătură câteva secunde, faţă în faţă, privindu-se intens. Ochii dragonului, roşii şi plini de ură, întâlniră privirea copilului, calmă şi luminoasă...şi atunci, ceva ciudat se petrecu: parcă dragonul începu să se micşoreze. Se pregăti din nou de atac. Făcu un pas înapoi şi se repezi cu toată forţa spre copil, scoţând pe nări flăcări uriaşe. Andrei îşi apără faţa cu scutul, iar când monstrul se apropie, întinse mâna, îl apucă de o aripa şi, cu puteri de neinchipuit, îl roti de doua ori pe deasupra capului si il arunca intr-o stanca. Dragonul se izbi cu toată puterea de ea, iar sângele începu să-i curgă din rană...şi se facu şi mai mic. Furia lui devenise fără margini! O armată de cavaleri de-ar fi avut în faţă, ar fi nimicit-o! Dar el avea în faţă doar un copil, ce-l privea liniştit în ochi şi nu putea pricepe de unde vine forţa lui. Când se pregătea din nou de atac, Nero veni pe la spatele lui şi-l muşcă, făcându-l să-şi abată atenţia spre el. Se repezi spre câine şi atunci, Andrei veni din spate, lovindu-l năpraznic cu sabia. Devenise la fel de mic, ca atunci când poposise pe pământurile acelea. Începu să tremure din toate încheieturile, presimţindu-şi sfârşitul. Copilul ridică sabia, pregătindu-se să-i dea ultima lovitură. Deodată, văzându-i spaima din ochi, îl cuprinse mila. Vazandu-l atat de mic si neputincios, sigur că acum nu mai putea face rau nimanui, zise:

-Du-te de aici, monstru nerecunoscător, zboară spre ţara ta şi să nu te mai întorci niciodată pe aceste meleaguri! îi strigă el.

clip_image018 Nevenindu-i să creadă că este în viaţă ,Knut cel Crunt se ridică în văzduh şi dispăru printre norii ce incepuseră să se risipească. Vântul se liniştise şi ningea frumos, fulgii acoperind sângele dragonului.

De la ferestrele castelului,se auziră strigăte de bucurie.

Erau copiii răpiţi de dragon, pe care-i vrăjise să rămână mici, să nu se plictisească singur în castelul pustiu.

Bătrânul împreună cu ceilalţi locuitori, i-au întâmpinat cu urale pe cei doi eroi. Drapelul străvechi a fost ridicat din nou, păstorul a redevenit rege, iar veselia copiilor întorşi a umplut toate casele.

-Nu vrei să rămâi in ţara noastră, să-mi fi urmaş la tron? îl întrebă regele pe Andrei.

- Aş primi cu drag, dar trebuie să-mi continui călătoria...şi va trebui să mă întorc acasă, la un moment dat. Acolo este locul meu!

Regele le acordă celor doi, titlul nobiliar de CAVALERI AI DREPTĂŢII, spre mândria lui Nero, ce devenea astfel primul câine ce primea acest titlu.

...Şi plecară iarăşi la drum.

...Şi merseră, şi merseră, până dădură de o căsuţă.

Privită de aproape, arăta destul de neîngrijită, grădina era lăsată în paragină, având un aer trist. Din casă, răzbăteau sunete ciudate: om-nom-nom, om-nom-nom, om-nom-nom. Sunetele erau întrerupte din când în când,de sughiţuri de plâns.

Bătură la uşă.

-Intraţi, om-nom-nom! le răspunse un glas plângăcios.

Intrară. În camera prost luminată, din cauza geamurilor nespălate de ani şi ani de zile, domnea o dezordine de nedescris. Peste tot erau aruncate resturi de mâncare, încât ai fi zis că un popor de uriaşi a făcut ospăţ, câteva săptămâni în şir.

În patul din mijlocul odăii, stătea tolănit uriaşul. Mânca şi plângea, suflându-şi din când în când nasul într-o batistă. Mai bine zis, un cearceaf, judecând după mărimea ei.

-Ce bine că aţi venit să mă vizitaţi, îmi plac oaspeţii, mă mai înveselesc, că sunt foooarte trist! zise el izbucnind iarăşi în plâns.

clip_image020 Lacrimile uriaşului erau atât de mari, încât Andrei trase coşul zânei mai departe, de teamă ca bietele animale să nu moară înecate. Aşa de mari erau lacrimile:

Continua să mănânce, scoţând aceleaşi sunete de om flămând, care n-a mai mâncat de mult timp: om-nom-nom!

Acum pricepuseră şi ei că numele uriaşului era Om-Nom-Nom.

De fapt, nu era chiar uriaş. Avea înălţimea unui om obişnuit,dar pântecele era atât de mare, că te lua cu ameţeală când te uitai la el. Picioarele erau lungi şi subţiri, de te gândeai la un singur lucru: cum reuşesc să susţină ditamai stomacul?

Acestea erau picioarele uriaşului

clip_image022

-Sunt foarte deprimat, nu mă vizitează nimeni, iar afară este ceţos, n-am mai văzut soarele de mult timp, se văită el, uitându-se către geamurile murdare, ce împiedicau lumina soarelui să intre în cameră. Din cauza plictiselii, îmi vine să mănânc tot timpul şi acum m-am şi intoxicat. Mi-au apărut nişte pete negre pe picioare, iar pielea mi s-a înroşit, mai zise el, privindu-şi cu jale picioarele.

Te cuprindea mila, văzând ditamai găliganul bocind.

-Dar de la ce te-ai intoxicat? întrebă Nero.

-Nu ştiu, trebuie să fie de la firul de mărar pe care l-am mâncat, cu siguranţă era vechi, zise, privind cu duşmănie la legătura de mărar de pe masă .

clip_image024clip_image026clip_image028clip_image030clip_image032clip_image034 -Da, de la asta trebuie să fie... că în rest, n-am mâncat mai nimic…şi, rotindu-şi pofticos ochii, începu să descrie ce mâncase: un purcel de lapte cu multă maioneză şi ketchup, 20 de şniţele, piept de pui pane, vreo 37 de bucaţi, 5 găini fripte cu garnitură de cartofi, un platou mare de cârnaţi fierţi în vin, 10 kg păstrăvi la grătar, o roată de caşcaval afumat, musaca de cartofi şi vinete, cu carne de miel, supă cu găluşte, spanac cu oua ochiuri, tort de zahăr ars, fidea cu lapte, pizza, clătite cu dulceaţă de vişine şi… doar atât. Of, dacă n-aş fi mâncat firul ăla de mărar…îmi spusese cineva că e bun pentru digestie.

Şi iar începu să plângă, privindu-şi picioarele şi curăţând bine de carne, o pulpă de viţel.

Nero şi Andrei nu îndrăzneau să se privească, de teamă c-or să izbucnească în hohote nestăpânite de râs.

-Uite, zise Andrei, noi trebuie să plecăm. Ai aici, în coş, un cadou de la zâna Bunătatea.

-Zâna, o ce mă bucur, îmi place mult bătrâna zâna. Ce este în coş, ceva de mâncat? întrebă el, privind cu interes către acesta.

Andrei nu-i mai răspunse, îl trase repede pe Nero după el şi ieşiră în grabă pe uşă, strigand:

-A mai zis zâna să-ţi spun că ştie ea o magie ca să se schimbe vremea şi să iasă soarele. Zicea că trebuie să speli geamurile, în timp ce fredonezi un cântec vesel. La revedere, rămâi cu bine!

clip_image035 -Ce ţi-a venit sa-i laşi lui animalele zânei, ce-o să se aleagă de ele? întrebă Nero.

-Nu-ţi face grijă şi ai încredere în mine, o să mai auzim noi de uriaş...

Şi merseră, şi merseră, până ajunseră într-o zonă deşertică, cu puţină vegetaţie.

La umbra unei tufe pitice, era ascuns un ou . Un pui de struţ cu ochi speriaţi se chinuia să-şi facă loc în el. Încercările îi erau zadarnice, se vedea că puiul crescuse prea mult, ca oul să-l mai încapă. Stătea aşa, cu capul ieşit şi cu o găoace caraghioasă în cap, ca o băscuţă, crezând că nu-l vede nimeni.

-Ştiam că struţii îşi ascund capul în nisip, nu în ouă, zise Andrei.

Se apropiară de el şi-l salutară.

-Puteţi să mă vedeţi? întrebă puiul de struţ speriat. Credeam că devin invizibil, când intru în ou.

clip_image037 -Da, te vedem şi cred că ar trebui să-ţi găseşti altă ascunzătoare, ai crescut şi oul e prea mic pentru tine.

-Este cineva prin preajmă?

-Nu este nimeni, poţi să ieşi liniştit.

Puiul ieşi, rotindu-şi speriat ochii frumoşi, înconjuraţi de gene lungi. Era foarte drăgălaş!

-Dar de cine te ascunzi? întrebă Nero.

-Acesta este oul din care am ieşit eu. Viaţa mi se pare atât de complicată, de când am crescut...Mă gândeam că, dacă intru iar în el, poate rămân mic.

-Dar ce este atât de complicat în viaţa ta? întrebă Nero, amuzat.

-Mie îmi plac mult poveştile. Aş citi toată ziua! Şi-mi mai place să stau întins pe nisip şi să citesc poveştile pe care le scriu norii, pentru mine.

-Ce poveşti scriu norii? Zise Andrei, uitându-se mirat către cer.

-Să vă explic. Întindeţi-vă pe nisip şi priviţi spre nori.

Andreişi Nero făcură cum le spuse puiul.

-Vedeţi? Acolo este un iepuraş fugărit de o vulpe, zise, arătând spre doi nori pufoşi ce chiar semănau cu un iepure şi o vulpe.

-Da, iar mai încolo este o fată frumoasă, poate o zână, spuse Andrei, intrând în joc. Iepurele aleargă spre ea, ca să-l salveze.

Într-adevăr, norul-iepure era dus de vânt, chiar spre norul-zână.

-Uitaţi, zâna îşi îndreaptă bagheta spre vulpe şi...o transformă în şoricel!

-Acolo este un câine care merge pe bicicletă, iar în tolbă are un os mare! zise şi Nero, prins de povestea scrisă pe cer.

-E foarte plăcut, dar de cine te ascunzi? Nu e nimic rău să citeşti poveşti, sau să te uiţi la nori, se miră Andrei.

-De câte ori stau cu o carte în mână, unchiul meu mă priveşte sever şi zice: ” Mai bine ai lucra la matematică, ştii că nu te descurci cu adunările şi scăderile! N-o să faci nimic în viaţă, fără matematică! ”. El este foarte pasionat de această materie. Are pereţii decoraţi cu romburi, dreptunghiuri, riunghiuri.Totul este colţuros şi sever la el în casă, parcă şi glumele lui sunt colţuroase! Dacă te duci să-i ceri ceva, nu-ţi dă, până nu rezolvi o problemă.

Când mă uit, pierdut în visare, la nori, mă trezeşte vocea tatei:” Mai bine ai repeta cuvintele la engleză, decât să caşti gura. N-o să faci nimic în viaţă, dacă nu cunoşti bine engleza!” . Pasiunea lui sunt limbile străine. Mereu învaţă una nouă.

Apoi vine mama:” Mai bine ai exersa la pian, ştii că ai început de câteva luni şi tot prost cânţi. N-o să te simţi niciodată împlinit, dacă nu înveţi să cânţi bine la un instrument!”. Visul ei fusese să ajungă o cântăreaţă renumită şi să dea concerte în toată lumea...nu se ştie de ce nu i s-a împlinit.

Apoi, mătuşa:”Ce-o să se aleagă de copilul ăsta? Toată ziua cască gura la cai verzi pe pereţi. N-o să iasă nimic bun din el! Eiii, copiii de pe vremea mea, erau altfel!”

Şi uite-aşa, îmi vine să mă ascund în ou şi să refuz să mai cresc! Ce bine era când eram mic. Toată lumea îmi spunea poveşti şi mă răsfăţa, nu trebuia să învăţ o mulţime de lucruri plictisitoare...

-Nu spune asta, e frumos să creşti! zise Andrei. Altceva trebuie să faci.

-Ce? întrebă puiul,fluturând curios din lungile-i gene.

-Ai putea să scrii o carte cu poveştile pe care le vezi pe cer.

-Daaa, i-aş pune numele „Poveştile norilor”,îmi place ideea ta!

-Apoi, începi să le dăruieşti celor din jur. Când mama taie zarzavaturile pentru supă, nervoasă că mai are atâta treabă de făcut, poţi s-o ajuţi şi tu, spunându-i, în acest timp, una din poveştile tale. La fel, cu tata. Când îşi spală maşina, supărat că cineva i-a zgâriat-o, iei un burete şi o speli şi tu, povestindu-i. Aşa poţi să faci şi cu mătuşa şi cu unchiul. Cu timpul, or să-şi dea seama ce frumoase sunt poveştile tale şi cât de talentat eşti.

-Minunată idee, zise puiul entuziasmat! Of, dar ce mă fac cu matematica? O urăsc şi n-o înţeleg! Dar cu engleza, ce fac? Mi se pare grea şi nu reuşesc să reţin cuvintele. Şi cu pianul...să stai ore în şir pe scăunel şi să tot apeşi pe clape fără rost...

-S-o luăm pe rând. Nu-ţi plac cifrele? Împrieteneşte-te cu ele. Închide ochii şi încearcă să le vezi. Nu-i aşa că fiecare dintre ele are altă culoare?

-Da, aşa este, dacă închid ochii, pot să le văd culorile. 1 are altă culoare decât 2 şi 2 are altă culoare decât 3...Ce frumos este!

-Poţi să le faci să danseze prin aer, îmbrăcate în haine de bal, să râdă, să facă piruete. Apoi, fă-le să se împrietenească între ele, să formeze grupuri , aşa cum fac copiii la şcoală. Aşa o să înţelegi adunările. Dacă vrei să înţelegi scăderile, imaginează-ţi că una, sau mai multe, s-au supărat şi au plecat din grup.

-Da, înţeleg ce vrei să spui, ce frumoasă mi se pare acum matematica!

-La fel poţi să faci şi când exersezi la pian. Te împrieteneşti cu notele muzicale, le vezi culorile. Fiecare melodie are o poveste scrisă de compozitor, doar că a folosit, în loc de litere, notele muzicale. Află-i povestea şi, dacă nu are una, inventeaz-o tu. Dacă eşti atent, o să auzi foşnetul frunzelor ce cad lin, toamna, râsul copiilor când se joacă, primii fulgi de nea, clinchetul zurgălăilor de la săniile trase de cai...

-Deja şi pianul începe să-mi fie mai drag, dar cu engleza ce pot să fac? Cum să tot repet la cuvinte pe care nu le înţeleg ?

-Gândeşte-te că, atunci când vei fi un mare pianist şi vei face turnee în toată lumea, o să cunoşti multă lume. Mulţi ţi-ar putea deveni prieteni, dar cum ai putea comunica cu ei, dacă nu cunoşti, cel puţin o limbă străină?

-Vă mulţumesc, prieteni, pentru sfaturi, acum trebuie să plec. Mă grăbesc, am o mulţime de teme de făcut! Mai flutură o dată din gene către ei şi o rupse la fugă, cu o aşa viteză, cum numai struţii pot să alerge.

Cei doi priviră, zâmbind, cum dispare într-un nor de praf.

-Mi-e cam foame, zise Nero, ascultând îngrijorat sunetele insistente ce veneau dinspre stomacul său. Simt că aş mânca şi un crococoş, sau un cocoşdil, sau...orice e de mâncat!

-Şi mie îmi este, dacă asta te consolează cu ceva, dar nu prea văd nimic comestibil pe aici.

-Am auzit că există persoane care pot materializa orice obiect. Crezi că, dacă ne concentrăm, putem face să apară în faţa noastră ceva de mancare? întrebă Nero, înghiţind în sec.

-Păi...cred că am putea, doar suntem în Ţara Poveştilor.

Închiseră ochii şi îşi imaginară tot felul de mâncăruri apetisante. Cum stăteau ei aşa, cu ochii închişi, auziră fâlfâit de aripi, însoţit de ciripitul vesel al unei păsări.

-E Levănţică! exclamă Andrei, bucuros.

-Da, el este! Şi ce mare s-a făcut, pare-se că o duce bine la uriaş, de creşte văzând cu ochii Are un coş în cioc.

Pasărea se aşeză lângă ei, apoi incepu să-i ciugulească drăgăstos, pe Andrei de obraji, iar pe Nero de mustăţi. Cred că aşa voia să arate că i-a fost dor de ei şi că se bucură că-i vede.

În coş erau, ce altceva, decât ...mâncărurile pe care şi le imaginaseră!

-Este şi o scrisoare, zise Nero, cu gura plină. Cred că e de la Om-Nom-Nom.

clip_image001[6]

clip_image040

Levănţică îi mai ciupi de câteva ori de obraji şi mustăţi, apoi îşi luă zborul, zicându-le:

-Vă las cu bine, trebuie să plec, altfel uriaşul o să stea toată ziua cu ochii pe cer, uitându-se îngrijorat după mine.

clip_image042 -Mi s-a părut mie, sau am auzit rostindu-se numele meu? se auzi o voce din apropiere, făcându-i pe cei doi să rămână cu gurile căscate, văzâd creatura ce le vorbise.

-Tu cine mai eşti? întrebă Andrei, neştiind dacă să râdă, sau să o rupă la fugă pe urma struţului.

-Eu sunt cocoşdilul, sau crococoşul, cum vreţi să-mi spuneţi, mi-e indiferent. Nu v-a mai rămas ceva de mâncare prin coş? zise el, ciugulind câteva firimituri căzute pe jos.

-Vino, mai este destulă , ziseră Andrei şi Nero, uşuraţi că animalul, sau, mă rog, pasărea, nu avea capul de crocodil şi corpul de cocoş.

-Dar...ai apărut cumva din imaginaţia mea, atunci când ţi-am rostit numele? spuse Nero, privind vinovat către el.

-Nuuu, eram deja pe aici, de câteva luni. M-a desenat un băiat, în timpul orei de geografie, se vede că nu-i place această materie...deşi, judecând după numărul semenilor mei din zonă, nu-i plac mai multe materii. Dacă se mai plictiseşte mult, în curând vom popula toată zona. După ce m-a desenat, a jucat X si 0, pe spatele meu, împreună cu colegul lui de bancă. Deşi stârnesc râsul celor care mă văd, sunt bucuros că s-a gândit cineva să-mi dea viaţă, mă simt special.

-Daaa… special… repetă Nero, ca un ecou …

clip_image044 -Prietenul meu cel mai bun este cocoslupul, jumătate lup, jumătate cocostârc. El este unicat. L-a desenat o fetiţă, care nu se plictiseşte atât de des la şcoală. Pot să-l chem şi pe el? Este mai timid, dar are o foameee...de lup!

-Da, desigur, spuse Andrei, curios să-l vadă.

Era cât pe-aci să-i pufnească râsul, atât de special era şi acesta, dar teama că or să se simtă prost, îi făcu să-şi ascundă zâmbetele.

-Şi ce fel de...anim...păsă...ăăă, creaturi mai sunt pe aici?

-Sunt toate felurile: porci cu aripi, fluturi cu trompă de elefant, zebre cu gât de girafă , vulturi pleşuvi cu peruci şi cozi de păun, şoareci cu cap de pisică...mai multe...Acum o să fie o perioadă de linişte, pentru că se apropie vacanţa, dar la toamnă, or să înceapă să vină iar. Imaginaţia copiilor e nesecată.Tocmai de aceea, ne-am gândit să ne adunăm şi să ne facem propria ţară. Andrei şi Nero îşi luară rămas-bun de la noii lor prieteni şi plecară înapoi spre casă. Când mai aveau câţiva paşi până la Poarta spre Acasă , văzură o fetiţă ce plângea în hohote. Când de apropie, Andrei văzu că era chiar prietena lui, Jasmine.

-Tu de ce plângi şi ce cauţi aici? Întrebă Andrei uimit.

-Am văzut că ai plecat şi am vrut să merg cu tine, dar m-am speriat, auzind că pe aici e o vrăjitoare rea, zise Jasmine, hohotind în continuare.

-Nu mai plânge, nu e adevărată povestea, zise Andrei. Şi-i spuse povestea vrăjitoarei Aetatanub…

Ce frumos ştii tu să povesteşti, îmi mai spui una?

-Bine, o să-ţi mai spun una, în timp ce mergem spre casă.

POVESTEA VRĂJITOAREI CE A DEVENIT ZÂNĂ

A fost odată ca niciodată, într-un sat din România, o vrăjitoare rea. Ea nu era ca celelalte surate ale ei. De pildă, îsi spăla şi işi pieptăna părul cu grijă, nu ieşea niciodată din casă fără să se parfumeze, până şi hainale ei erau altfel decât ale altor vrăjitoare. Mătura pe care obişnuia să zboare era curată şi avea o fundă mare, roşie. Dar…era rea ! Până şi răutatea ei era altfel: transforma zmeele copiilor în fluturi ce-şi luau zborul, spre marea dezamagire a acestora, schimba culoarea pisicilor, în cele mai neobişnuite nuanţe, făcea pomii să rodească altceve decât era normal.

clip_image045clip_image047Se puteau vedea peste tot cireşi ce făceau portocale, meri care făceau rodii şi chiar caişi ce rodeau fluturi!

Într-un cuvânt, îi exaspera pe toţi cu glumele ei răutăcioase!

Dar, deşi se distra de minune pe seama celorlalţi, avea o nemulţumire ascunsă: ca toate vrăjitoarele, avea pe nas un neg mare si păros. Celelalte erau mândre de negii lor, considerându-i un însemn nobiliar. Ea se privea în oglindă şi tare-şi mai dorea ca acesta să dispară de acolo!

clip_image049clip_image051 Încercase tot felul de poţiuni magice şi pomezi, dar negul nu vroia şi pace, să-i părăsească nasul!

Deşi nu-i plăcea să vorbească cu oamenii , se hotarî să meargă la spiţerul satului, să-i dea un leac pentru neg.

Acesta, fiind mai hâtru şi dorind s-o pedepsească pentru răutăţi, în loc să-i dea ceva pentru negi, îi dădu o soluţie ce se foloseşte pentru a stimula înfloritul plantelor. Îţi poţi imagina disperarea vrăjitoarei când, uitându-se în oglindă, văzu răsărind în vârful negului o uriaşă floare roz. Era o floare de cactus.

Zile întregi a bocit şi n-a mai îndrăznit să iasă din casă! În cele din urmă, pentru că părul ei începuse să arate neîngrijit, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat la coafor. Pe uliţele satului, s-au strâns oamenii ca la bâlci, să se uite la ea. De peste tot, se auzeau hohotele de râs ale sătenilor! S-a întors acasă ruşinată şi înfuriată, şi-a strâns lucrurile într-o boccea şi a părăsit pentru totdeauna satul, pe mătura ei cu fundă roşie.

Se spune că ar fi ajuns în Arizona, unde a devenit zâna cactuşilor.

clip_image053

Cand termină , Andrei auzi râsete cristaline. Nu observase că, în timp ce povestea, se strânseseră în jurul lui, o mulţime de copii, ce ascultaseră fermecaţi povestea.

clip_image054 În acea noapte, toţi dormiră mult mai bine, visând cactuşi cu flori superbe, într-un loc numit Arizona…

Poveste scrisa pentru copii de doamna M.A

P.S. Povestea am primit-o de la o doamna care nu a dorit sa-si dezvaluie numele, va fi o colaboratoare permanenta a blogului nostru, in acest mod incognito.

Responsabilitatea pentru textele primite la redactie, apartine autorului de drept, realizatorul blogului nu poate fi facut raspunzator pentru eventualele neclaritati.

Orice incercare de frauda sau incalcare a dreptului de autor, apartine celui care trimite textele, iar in cazul in care aveti cunostinta despre orice probleme de acest gen, va rog sa contactati imediat redactia.

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More