Recent Posts

marți, 2 noiembrie 2010

Elena Buica – Fata frumoasa a Romaniei

FAŢA FRUMOASĂ A ROMÂNIEI

Motto:

E mai important să trăieşti frumos, decât să trăieşti bine.

La fiecare vizită făcută în România, la primele contacte, ai un sentiment tulbure. Se bat cap în cap bucuria revederii pământului drag cu mâhnirea că România nu e cea pe care am visa-o după căderea comunismului. Dar pe măsură ce te apropii cu dragoste şi înţelegere de toţi oamenii, dincolo de spectacolul de bâlci al politicienilor şi îmbogăţiţilor vremii noastre, descoperi oameni care dau frumuseţe ţării, chiar dacă ei nu ies în faţă pe scena ţării.

Există o lume care îşi vede de rosturile ei, cu temeinicie, în linişte şi pace, ducând carul vieţii înainte, după puterile fiecăruia. Sunt mulţi oameni buni şi harnici, cu profundă credinţă în Dumnezeu, păstrători de tradiţii şi de morală din străbuni care ajută la anularea efectelor unor mari prefaceri devastatoare de acum, care purifică aerul în preajma noastră, îl fac mai respirabil. Aceşti oameni mi-au hrănit sufletul cu faptele lor. Atingerea cu viaţa lor te face mai bogat sufleteşte. Sunt oameni buni care niciodată n-au ieşit din adâncul convingerilor lor, oameni cu puternic crez lăuntric, cu caractere puternice, care işi poartă valorile morale cu simplitate şi aleasă modestie.

Mulţi oameni simpli sunt de o inimaginabilă maestate în ţinuta lor, oameni formaţi mai mult prin voinţa lor, decât prin darul primit de la Cel de Sus sau ale înaltelor şcoli. I-am întâlnit risipiţi pe toate meleagurile ţării, oameni care trăiesc fără să ştie cât sunt de aproape de ceea ce ne cere Domnul să fim. Acestia echilibrează balanţa şi lor le datorăm mult, chiar dacă ei trăiesc aproape neobservaţi în preajma noastră, într-o adevărată risipă. Ei construiesc oricât de puţin, dar realizează ceva în momente de cumpănă existenţială, strecurându-se printre atâtea lucruri nefireşti, un adevărat contrapunct al atâtor inumane nedreptăţi. Ei au învaţat să ţină piept furtunilor devastatoare, să lucreze în tîcere, să găsească semnificaţii profunde frumuseţilor vieţii, să descopere mereu noi izvoare de viaţă şi de bucurie. Împlinirea unor fapte, ţinuta demnă, dau dreptul la lumină ca model.

Un astfel de model se impune familia Vărzaru din Pietroşiţa, oameni care au ştiut să împletească într-un mod armonios munca intelectuală, cu munca fizică. Ei sunt acum la a doua tinereţe şi trăiesc o viaţă frumoasa. Munca şi viaţa trăită în rosturile ei le-au asigurat o prospeţime a vieţii care curge prin trupul lor ca o sevă menţinându-le tinereţea, păstrându-le vigoarea şi pofta de viaţă. Au plecat din Bucureştiul sufocant la Pietroşita, localitate în care hărnicia şi cinstea oamenilor te întâmpină cu inimă largă. Aici au cumpărat o cladire mare, aflată în ruină, dar declarată monument istoric.

Au schimbat total şi interiorul şi exteriorul. Au dat jos totul, până nu au mai rămas decât pereţii în cărămidă roşie. Din mâna şi priceperea lor, după o muncă plină de pasiune, timp de mai mulţi ani, au realizat o casă de o frumuseţe particulară, dar mai ales o casă care îţi vorbeşte cu fiecare colţişor aparte. Este incorporată viaţa stăpânilor în ea, ca Ana la Curtea de Argeş. Simţi prezenta stăpânilor ei şi atunci când ei nu sunt acolo. Le simţi mişcarea gândului şi a faptelor. Te urmăreşte multă vreme admiraţia pentru aceşti oameni care au ştiut să cuprindă în mâinile lor ziua de mâine, oameni cu inteligenţă armonioasă, cu caractere puternice, care au învăţat să-şi croiască singuri drumul prin viaţă şi au înţeles că fericirea vine din interior, din fericirea clipei trăită intens.

Model se impune şi colectivul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Biotehnologii în Horticultură din Ştefăneşti-Argeş. Am întâlnit acolo oameni de o dinamica aparte, de neoprit. Numai 27 de persoana duc tot greul acestui institut. Ei au realizat totul în modul cel mai firesc cu putinţă, cu o voluptate greu de descris în cuvinte. S-au întâlnit aici puterea biruitoare a faptei cu gândul şi sentimentul. De cum păşeşti în institut, ai o stare de bine, de împlinire, de ceva care este temeinic orânduit, de curăţenie şi sfinţenie a muncii, de calm, te pătrunzi de frumuseţea şi de firescul muncii zilnice şi mai presus de orice, le admiri pasiunea muncii fără răgaz, care se opune orgoliilor ucigaşe şi vanităţilor reductibile la nimic.

Au învăţat să lucreze în tăcere şi mânaţi numai de o chemare interioară de neoprit. Au luptat din răsputeri pentru soiuri noi, pentru performanţă, dar au rămas modeşti. “ Vă admir, le-am zis eu, că mergeţi în profunzime, pe verticală”. “Să ştiţi că mai mergem şi de-a buşilea” a venit răspunsul cu modestie învăluită în umor, ca nişte oameni de spirit cum s-au dovedit pe deasupra. Le-am admirat un frumos servici de cafea. “Ceşcuţele astea au şi o altă frumuseţe şi o valoare deosebită pentru noi, am primit răspunsul. Sunt făcute cadou de inspectorii care au venit în control. Le-a plăcut ce au văzut aici şi, impresionaţi de greutăţile materiale cu care ne luptăm, încercând să facem totul prin puterile noastre şi uneori din banii noştri, ne-au făcut ei cadou acest serviciu de cafea”. Iată, mi-am zis, în România, deşi este destul de activă captarea bunavoinţei inspectorilor prin “atenţii”, aici inspectorii au scos bani din buzunarul lor ca să le facă un frumos cadou în care s-a incorporat mărturia aprecierii valorii muncii făcută cu pasiune.

Model se impune şi figura luminoasa a călugărului Prodromos Bele, venit din ţinutul Maramureşului cu mâna goală, dar cu sufletul plin de dorinţa de a ridica o sfântă mănăstire împreună cu sătenii şi câţiva ctitori în comuna mea natală Ţigăneşti-Teleorman. “Părinte, l-am întrebat eu, cum de aţi lăsat aerul curat al ţinuturilor de basm din nordului ţării şi aţi căutat aerul cu praf din apropierea Dunării”? “Aici sunt mai puţine mănăstiri, mi-a venit răspunsul şi necesitatea acestei mânăstiri o dovedeşte tocmai faptul că, deşi Dumnezeu binecuvântează în fiecare an grânarul ţării – câmpia Burnasului – cu roade din belşug, totuşi este atâta secetă duhovnicească în rândul celor ce adună recoltele.

Oamenii, pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu, au nevoie de modele, ori ştim că aceasta este tocmai menirea mânăstirilor – de a da sfinţi. După cum spune un Sfânt Părinte, ‘îngerii sunt lumina călugărilor, iar călugării sunt lumina mirenilor’. Consider că aici m-a trimis Duhul cel Sfânt să înălţăm cu ajutorul lui Dumnezeu această mânăstire închinată Sfantului mare Mucenic Gheorghe, purtător de biruinţă. Trebuie să spun că acest înălţător lucru nu-l puteam înfăptui dacă Dumnezeu nu mi-ar fi scos în cale pe domnul inginer Florinel Andrei, ctitorul a mai multor biserici şi mânăstiri, care din multă modestie preferă să rămână un anonim”.

Dar ce este mai înălţător, este că această frumoasă mănăstire s-a înalţat ca o adevarată catedrală a spiritului superior, mărturie a vieţii interioare în care se vede că bunul Dumnezeu nu şi-a luat mâna de pe neamul nostru. Apropiindu-ne de mănăstire simţi în aer adierea unor noi trăiri.

Model pentru generozitatea lor pot fi şi bunii mei prieteni din Bucuresti, pensionari, care au luat-o în îngrijire, fără niciun fel de răsplată, pe prietena mamei lor, aflată în suferinţă şi rămasă într-o situaţie precară după ce o nepoată a deposedat-o de apartament şi a lăsat-o fără îngrijirea la care se angajase. Mă gândesc, nu de puţine ori, oare ce a scris bunul Dumnezeu în catastiful Lui în dreptul numelui prietenilor mei?

Sunt mulţi oameni care au reuşit să iasă de sub strivirea vremurilor, oameni ai bunăvoinţei, ai luptei cu sine însuşi, ai stării pozitive, ai împlinirii şi ai demnităţii, ai frumuseţii drumului din viaţă lor. Aceştia vor face ca în viitor România să renască în frumuseţi. Aceştia merită reverenţa semenilor lor, căci ei formează faţa cealaltă a României, faţa ei frumoasă de care nu te poţi desprinde, pe care o duci cu tine oriunde te-ai afla şi care te recheamă să o vizitezi pe calea aerului când poţi şi cel mai adesea, pe calea dorului.

Elena Buică - Toronto

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More