Recent Posts

miercuri, 3 noiembrie 2010

Elena Paduraru – din tarana spre ceruri – poezie religioasa

Biografie:

Doamna Elena Paduraru s-a nascut la 18.04.1949 în oraşul Adjud, jud. Vrancea. Studiile universitare si le-a finalizat la Iasi, la Universitatea Al. Ioan Cuza, Facultatea de matematică, secţia Pedagogică. În toată perioada activă, a predat matematica la clasele V-VIII. Din 2007 are statut de pensionar, statut care prin împrejurări fericite a adus-o în lumea poeziei.

Dupa cum marturiseste autoarea: “ Un rol important în această schimbare în viaţa a avut şi are Internetul şi oamenii pe care i-am întâlnit pe internet. Încurajări, sfaturi, critici primate de la cunoscuţi sau necunoscuţi m-au ajutat să-mi cresc poetul din mine. Mai sunt multe de perfectat şi completat în noua mea pasiune. Împrejurările m-au ajutat să-mi pun poeme în câteva volume colective şi un volum personal.”

Volume collective:

* Iarna-vol. de poezii din colecţia „Universul Prieteniei”, editat sub egida Asociaţiei non profit Universul Prieteniei, Editura AS’S, Iaşi, 2009

Iarna, este ultimul volum din Ciclul Anotimpuri (Primăvara, Vara, Toamna) editat sub egida Asociaţiei non profit Universul Prieteniei. Toate volumele din Ciclul Anotimpurilor cuprind poeme ale unor autori debutanţi.

În acest volum am publicat un grupaj de poeme sub titlul “Din vărf de pană”.

* 55 de poeţi contemporani - Antologie de poezii coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010.

Alături de poeţi consacraţi am apărut şi eu cu un grup de poeme.

* Lira în 4 puncte cardinale-vol. de poezii editat de Cenaclul Literar „Cartea Tinerilor Scriitori”, Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2010, sub coordonarea poetei Cristina Ştefan.

Cartea se prezintă în două părţi, prima parte “Autori debutanţi” şi partea a doua “Autori consacraţi”. Dacă partea a doua conţine poeme trise de autori, prima parte este mai specială. Toate poemele sunt rodul muncii în interiorului Cenaclului literar virtual. Se pare că este singurul pe internetul românesc. Inimoasa Cristina Ştefan iniţiatoarea şi sufletul acestui Cenaclu literar, a coordonat şi selectat conţinutul acestui volum.

Eu, în acest volum îmi fac debutul în poezia niponă, cu un grupaj de haiku.

Îmi permit să adaug prezentarea mea, făcută de Cristina Ştefan: “ Elena Păduraru, n. 18.04.1949, Adjud, Vrancea, profesor de matematică, vers claisc, la început în stilistică simplă, a debutat cu success în cenaclu cu vers nipon, în haiku, foarte apreciat de colegi pentru reuşita transmiterii artistice în acest stil riguros şi pretenţios.”

* Culegere de poezii religioase, vol. 1- coordonator Dănuţ Deşliu, Drobeta Turnu Severin, 2010.

Vol. personal:

* Prin fire de dor-vol. de poezii, Ed. PIM, Iaşi, 2010.

Despre volumul meu de poezii, poetul şi directorul Casei Memoriale Mihail Sadoveanu din Iaşi, Liviu APETROAIEI spune:

„Firele de dor” ale Elenei Păduraru ţes o pânză inefabilă a unui spaţiu propiu, dominat de viziuni poetice îndreptate spre existenţiale ample, explicatoare pentru propriul eu aruncat în lume”(fragment din postfaţă afişat şi pe a doua copertă).

Deasemeni, în revista „Convorbiri Literare” din Iaşi, în nr. 6, iunie 2010, poetul Emilian MARCU, afirmă:

„O poezie confesivă, poate excesiv de confesivă prin anumite locuri, de observaţie foarte atentă a stărilor sufleteşti, uneori chiar melancolică, asemenea unei scisori din alt veac, suferind de puţină tristeţe, scrie Elena Păduraru în această carte interesant intitulată Prin fire de dor. Formula narativă o prinde cel mai bine şi se simte confortabil în acest tipar, mai ales când spune: „O mie şi una de nopţi cu stele/ Poveşti din vise, din visele mele,/ Seară de seară ţi le spun în şoapte/ iar tu, le-asculţi pânî târziu în noapte”.

Prin firele de dor Elena Păduraru reuşeşte să-şi etaleze, ca într-un album cu fotografii din diferite etape ale vieţii, trăirile, unele tumultoase, altele potolite, parcă şoptite şi nu scrise, dorurile şi mai ales să transmită acel sentiment care, deşi universal, este atât de particular şi unic: iubirea. Pentru Elena Păduraru, poate fi asemuit cu un gorun şi nu e rău de loc. Ea spune: „Din bob de viaţă tăinuit în pământ/ Răsare o plantă în verde veşmânt,/ se scutură-n grabă de rece troian/ vede în jur pământul dalmaţian”. Sigur că sunt destul de multe de „retuşat” în aceste „fotografii” ca să poată lumina precum dorinţa şi dorurile autoarei.

Totuşi ţinând cont de oazele de poezie ce se întrevăd în acest sol putem spera că „micul lăstar” se va îmbrăca în viitor în mult verde „învingând ploi şi ninsori şi vânt pribeag/ Nălţându-se falnic pe antic meleag” pentru că „Elena Păduraru are instrumentele poetice care pot modela acest vehicul şi are chiar fineşurile care să-l alcătuiască pe coordonatele estetice, fiind vizibil talent dăruit, dar şi un exerciţiu stilistic bine dezvoltat...” aşa cum susţine, în postfaţa la această carte, Liviu Apetroaiei.”

Proiecte în derulare:

Volume colective

· Declin-culegere de proză scurtă, sub coordonarea poetei Valentina Becart.

· Culegere de poezii religioase, vol.2, coordonator Dănuţ Deşliu.

· Culegere de fabule, coordonator Nicolae Stancu, poet.

Selecţie din poemele publicate

Pe o toamnă-n timp târzie

Pe toamnă, în timp târzie,

dup-o lungă amnezie,

la gura sobei poposesc,

încet, încep să scormonesc

al vremii bătrân jăratic,

sfera omului tomnatic.

Cu a mea umilă pană,

adun gândurile-n strană,

ele-n murmur de idilă

curg pe-o-ngălbenită filă.

 

În vârf de pană

În vârf de pană,

de timp culese

în pas grăbit,

ascunse-s clipe

uneori clare

alteori în ceaţă

trecute

neobservate

prin viaţă.

A mea pană

să scoată

din tolba-i

n-ar termina

o viaţă-ntreagă

să picure tot

ce-a văzut

în calea sa.

 

Eu-gând, zburător printre astre,

Am privit ochii de pasăre liră
cum subtil

răspândeau lumina lor

în duioase sclipiri,
erau vise dorminde
în picuri de rouă
venite din depărtarea
zorilor de gânduri
văzute târziu spre noapte.

Eu-gând,

zburător printre astre,
le-am văzut şi le-am adunat
în căuşul palmelor mele
numai acolo,

ele palpită în cântec şi dor.
Le-am dat aripi de înger
şi strune de viori
să zboare spre mirifice zări.

 

Paiaţa

Arlekin îmbrăcat în strai de paiaţă,
cu traista-n spinare, o poartă de-o viaţă,
azi merge la târg, cu vechituri la talcioc,
să-ncerce de mai are un gram de noroc,
vrea iarăşi săracul, cu vocea sa blândă,

idealuri să vândă pentru izbândă.

Suflet greu încărcat, cu braţe cernite,

spre piaţa întreagă chemarea trimite:

„Poftiţi, e gratis, să luaţi pe gustate,
cât poate duce sacul vostru din spate“.

Nu e nimeni să ia, nu-i nimeni s-audă,
pune marfa-n traistă, e strânsă cu trudă,
se-ntoarce spre seară la mica sa casă,
şterge machiajul cu un puf de pe masă,
el vede-n oglindă pe trista sa faţă,
o boabă de sare, din ochi de paiaţă,

tăcută curge-n prăval pe-obrazul ridat,

nu e nimeni să vadă obraz nefardat.

Priveşte paiaţa, din nou în oglindă,
o stea străluceşte în colţul din tindă,

e şi mâine o zi, produse să care,
să ducă, din nou, marfa sa la vânzare,
mai sunt vise, doruri şi raze de soare,
mai e speranţă pentru clipa ce doare.

 

Pui de gorun

Din bob de viaţă tăinuit în pământ,

Răsare o plantă în verde veşmânt,

Se scutură-n grabă de rece troian,

Vede în jur pământul dalmaţian.

Uimită, priveşte cerul albastru,

Caută zilnic, spre galbenul astru,

O rază de soare zâmbeşte discret,

Remarcă cum, se `nalţă nou tineret.

Se supără raza când nouri s-adun

Şi în rafale lovesc micul gorun,

Se unesc în grabă raze de soare,

Pe cer aşază albastră culoare.

Micul lăstar, în mult verde se-mbracă,

Cu-n frate mai mare, vrând să se-ntreacă,

Învinge ploi, ninsori şi vântul pribeag,

Nălţându-se falnic pe antic meleag.

 

Pe acelaşi drum...

Pe drum de timp întristat,
se târăşte greoi, o umbră
c-o traistă-n spinare
plină de griji şi nevoi.

Din când, în când,
ridică privirea-i mioapă,
şi cercetează zarea.
Dă din cap,

ca şi cum ar vedea
prin ceaţa gri,
ceea ce voieşte

să-i fie zorile de zi.
Oftează în sine,

şi-şi soarbe oftatul,
apoi priveşte în jur,

poate mai vede

vreun dram de speranţă...

Pe acelaşi drum, de timp întristat,
greoi, se târăşte o toamnă...

 

 

Amintiri în parfum de liliac

Cândva, liliacul de pe aleea tăcută

completa naturii un frumos tablou,

ş-acum, culoarea lui trezeşte bătrâne amintiri,

în ochii mei din minte crescute în unduiri de gânduri.

Sunt clipe din tolba sorţii noastre,

cu parfum de liliac s-aduna în noi...

Dar, clepsidra timpurilor a strecurat perfidă

pe unul din noi, scuturându-l din a sa egidă.

Când liliacul înmugureşte-n mai, cândva

din scena lumii va dispărea şi cel de-al doilea drum.

Doar amintiri cu amândoi rămân difuz ecou,

când liliacul, va dărui lumii parfumul său.

(în amintirea soţului)

 

La bunici

Mi-am luat traista cu rime

şi-am pornit în adâncime,

către aducerile-aminte,

despre un copil cuminte.

Am trecut peste-o câmpie,

unde macii te îmbie

a zbura pe-a lor petale,

purpure în estivale.

M-am oprit pe-o ulicioară,

la o poartă legendară,

adâncit în barba-i albă,

stă bunicul cu o babă

şi vorbesc în gura mare

ce-a păţit un oarecare,

apoi zic şi pe şoptite

veştile mai necinstite.

Am intrat şi în ogradă,

Azorică dă din coadă,

scheunând a bucurie

c-a venit mica nurlie.

M-am oprit lângă bunica,

când mulgea blânda Junica,

lipa în bucătărie

să-mi iau cana albăstrie,

mă-ntorsei iar la bunica

să-i dea lapte la peltica,

apoi fuga-mi făcui nadă

şi luai pâinică caldă.

Ochii-mi strălucesc în soare

cu albastra lor culoare

şi gândesc pe o băncuţă,

“Bine-i să ai bunicuţă!”

 

Nepoţeii

Gându-mi călător prin ceaţă,

Vreau-nu vreau, el se răsfaţă

Cu aducerile-aminte

Despre un copil „cuminte”.

Un picuţ el se opreşte

La bunici, când îi găseşte

Cu-n micuţ stând la taclale

Despre întâmplări banale.

Aerul foşneşte-n zare

La o poartă de intrare,

Anunţând de-o revenire

Unui gând din amintire.

Ochii toţi, spre el se-ndreaptă,

Să apară, se aşteaptă,

În final, doi ochi tăciune,

Intră ferm în acţiune.

Lipa-lipa-n legănare,

Spre distinsa adunare,

Se îndreaptă cu măicuţa,

Nu e alta, decât Nuţa.

E geloasă mititica,

Că în braţe la bunica

Şade verişorul Nicu,

Stând de vorbă cu bunicu.

Repede se urcă creaţa

Şi, o face pe semeaţa,

Sus în braţe la bunicu,

Scoţând limba către Nicu.

Bunii în ochi se regăsesc,

Ridurile se înteţesc,

Curge în a lor gândire

Pentru nepoţei iubire.

 

Ochi verzi

Parfum de tei mă cheamă discret spre amintiri

Şi zumzet de albine mă poartă-n arcuiri

Spre ochii verzi ai tatei şi zâmbetu-i blajin,

Îmi alungau adesea surâsuri de pelin.

Cu mersul legănat şi cu frizura creaţă,

Un pic nălţându-mă prin lumea de verdeaţă,

Mă-ndreptam spre tata cu braţele întinse,

Zâmbetul chemării lui sufletu-mi cuprinse.

Prin alintări suave-n dans de balerine,

Valsau cu flori de tei mici roiuri de albine,

La tata-n braţe, fericită mă înălţam,

Momentele senine în mine adunam.

Vremurile s-au scurs prin fire de clepsidră,

Uitarea-şi face loc precum mlădia vidră,

Dar, dup-o ceaţă deasă, ochi verzi mă mai privesc,

Mângâietori în clipe, ce în dureri cioplesc.

Ades de ani de zile în jur nepoţi adun,

Istorisind clipite despre al lor străbun,

Iar, uneori, privirea-mi nostalgic stă niţel,

Să se odihnească, în ochi verzi de nepoţel.

 

Nu plânge, iubite,

Nu plânge, iubite,
sunt clipe cernite
în somnu-mi de gheaţă,

spre moarte, din viaţă.
Se-ntinde, se-xtinde,
fiinţa-mi cuprinde,
mă duce departe
în somnul de moarte.
Nu plânge, iubite,
tu moartea admite,
somn rece, de gheaţă,
mă prinde în ceaţă.
Pe suflet cuprinde,
de viaţă-l desprinde,
sărutu-i de gheaţă
mă-ngheaţă, mă-ngheaţă...

Nu plânge, iubite,
tu moartea admite!

 

Aşteptare

În toamna rece, târzie,

Un suflet pluteşte-ntristat,

Aşteaptă noaptea să vie

Spre tărâm de tine uitat.

Şopteşte rugă fierbinte,

Culcat pe al jalei covor

Picură mute cuvinte

Peste al iubirii izvor.

Aşteaptă-n zadar iubirea

Cu zboruri de falnic condor

Prin curcubeu arcuirea

Spre sufletul singur, fior.

El speră o caldă ploaie

Cristale-n trup să-i înşire

Picuri să-l spele şiroaie,

Pentru o nouă iubire.

 

Aleanu-mi doineşte

Prin albastrul dintr-o noapte,
Călător cu mii de şoapte,

Un mic astru lin pluteşte
Şi-un alean pe el doineşte.

Doina lui, prin vârf de munte,
Poposeşte pe-a sa frunte,
Sus, pe susur de izvoare
Şi pe albe lăcrămioare.
Doina-n albii se ascunde
Să pornească printre unde,
Către dorurile mute,

Pân’ la stele aşternute.

Şi în triluri de cântători,

Către azururi zburători,

Aleanu-mi în secret doineşte,

Ofurile-şi povesteşte.

 

Sunt lângă tine, iubite,

O mie şi una de nopţi cu stele,
Poveşti din vise, din visele mele,
Seară de seară ţi le spun în şoapte,
Iar tu, le-asculţi până târziu în noapte.
Martore sunt stele din cerul senin,
Că sunt lângă tine cu tine suspin,
Azur infinit ne e începutul,
Patul din vise ne e aşternutul.
Tăcute poveşti în tainice şoapte,
Din stele curg lin prin clipe de noapte,
În cântec de leagăn pe leagăn divin,
Seară de seară lângă tine revin.

 

Ia-mă, iubite,

Ia-mă, iubite, aproape de tine,
Să auzi cum bate inima-n mine,
Parfumul-dor clocoteşte văzduhul
Cuprinzând acum iubirea şi duhul.
Ia-mă, iubite, de tine aproape,
S-aştern sărutul în tremur de pleoape,
Al iubirii fior să curgă-n suflet,
Cărare de flori să-mi fie în umblet.
Ia-mă, iubite, aproape de tine,
Prinde în palme a noastre destine,
În sunet de cânturi, nicicând rostite
Prin flaut stingher spre cer arcuite.

 

Bună seara, iubite,

Bună seara, iubite,

îţi spun de pe steaua misit.

Priveşte!

e steaua

din colţul ferestrei...
Prin sclipiri

îţi trimite-un sărut

în murmur de raze

şi aşternut de şoapte…

Ascultă!

Şoapta vine
pe aripi de somn

şi cântec de vise

numai de mine zise.

Noapte bună, iubite!

Noapte bună!

 

 

Zidul

În lumea mea, dacă ai fi lac, în lună argintie mă prefac,

prin raze blânde să cobor şi-n tremurat de unde să adorm.

În lumea mea, de-ai fi un răsărit de soare, în ciocârlie e-a mea schimbare,
întâiul cânt, eu să ţi-l dau în prag de zori, ca să m-asculţi cu drag.
În lumea mea, de-ai coborî, în scânteioară m-aş preface,
ca ochiul tău să-l decorez cu strălucit de amorez..
În lumea mea, tu de-ai veni, cu suflul inimii te-aş mângâia,
ca să pluteşti pe unda sa, spre centrul focului din ea.
Dar, rece zid din timpul ce-a rămas, desparte lumea ta de-a mea,
eu, mă topesc în lumea mea, iar tu, rămâi unit cu-a ta.
Pe aspru zid noi îl cuprindem, ciulind la clipele de dor,
tu, spre dorinţi din lumea mea, iar eu, spre unduiri de gând din lumea ta.

 

Rugă

Lumină promisă

las uşa deschisă

pătrunde în casă

te pune la masă

primeneşte-mi casa

bogată fă-mi masa

suflet luminează

destinu-mi veghează

din scrum să renască

şi-n suflet să crească

speranţa-n Lumină

şi-n viaţă creştină.

 

Ne plângem...

Ne plângem că nu-i pasă,

De-avem sau nu o casă

Sau ce pune pe masă.

Ne plângem că-i tăcere

Şi-n suflet e durere.

De ce ne plângem oare,

Ca un copil sub soare,

Ce nu ştie a citi

Şi nici vorbe a rosti?

Universul ne-nvaţă

Ce are rost în viaţă,

Dar, cine să audă!?

E omenirea surdă.

 

Cărarea Lui

Cândva, în plină iarnă

când neaua se aştearnă,
într-un loc necunoscut
din fecioară s-a născut,
Cel ce-n lume a venit
şi pe ea a mântuit.

Ş-apoi, în primăvară,
în trădare amară
din lume, El a plecat
când, Tatăl Său l-a chemat
prin moarte-n viaţă păşind
cu sânge calea roşind.

El, a deschis cărarea
aduce alinarea,
iertare de păcate

şi iubire de frate.

 

Un vis?

La masă, lângă fereastră,

pana-mi de culoare-albastră,

aşternea mică scrisoare

către gându-mi oarecare...

Deodată-n gând apare
înger din pure cristale,
coborât din lumi astrale.

Prin pana mea, venind şiret,
m-a adormit cu-n gest discret,

spre locul sfânt m-a cârmuit,

unic moment mi-a dăruit.

Ajunsă-ncet la Cel-de-Sus,
acolo, în genunchi m-am pus,
capul l-am plecat sfioasă,
sfatul Lui s-ascult pioasă.

Ce sfat mi-a dat?

nu-l ştiu nicicum,
dar fericită sunt acum!

 

Căutare

Aş plânge
dar, lacrimi n-am,
aş râde
dar, zâmbetul
l-am pierdut demult,
aşa că tac
şi m-adâncesc în mine,
poate cândva îmi voi găsi

echilibrul balanţei

dintre mine şi... Mine.

 

Perpetua căutare

Lipită de aripi-gând

în zboruri de condor,

mă adâncesc în cerul meu,

căutând cu speranţă în zare

puncte de orientare.

Am trecut cu ochi temători

prin nourii vieţii,

încercând să răspund

ecoului din mine,

care vine

parcă îl simt, vocea-i aud,

deşi, ceaţă e de gânduri scunde.

Şi totuşi, planez

prin ceaţa din mine,

căutându-l pe Sine,

poate într-o zi

îl voi găsi sau,

mă va găsi.

 

Chemarea unor rândunici

Puiandrii jucăuşi de rândunele

cuibărite la colţuri de ferestre,

zburătăcesc în zori de ziuă,

chemându-mă din nou spre viaţă.

Urechile-mi primesc cereşti semnale

prin ciripit vioi de rândunici,

iar eu, mă-ndrept spre clipele astrale

prin unduirile sublimului cirip-cirip.

Deschid fereastra vieţii,

aspir esenţa ei,

iar soarele-mi zâmbeşte

şi razele-i sublime cuprind esenţa mea.

 

Copacul meu

Copacul meu,

cu ramuri prea multe,

uscate, rănite,

sau cu frunze căzute

prin toamna cea grea,

păşeşte molcom pe-o cărare

urcă încet, potolit,

pe coamă de munte,

lăsând ici-colea

urme mărunte.

De rece ploaie şi vânt,

multe frunze i-a căzut,

hrană să fie,

pentru mama-pământ

şi rădăcini au albit…

dar mai e de vorbit,

şoapte dulci de sorbit,

da... mai e de trăit.

Nu ştie copacul,

câte clipe s-au scurs

şi nici cât

mai e de parcurs,

priveşte-napoi,

ar vrea să se-ntoarcă

în crâng luminos,

dar calea s-a şters

şi timpu-i spinos,

aşa că, merge-nainte,

tăcut şi cuminte.

În toamna grea,

copacul, ferm

uscăturile-şi taie

şi pleacă prin ploaie

de toamnă târzie,

spre o nouă fereastră,

de clipă senină,

căutându-şi albastrul.

 

În noaptea mea

În noaptea mea a răsărit o stea,

care se vrea,

luminătoare pe cărarea mea.

În lumina ei pulsează o rază,

care se vrea,

în iubire o eternă oază.

Mă adâncesc în luminarea sa,

şi-n taină vreau,

iubirea mea să-i fie asemenea.

În noaptea mea iubesc o mică stea,

ce o doresc,

în inimă-mi necontenit să stea.

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More