Recent Posts

luni, 25 octombrie 2010

„SCRISORI PENTRU FLUTURI”- Un proiect aradean pentru adolescenti si nu numai....

Dragii mei,

    Proiectul Scrisori pentru fluturi este parte a programului iniţiat de Biblioteca Judeţeană „A.D. XENOPOL” în anul 2007Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit”. Dulcea mea Doamnă.... este de fapt Concursul Naţional de Scrisori şi Declaraţii de Dragoste ce a câştigat deja respectul arădenilor. Sperăm că nu numai al lor. Ca idee, acesta a fost inspirat de o carte, descoperirea volumului inedit, omonim de corespondenţă dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu.

A împrumutat, apoi, denumirea uneia dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste primite în anul 2008 din partea jurnalistului, editorului, poetului, graficianului, scenografului Fabian Anton ploieştean de origine, acum stabilit în Bucureşti. „Scrisorile” lui Fabian Anton şi-au încîntat „destinatarii” şi au devenit de impact şi reper în scriitura românească contemporană! Domnia sa ne-a mărturisit, atunci, că şi-a dorit să arate cum „ se poate iubi şi altfel”. Şi a convins!

   Scrisorile pentru fluturi s-au născut din curiozitatea de-a afla cum ştiu să iubească, dar mai ales să se exprime într-o scrisoare tradiţională, cei tineri. Pot ei vorbi şi atlfel decât în stilul sms, jargoane, limbaj de gaşcă sau injurii? Se poate ascunde un sentiment profund în spatele îmbrăţişărilor de la fiecare colţ de stradă?

    Răspunsul se va impune de la sine.

    Care a fost cel de-al doilea motiv determinator în păstrarea denumirii proiectului Scrisori pentru fluturi ? Răspunsul se găseşte în similitudinile, corespondenţele pe care le-am identificat, sau le-am intuit a exista, între manifestările sentimentului de dragoste şi cele ale unui fluture.

    Şi dragostei dar şi fluturelui le sunt atribuite fragilitatea, delicateţea, sensibilitatea şi frumuseţea. Şi dragostei, dar şi fluturelui li se asociază efemeritatea, deşi, viaţa dovedeşte, că sentimentele pot fi durabile şi că unele pot sfârşi odată cu sufletul celui ce le-au declanşat. Dragostea, ca şi fluturele, cunoaşte faze diferite de dezvoltare, de metamorfoză pănă la dispariţie.

Dragostea poate fi vioaie, curajoasă, inventivă, caldă, jucăuşă, înaripată sau stângace, nesigură, bleagă, prudentă, neinspirată, timorată, complexată. Sentimentul- şi el- „prinde aripi” , poate „zbura”.Dragostea poate dura o veşnicie sau cât un zbor întrerupt de fluture, prins în plasă. Se spune că starea de îndrăgostire este asemănătoare cu senzaţia de „fluturi în stomac”, sau că cel îndrăgostit ar fi fost atins de aripa unui înger. Putea fi aripa unui fluture?! Şi jocul corespondenţelor ar putea continua.

    Obiectivele proiectului s-au limpezit în timp. Am dorit să-i reorientăm pe cei tineri şi pe participanţii de alte vârste spre cuvântul scris, spre forma literară a limbii române. Am încercat să-i determinăm să „exploateze” limbajul/vocabularul bogat, expresiv, figurile de stil, care le pot fi aliaţi în încercarea de a cuceri, a fi plăcuţi, atrăgători, interesanţi sau chiar irezistibili. Am dorit să-i orientăm, în primul rând pe tineri, spre lecturarea textelor literare veritabile, ce au deja girul judecăţii timpului. Ne-am dorit să-i încurajăm în „explorarea” libertaţii de expresie, a libertăţii exprimării trăirilor profunde într-o formă aleasă, scrisă, meşteşugită. Si nu în ultimul rând, am încercat să stabilim un mod de comunicare între generaţii şi să atragem alte categorii de cititori spre bibliotecă.

    Scopul exprimat al proiectului este acela de a antrena biblioteca noastră într-un demers cu implicare masivă de forţe, de-a atrage noi cititori şi utilizatori şi de-a ne crea o imagină mai vizibilă, mai bună şi mai favorabilă.

    Ca-n orice contact uman am avut parte, de-a lungul ediţiilor, de relaţionări amuzante, de stângăcii, incidente, situaţii diverse.Am primit scrisori adresate în felul următor :”Dulcea mea Doamnă, Emirul meu iubit”; o mamă a sustras scrisoarea de dragoste a fiului ei pentru a ne-o expedia şi a se convinge că are talent; au fost persoane nepremiate care au venit după premii; o scrisoare premiată a fost semnată simplu: Benişor. Aşa că, găseşte-l pe Benişor din Arad!. Norocul nostru că era măcar arădean!

    Unul dintre cele mai neplăcute şi nescuzabile abateri de la regulile unui concurs, sunt pastişele de pe Internet gen: ”Sunt o picătură de ploaie ...”. Pe de-o parte gestul te descalifică ca participant încărcându-te cu dezaprobare şi pe de-altă parte este o muncă greoaie, urâtă aceea de căutare a scrisorii vinovate în noianul surorilor de pe Net! Neplăcut a fost şi când unei fete (din Giurgiu!) i s-a furat coletul cu premiul din scara blocului.

Şi deosebit de neplăcut, chiar dureros de neplăcut am resimţit prostul „tratament” aplicat limbii române de către unii dintre compatrioţii noştri. Sau mai exact batjocorirea ei prin sfidarea regulilor gramaticale (din ignoranţă sau nepăsare), batjocorirea normelor sale de funcţionare ca limbă vie, literară, curată, aleasă. Şi nu iau în calcul locul virgulei într-o frază, nici topica, ci ortogramele şi spectaculozitatea folosirii/nefolosirii acestora.

Partea bună, chiar foarte bună, rămâne „recolta” bogată şi grea din fiecare an.

Dacă am aprecia statistic fericita întâmplare de la Arad, ea ar avea următoarele date. Cei mai mici participanţi la concursul nostru au fost Oana şi Fănel, ambii din judeţul Arad şi ambii de clasa a V-a. Cei mai în vîrstă participanţi au aparţinut primei ediţii. E vorba de două doamne de 65 de ani şi respectiv 80 de ani. Cel mai bogat an în scrisori a fost anul 2009. Cei mai valoroşi ani: 2009 şi 2010.S crisori deosebit de frumose am avut în fiecare an. Şi vom demonstra afirmaţia.

Cu timpul am scindat concursul în două secţiuni: pentru tineri şi pentru adulţi, chiar dacă adulţii sunt mai puţin harnici.

Juriul a apreciat frumuseţea expresiei, bogăţia de imagini, sinceritatea sentimentului, corectitudinea formulării, delicateţea, fapt pentru care premiile acordate s-au numit:Premiu pentru frumuseţea expresiei, Premiu pentru delicateţea şi puritatea sentimentului, Premiu pentru logodna cu poezia, Premiu pentru imaginile poetice remarcabile, Premiu pentru trăinicia sentimentului etc.

Butterflies-34[1]

E timpul acum pentru câteva mostre de frumuseţe:

"În aceasta seară voi pleca la o petrecere, se pare că e o nuntă „de aur”...Cu această ocazie va trebui să animez din nou rochia mea de sărbătoare din şifonier şi voi trezi pantofii mei culcaţi în cutia cea mică de culoare roz, ce a stat până acum pe dulap. Şi nu voi dori să merg...fie că rochia nu se va aranja bine pe corp, fie că pantofii mi se vor părea prea înalţi şi incomozi, fie că acestea din urmă vor fi doar pretextul unui refuz principial şi dezgustat de câtă dezamăgire şi neîncredere pot avea în viitorul trecutului meu...În această seară voi pleca cu un an în urmă...

...Am coborât dintr-o automişcare albă...Iritaţia de acasă acum se transformase în emoţie...Ignoram privirile întrebătoare evitând liniile de dialog şi încercam să pun un semn de exclamare prin gesturi, zâmbet şi uşoare aplecări din cap la îndrăzneţele „ bună seara”.Ochii mei jucau printre oameni şi nu vedeam decât nişte culori pastelate şterse de apă: niciun contur, doar imagini înmuiate...Prisă de braţul elegant al masculului patern, mă simţeam mai sigură.Mă privea şi el mândru...Mă privea şi el,el altul... „ Daniela Dermengi- Republica Moldova

„S-a prăvălit peste noi o primăvară buimacă, şi mi-e cumplit de dor de toate visele noastre.Merg pe străzi aurite de soare şi mi se face rău de fiorul gândului şi al numelui tău.Din ramuri şi din ierburi şi din rădăcini îmbibate de freamăt ţâşneşte parfumul tău amar şi tandru, pe care l-am visat noapte de noapte. Iar sufletul meu îndărătnic, mă obligă să rămân pe loc. Să respir. Şi să-mi aduc aminte.

Te porţi ca şi când m-ai fi uitat.Ai vrea să mă port ca şi cum ai fi murit. Dar eu te simt viu, alerg o dată cu tine prin parc şi deschid, cu mâinile tale fereastra. Şi ştiu că şi ţie ţi-e dor.Nu cred că m-ai putut uita, când abia s-au răsturnat cifrele anului. şi noi am trecut de mână, iubindu-ne, către viaţa promisă, dorită.Nu cred că mă vei putea uita, iubitul meu. Nu cred.”

Flavia Tuser-Arad

Eminul meu iubit,

„Afară ninge, iar eu stau pierdută printre gânduri, gânduri care pe oricare cărare a labirintului o iau, desluşesc drumul spre tine...Totul duce la tine!

Oriunde privesc, orice aud, orice ating toate au legătură cu tine...Te simt pretutindeni.Încă mai simt parfumul tău în jurul meu şi încă urmele ultimului sărut mă fac să tremur ca un fulg de zăpadă ce îţi atinge faţa caldă.

Dacă aş putea fi lângă tine, dacă ai putea să mă strângi în braţe ca în visul meu de aseară, dar tu nu ştii...Eu, da eu, micuţa ta dragă...Dacă ai şti că eu te iubesc

pe ascuns, dacă ai şti tot ce simt cu adevărat pentru tine, dar tu nu ştii!Eşti lângă mine şi îmi înfloreşti sentimentele în fiecare zi.Uneori mi se pare că ai aflat şi că de fapt asta simţi şi tu pentru mine şi nu ai curajul să-mi dai un semn.Dar alteori tu spulberi totul...şi mă tratezi ca pe o copilă care nu ştie încă ce înseamnă dragostea.

Şi aşa că m-am decis să îţi spun, că nu mai vreau să sufăr în tăcere...

A ta iubită pentru totdeauna, Adriana.”

„Şi unde sunt azi toate promisiunile, toate cuvintele în care îmi jurai iubirea veşnică, eternă, totală, fără întoarcere?Când te-am cunoscut, mi-am spus că tu eşti zeul care a inventat iubirea, că eşti creat doar pentru a mă învăţa să iubesc, să trăiesc pasiunea, amorul cutremurător.Îţi mai aduci aminte anotimpurile ce treceau peste noi, fără să ne pese de cursul lor? Îţi aminteşti când mi-ai promis marea, luna, stelele şi toate nisipurile deşertului?Îţi aminteşti când, în cele mai îngheţate nopţi, când timpul ne despărţea, mă stigai pe numele meu de alint? Îţi aminteşti când îmi spuneai că nu mai există viaţa, nu mai există moarte după noi, iubitul meu?Dar astăzi toate aceste cuvinte îmi sună atât de fals, încât îmi e dureros de ruşine să îmi amintesc. Şi m-ai alungat de atâtea ori din inima ta, pentru ca mai apoi să mă chemi disperat şi sfârşit de durere. Şi eu, te credeam, şi pentru o clipă de nebunie în braţele tale, uitam de toate vorbele cocoşate de atâta minciună, şi mă întorceam de fiecare dată.Şi te doream şi te adoram.Dar ţie îţi păsa atât de puţin de mine, încât a doua zi nici nu îţi mai aminteai că exist.Iar eu, eu eram prizoniera voluntară a acestor minciuni. Şi îmi plângeam orele departe de tine, şi aşteptam un cuvânt, un gest, o vibraţie din partea ta.Şi le priveam, şi le citeam şi le simţeam, dar vorbele tale mă izgoneau, mă dispreţuiau, mă umileau.Şi mă juram că te voi părăsi, că nu voi mai asculta chemările din nopţile tale polare.Şi îţi spuneam că nimic nu mă va mai întoarce, că nu mai există „noi”, de fapt nu a existat decât în sufletul meu, că dimineaţa următoare mă va găsi în patul altui bărbat.Dar în acele clipe, tu mă doreai tot mai mult, şi mă minţeai cu neruşinare, că sunt singura femeie pe care o iubeşti, că nu poţi să mă vezi în braţele altuia. Şi aici te credeam.Credeam că nu poţi să îţi imaginezi trupul meu acoperit de mângâieri străine, dar nu din dragostea ce mi-o purtai, ci din orgoliu. Tu nu concepeai să mă împarţi cu nimeni, în timp ce eu te împărţeam, mereu.

Dar nu mai vreau jumătăţi de iubire. Îmi este lehamite de toate vorbele ipocrite şi lipsite de bunăcuviinţă.Mă dezgustă toţi bărbaţii vieţii mele, care mi-au ucis visele.Vreau tot sau nimic.Şi cum parcă mie îmi este permis să am parte doar de iubiri mistuitoare, mă sufoc în fiecare noapte de dor, de speranţă. Şi au murit în mine

anotimpuri, şi s-au aşternut trist peste toate marile iubiri.Şi eu care sunt condamnată să fiu amanta tuturor bărbaţilor nenorociţi ai pământului, eu care îmi hrănesc sufletul făcut ferfeniţă, cu cele mai frumoase versuri de dragoste, eu care visez, fără cusur, la o iubire ce nu va pieri decât odată cu mine, eu, te chem acum în ceas târziu.Şi te urăsc, şi te iubesc cu fiecare suflare a mea, cu fiecare clipire, cu fiecare lacrimă, „până când moartea ne va uni”, aşa cum mi-ai zis, cândva, tu.”

Alice-Cluj

„ştii că experimentul acesta e posibil să nu iasă. dacă aş vrea să scap repede aş spune un „ te iubesc ”, îndeajuns de facil şi emoţionant, ţi-aş fura două lacrimi ( dacă aş avea noroc) şi cu asta vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. dar, cum îmi place să mă complic, şi uite că am făcut-o şi cu tine, o să fac aceaastă manevră mai periculoasă. „ în dulcele stil clasic” o să -mi recunosc păcatul de a fi de modă veche şi o să continui să nu spun nimic „pe şleau”. este o scrisoare de dragoste pentru că aşa este jocul, dar să nu mă tachinezi o veşnicie cu asta. eu i-aş spune o scrisoare de acuză. da, precum auzi. te acuz că mă iubeşti şi am să te închid în puşcăria sufletului meu, care bineânţeles, în ciuda aparenţelor, ezistă. dacă nu o să sune logic sau fluent ce scriu, asta o să fie tot din cauza dihaniei ăsteia de sentiment care nu mai încape nicăieri. a crescut ca făt-frumos sau ca un cozonac la microunde.cum vrei să o iei, tot aşa e. în primul rând pun prima acuză.îmi omori timpul, fizic şi metafizic. când eşti, mă întreb de ce eşti. când nu eşti, de ce nu eşti.am o întrebare. nimeni nu şi-a dat seama până acum că primul motiv pentru care se moare pe capete în lume nu e cancerul sau atacul de cord, ci...iubirea?”

Alma Popan - Bucureşti

Dacă ai şti...

„Dacă ai şti cât de mult îmi lipseşti...ai opri timpul în loc? Dacă ai şti că mă simt oarbă fără lumina privirii tale... ai pune ochii tăi în locul globurilor ochiilor mei

stingheri, din orbitele lor întunecate?Dacă ai şti că rămân mută, dacă nu aş simţi căldura buzelor tale...oare ai putea să îmi oferi o sărutare eternă?Sau dacă, lipsită vreodată de glasul tău, eu nu aş mai auzi...ai putea să îmi „cânţi ” mereu iubirea?Dacă aş pierde simţul tactil şi dreptul de a revedea locurile dragi...m-ai purta atunci pe braţe pentru a-mi îndeplini dorinţa? Dacă într-un moment de rătăcire nu aş mai putea visa...mi-ai clădi aripi să îmi poarte gândul către tine?Dacă într-un minut mi-aş pierde controlul memoriei...mi-ai putea reinventa identitatea?Dacă ai şti că am încetat să mai sper... ai construi din nou castelul de iluzii din inima mea? Şi dacă orice final are un început şi pentru că orice semn de întrebare se perpetuează în mintea noastră...spune!Vei fi capabil vreodată să faci compromisuri în numele iubirii?”

Lucia Hilde Stocker-Arad

„Se face Dragobete când îţi scriu...

Se face Dragobete când îţi scriu,

Atunci afost logodna cea dintâie,

Nici prea devreme şi nici prea târziu

Şi viscolea din cer cu poezie...

Te-ai cuibărit sub um ărul meu stâng,

Ţi-aduci aminte?Mugurii din vie

Şi toate amintirile din crâng

Se auzeau pocnind de bucurie...

..................................................”

Nicolae Nicoară-Horia-Arad

„Dragul meu,

Ştii prea bine că nu cred în scrisori de dragoste...

Ieri a nins.M-am simţit pierdută când a trebuit să păşesc în zăpada proaspăt aşternută

pe care ieri am urât-o.Şi am urât-o pentru că nu a nins de Crăciun când am fost lângă tine.Mi-am imaginat deznădăjduită cum ai fi făcut un bulgăre imens de zăpadă şi mi l-ai fi izbit direct în ceafă.Eu m-aş fi supărat, aş fi strigat la tine şi apoi ar fi trecut vreo jumătate de zi fără să-ţi adresez nici cea mai scurtă interjecţie.Cât de mult mi-aş dori să fi fost ieri supărată pe tine...Dar zilele se scurg ritmic şi te simt mereu aproape. Chiar şi noaptea.Apropos de vreo săptămână te visez în fiecare noapte. Într-unul dintre vise ne găseam într-un cadru feeric.Eu eram undeva într-o mănăstire, iar tu erai un filisof prestigios în preajma căruia imi era imposibil să ajung, dar eu ...eu te vreau pe tine.Pe tine care nu eşti un cavaler în clasica armură strălucitoare, dar care eşti mereu ca un zmeu înflăcărat pe un cal cu nările spumegânde gata să mă salveze din propriile-mi capcane.Pe tine, care nu eşti un filosof cu o retorică impecabilă, dar care eşti cel mai entuziast ascultător al himerelor mele.Pe tine, care nu eşti un trubadur plin de zel şi de ardoare romantică, dar care eşti singurul ce îmi aduce la viaţă sentimente pe care nu le-a încercat vreodată nici o domniţă medievală. Sau contemporană...

Pe tine, dragul meu.

Azi nu mai ninge.

Mereu a ta Domniţă.”

Teodora Artimon-Ungaria

„Eric iubitule,

Dorul arde la flacără mică, iar iubirea ce ţi-o port este mult mai mare decât mine, mă copleşeşte, mă inundă, aşa că am început să o depozitez în cutii stacojii, de pasiune şi dorinţă, protejate de timp şi vremea rea.

Să te văd aş vrea, să simt a ta sărutare cândva mentă şi ciocolată împletită, acum un vis de primăvară după care tânjesc în plină iarnă.

Timpul îmi ronţăie puţin câte puţin amintirile, dovadă a existenţei tale, însă pozele agăţate pe pereţii nostalgiei, cerul fumuriu asemeni ochilor tăi, paşii noştri cicatrici pe cimentul rece, toate vorbesc despre tine, despre noi.

Fie ca o mie de stele să îţi lumineze

calea, ce te va aduce înapoi la mine.

A ta, D.”

Denisa Krantz-Arad

„ Te scoli de dimineaţă, îţi faci în lene patul aşa cum îţi faci şi viaţa, te primeneşti ca pentru cine ştie ce mare întâlnire, îţi treci degetele prin păr în loc de pieaptăn şi, cu o tristeţe iremediabilă, te arunci în stradă, printre lumea cu privirea în pământ, în ziua asta ca o primăvară răvăşită.

Aştepţi cuvinte, semne, minuni, fluturi pe umăr, un glas, orice, orice, absolut orice care te-ar trezi, care ţi-ar putea reaminti că încă eşti viu, că încă mai ai timp...

Nimic nu vine şi, dacă vine, atunci soseşte prea târziu...

Pe avataruri văd fărîme de păr şi buze ce, peste câteva ore, printr-o zi de o primăvară răvăşită, vor flana şi ele pe străzi, în oraşe vechi, printre oameni cu privirea în pământ, aşteptînd marea întîlnire, aranjîndu-şi în grabă, cu degetele, părul, primenîndu-se,

aruncîndu-se într-un pat atît de ordonat cum le este şi viaţa...”

O să vină timpul să mă uiţi, să priveşti cerul înrămat şi să te gîndeşti la câţi paşi şi câte cuvinte s-au topit între noi.

O să stau cuminte şi bătrîn, cuibărit lângă sobă, ascultînd în surdină muzică, sorbind cu paiul lacrimi de pe zid.Dincolo de uşă vor urca degete, şi paşi, şi priviri întotdeauna altele, pe mereu aceleaşi scări tocite.

O să mă gândesc şi atunci la tine, ca şi acum, blînd, în tăcere, încercând să descopăr, ca într-un vechi Atlas, ţinuturile secrete ale sufletului tău.

O să rămâi la fel, frumoasă, mirosind a ceai, a dragoste şi a vînt..

O să vină timpul să mă uiţi şi ce frumoasă va fi atunci redescoperirea...

Nu-i nevoie de paşi cum nu este nevoie nici de cuvinte, iar şoaptele, dacă ar exista, ar distruge totul.

E de ajuns să clipeşti încet, ca să nu răvăşeşti cu genele aburul albastru, şi voi şti dacă totul e în ordine, dacă pot întinde mîna spre tine, dacă drumul va fi greu şi friguros, dacă voi găsi cartea deschisă, cu o frunză de lămîiţă în loc de semn...

Te voi privi îmbujorată, suflet ascuns de mănuşi, îţi voi dezlega cu grijă şireturile nesfîrşite şi mov şi le voi da drumul să se desfăşoare pe străzile burgului...

Într-un tîrziu tu, cu mîinile ascunse cuminte la spate şi cu scorţişoară pe buze, vei deschide ochii şi, fără nici un cuvînt, îmi vei prinde fluturi pe umeri.

Apoi vom înlemni un timp aşa, tu într-un balon de săpun de lavandă, eu flutur bătrîn şi peltic...

Va fi iarăşi noapte .Va fi bine.

Fără îmbrăţişări.Fără şoapte. Fără cuvinte.Fără urmele paşilor tăi în zăpada albastră.

Nu va mai exista nici lehamitea de dimineaţă ce te obligă să te dai dracului jos din pat şi să-ţi mai ratezi încă o zi din viaţă, nici întrebări, nici haina ta roz.

Doar un univers îngheţat. Felinare. Scrisori ce niciodată nu vor mai fi deschise.Linii de cale ferată. Locomotive în care am călătorit cîndva, astăzi abandonate prin depouri.

Coji de seminţe Mănuşi.

Va fi iarăşi noapte. Va fi bine!”

„Scrisori pentru fluturi”- Fabian Anton - Bucureşti

Aşa-i că au picat bine?

Dar concursul nostru nu se opreşte aici. Sperăm că vom avea parte de multe surprize plăcute de acum încolo! Aşteptăm concurenţi şi din rândul românilor trăitori pe alte meleaguri. Până acum au expediat mesaje de dragoste spre noi români din Republica Moldova şi din Ungaria.

Cum procedăm ca „eroii” concursului nostru să se simtă apreciaţi?

De Dragobete, îi provocăm pe autorii arădeni să-şi citească compoziţiile în faţa juriului format din profesori de limbă şi literatură română, a celorlalţi participanţi şi a unui public dornic să trăiască momente lirice. Premiaţilor li se înmânează premiul de Ziua bibliotecii, în luna martie. Ei sunt promovaţi în presa şi reviste literare locale, după care se deschide o expoziţie, pe întreg holul bibliotecii, cu toate scrisorile intrate în concurs. Expoziţia rămâne deschisă o lună, cu intenţia ca fiecare dintre cei implicaţi şi să aibă ocazia să-şi vadă şi admire creaţia şi să o prezinte bunicilor sau prietenilor.

La ce anume îi determină „jocul” nostru?

„Jucătorii” sunt constrânşi să se exprime competitiv aşa încât să fie apreciati, în cea mai bogată şi curată limbă românească pe care o pot ei dovedi, să-şi probeze talentul literar, să se exprime şi să -şi exprime liber sentimentul, să-l ia în serios şi, în ultimă instanţă, să ia contact cu Biblioteca Judeţeană din Arad.

În încheiere amintim că dragostea, în accepţiunea Apostolului Pavel, este „lumina sufletului”. Atunci, pentru că depinde şi de noi, să dăm ocazia să se facă multă, multă lumină!

Să fim/fiţi iubiţi! şi nu uitaţi să ne trimiteţi, la momentul oportun, scrisori de dragoste. Chiar şi pentru fluturi!.

Cu drag,

Lucia Bibarţ

Sursa: Asii Romani

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More