Recent Posts

Eckhart Tolle – Un maestru modern

Eckhart Tolle este considerat unul dintre cei mai originali si inspirati calauzitori spirituali ai timpului nostru, iar cartea "Puterea prezentului" este una din cele mai bine vândute în SUA dupa 11 Septembrie. Autorul s-a nascut în Germania, unde si-a petrecut primii 13 ani din viata. Dupa ce a absolvit Universitatea din Londra, a devenit cercetator si îndrumator la Universitatea Cambridge. La 29 de ani, în urma unei transformari spirituale profunde, vechea sa identitate a fost literalmente dizolvata si viata i s-a schimbat radical.

Neale Donald, Walsch - Conversatii cu Dumnezeu

Conversatia pe care Neale Donald Walsch o poarta cu Dumnezeu este inclusa in sase volume si inca nu s-a terminat! Cele sase volume sunt: Conversatii cu Dumnezeu, vol.I, II, III, Prietenie cu Dumnezeu, Comuniune cu Dumnezeu, Momente de gratie.

Universul lui Stephen Hawking

Stephen Hawking (n. 8 ianuarie 1942, Oxford/Anglia) este un fizician englez, teoretician al originei universului si unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, profesor la catedra de Matematica la Universitatea Cambridge, detinuta cândva de Isaac Newton.

Michio Kaku - Einstein-ul zilelor noastre

Michio Kaku este considerat de majoritatea oamenilor de stiinta, Einstein-ul zilelor noastre, in afara faptului ca este un geniu, se exprima in termeni pe care si un om simplu cu un pic de engleza il poate intelege cu usurinta..

Zecharia Sitchin si cartile sale

Zecharia Sitchin este un autor controversat al zilelor noastre, care incearca sa ofere o alta viziune asupra mitului creeari omului.El se bazeaza pe diverse descoperiri arheologice, precum si studiul unor vechi texte, in principal pe vechile texte ale sumerienilor, cum ar fi Epopea lui Ghilgames sau Enuma Elish.

marți, 29 iunie 2010

Surorile tablitelor de la Tartaria, descoperite la Vadu Rau - Dacia, leaganul civilizatiei



In cursul lunii mai 2009, o viitura a raului Bistrita, produsa in zona localitatii nemtene Farcasa, avea sa scoata la iveala un foarte posibil atelier neolitic de confectionare a unor tablite inscriptionate, foarte asemanatoare cu celebrele tablite de la Tartaria. Ele s-au adaugat celorlalte artefacte care au fost descoperite de catre inimosul prof. dr. in istorie Dumitru Ionita, in punctul numit Vadu Rau, din localitatea pomenita mai sus, incepand cu anii ’80 ai secolului trecut, despre care s-a mai vorbit.


Descoperirea are o importanta deosebita pentru ca, iata, ea demonstreaza ca celebrele placute de la Tartaria, datate ca fiind mai “tinere” cu peste un mileniu decat cele sumeriene de la Djemdet Nasr, Kis si Uruk, considerate indeobste cele mai vechi forme de scriere din lume, nu reprezinta un caz izolat, accidental, ci o activitate cat se poate de organizata, desfasurata de locuitorii acelor vremuri de pe actualul teritoriu al tarii noastre. Din pacate, la fel ca si alte asemenea descoperiri de exceptie, nici aceasta nu s-a bucurat de atentia necesara din partea specialistilor romani. Aventura acestor incredibile “pietre” inscriptionate a inceput prin anii ’80 ai secolului trecut, cand profesorul Dumitru Ionita, in timpul unei recunoasteri de teren desfasurate in punctul numit Vadu Rau din localitatea nemteana Farcasa, a descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutati pentru plasele de pescuit sau pentru razboiul de tesut, topoare slefuite din piatra etc.

Artefact care aminteste de Tartaria
Printre aceste obiecte, cateva i-au atras atentia in mod deosebit. Este vorba despre tablite din lut ars, unele de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentau pe una din fete diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, ce constituiau suport pentru alte linii mai mici asezate in rand, diverse puncte scobite etc. In decursul anilor, erodarea malului drept al Bistritei a continuat, prilej cu care au tot iesit la iveala alte cateva zeci de asemenea tablite, numarul lor ajungand la 120, toate purtatoare ale unor insemne protoliterate, dupa cum crede profesorul Ionita.


“Unele dintre ele sunt confectionate din lespezi de piatra de forma rectangulara, peste care s-a asternut un strat fin de argila, care a fost incizat cu semne dintre cele mai variate. Printre ele se afla si un pandantiv amuleta, similar aceluia de Tartaria, care are doua orificii de prindere”, ne-a declarat profesorul Ionita.

Viitura din aceasta primavara, asa cum aratam mai sus, a scos la iveala, in acelasi punct, alte cateva zeci de asemenea tablite incizate, pe care au aparut, ca element de noutate, “grupuri de semisfere, care au pe bolta lor unul, doua, trei sau patru linii. Greutatea tablitelor difera, ea fiind cuprinsa intre 100 si 500 g. Din cele observate, s-ar putea spune ca pe «vatra» acestui atelier se afla o cantitate impresionanta de material care urma a fi prelucrat si, probabil, incizat. Acest fapt m-a facut sa cred ca avem de-a face cu un atelier care fusese parasit in graba, din motive obscure: fie din cauza unei calamitati naturale, fie din cauza migratiei unor triburi neolitice”, ne-a mai spus Dumitru Ionita.

images

O parte din tablitele de pe Bistrita sunt aproape identice cu cele de la Tartaria
Domnia-sa este de parere ca “o parte din aceste tablite sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa in anul 1961 la Tartaria, judetul Alba, care apartin culturii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate in perioada 6.500- 6.000 i.Hr. Emit supozitia ca la Vadu Rau a existat in mod cert un atelier de confectionare a acestor artefacte, care apoi se raspandeau intr-o vasta arie geografica, ajungand pana in vestul actual al Romaniei sau chiar pana in Insula Pastelui. Dimensiunile tablitelor variaza intre 13,5 cm in lungime, respectiv 7-8 cm in latime”, mai spune profesorul Ionita.
Prof. dr. Dumitru Ionita


Prof. dr. Vasile Boroneant: “Este foarte posibil ca la Vadu Rau sa fi existat un depozit”
Fara a fi specialisti, putem sa ne dam seama ca avem de-a face cu o descoperire de o importanta cu totul speciala. De aceea, am cerut si parerea unui cercetator care a avut ocazia sa vada cateva fotografii ale acestor misterioase tablite. Este vorba de prof. dr. Vasile Boroneant, binecunoscut arheolog, care, timp de mai multi ani, a cercetat situl arheologic de la Cladova si pe cel de la Chitila, unde au fost facute descoperiri senzationale, care atesta existenta pe acele locuri a unora dintre cele mai vechi culturi materiale si spirituale din Europa.


In legatura cu aceste tablite, domnia-sa ne-a declarat: ”Modelul era in epoca. Motive asemanatoare au fost descoperite in spatiul nostru si la Vidra, si la Chitila si in alte locuri. Ele se aseamana cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acolo, la Vadu Rau, sa fi existat un depozit. Trebuie insa facute cercetari serioase pentru a putea emite o ipoteza corecta. Asemenea elemente de decor vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalitati de comunicare folosite de initiatii epocii. Le regasim si astazi, desi sensul lor nu mai poate fi deslusit, pe costumele populare, pe cusaturi, pe produse casnice gospodaresti, pe unelte etc. Ele sunt specifice numai spatiului carpato-dunarean”.

images1

Tartaria demonstreaza ca scrisul a aparut in sud-estul Europei, nu in Sumer
Asa cum arata artefactele de la Vadu Rau, se poate observa asemanarea lor izbitoare cu tablitele de la Tartaria. Povestea acestora din urma a trezit, in timp, deopotriva, entuziasm, dar si multe reticente, in asa fel incat, desi probe indubitabile atesta vechimea lor, inca mai sunt sceptici care nu vor sa accepte realitatea. De altfel, astazi, foarte putini specialisti romani se mai incumeta sa discute deschis despre aceasta unica descoperire. O fac insa cercetatorii straini, carora nu le este nici rusine, nici teama sa afirme deschis ca prima scriere a omenirii a aparut in sud-estul Europei si nu in Mesopotamia, cum se credea pana acum.


Ei au in vedere cand sustin acest lucru, atat artefactele de la Tartaria (pe care nu le cred nicidecum o pierdere de obiecte sau o negustorie a unor sumerieni ajunsi intamplator sau nu in zona bastinasilor de la Tartaria, cum se mai sustine uneori!), cat si alte doua descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colina, intr-un nivel neolitic corespunzator mileniului III i.Hr., au fost gasite cateva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate intr-un mod semanator celor de la Tartaria, si cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei.

Acolo, s-au descoperit doua platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redata o reprezentare schematica antropomorfa, iar cel de-al doilea prezinta o forma de scriere foarte apropiata de cea de pe sigiliul de la Karanovo si de cea de pe una dintre tablitele de la Tartaria.
Arheologul britanic Colin Renfrew, care a efectuat sapaturi tot in Bulgaria, la Sitagroi, sustine aceasta ipoteza. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, impatimit de “miracolul” de la Tartaria, a cautat si a descoperit oasele gasite de Vlassa impreuna cu cele trei tablite.


Dupa ce acestea au fost analizate si datate la Departamentul de Geologie al Universitatii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, in jur de 7.300 de ani! Iar oasele au apartinut unei femei in varsta de 50-55 de ani, careia el ii atribuie un rol religios, fiindca printre oase au mai fost gasite 23 de obiecte sacre, printre care o ancora pentru tesut, niste bratari si niste statuete de idoli. Aflat in anul 2004 in tara noastra, celebrul arheolog italian avea sa declare unui confrate: “Oasele ca si tablitele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este randul nostru sa gasim ca scrierea a inceput in Europa cu doua mii de ani inaintea Sumerului. In Romania, avem o comoara imensa, dar ea nu apartine numai Romaniei, ci intregii Europe.”

Cercetarea artefactelor, o datorie pentru istorici, nu o pierdere de timp
Am prezentat toate aceste date pentru a incerca sa sensibilizam cercetarea romaneasca in domeniu, in asa fel incat sa putem raspunde, fara teama de a ne compromite, unor provocari ca aceasta pe care ne-o propune profesorul Dumitru Ionita. Pentru ca descoperirea sa constituie, fara indoiala, o mare provocare.


Nu suntem in masura sa dam sfaturi, dar credem ca este de datoria specialistilor sa cerceteze nu numai aceste incredibile artefacte, dar si altele care zac prin depozitele muzeelor de zeci si zeci de ani, fara sa fie bagate in seama de cineva. Credem ca aceasta este o datorie, nicidecum o pierdere de timp, pentru ca, pana la urma, elementele identitare ale existentei noastre ca popor european isi afla sustinerea si in asemenea dovezi. Incheiem prin a spune ca tablitele de la Vadu Rau tebuie sa beneficieze de o atentie sporita. Ca de altfel si alte obiecte adunate cu truda si pasiune de neobositul profesor de istorie de la Farcasa care, periodic, ne surprinde cu cate o descoperire de exceptie.

Sursa: Casanoastra, Bataiosu

luni, 28 iunie 2010

Spovedania “Printului verde”



Vestea că fiul membrului fondator al grupării Hamas era de fapt agent dublu, el furnizând informaţii şi Israelului, a căzut ca un trăsnet în Ramallah. Între timp, Mosab Hassan Yousef a făcut mărturisiri complete în cartea autobiografică „Fiul Hamasului" care a apărut în martie 2010 în Statele Unite şi a fost deja tradusă în mai multe limbi.

Volumul a apărut de curând şi în româneşte la Editura Pandora M şi reprezintă un tulburător manifest împotriva războiului dintre palestinieni şi israelieni, care pare să nu se mai sfârşească. Cartea a apărut pe fondul unui alt scandal mediatic, în care fiica unui agent Mossad cu grad înalt a refuzat să facă armată declarându-se pacifistă, lucru care i-a adus o condamnare la închisoare în Israel. Din ce în ce mai mulţi tineri arabi şi evrei refuză să mai lupte, declarând că acest război nu este al lor şi că nu îi reprezintă.

Prinţul-cârtiţă
Mosab Hassan Yousef s-a născut în 1978, în Ramallah. Tatăl său, şeicul Hassan Yousef, a fost chiar unul dintre întemeietorii şi liderii Hamasului şi a petrecut mulţi ani în inchisorile israeliene. Mosab a crescut cu dorinţa de a deveni la rândul lui un luptător Hamas. Treptat însă, a încept să aibă dubii asupra legitimităţii folosirii copiilor şi tinerilor în atacuri teroriste de tip kamikaze. În 1997 a început să furnizeze informaţii taberei adverse pentru a preîntâmpina moartea multor oameni.

A fost „cârtiţa" Israelului în rândurile Hamas timp de 10 ani. Shin Bet, serviciul israelian de securitate internă, a declarat că Yousef a fost cea mai importantă sursă de spionaj pe care a avut-o infiltrată în grupul liderilor Hamas. Gestul său a fost cu atât mai impresionant cu cât nu a vrut să primească nici un ban pentru activitatea sa de spion israelian, el declarând că motivaţiile lui au fost strict ideologice şi religioase pentru că, între timp, el s-a convertit la creştinism. A activat sub numele de cod „Prinţul verde", „verde" - de la culoarea steagului islamist, iar „prinţ" pentru că era fiul fondatorului Hamas.

Serviciile acordate de Mosab Hassan Yousef taberei israeliene au contribuit la demascarea câtorva celule secrete teroriste, la arestarea unor lideri palestinieni precum Ibrahim Hamid, comandatul Hamasului din Cis¬iordania, şi Marwan Barghouti, şi la prevenirea a zeci de atentate, printre care şi tentativa de asasinare a lui Shimon Peres din 2001, pe atunci prim-ministru, astăzi preşedintele Israelului.

Renegat de familie
Din 2007, el a cerut azil în politic în Statele Unite. Pe 30 iunie, Yousef este convocat de DHS (The U.S. Department of Homeland Security) la o audiere în urma căreia se va decide dacă va mai putea rămâne în SUA sau dacă va fi deportat. Oficialii Statelor Unite consideră că a acorda azil politic acestui fost membru Hamas constituie un risc prea mare. Trimiterea lui acasă ar echivala însă cu o condamnare la moarte.

Deşi el este renegat de ai săi, Yousef a dedicat cartea sa autobiografică „iubitului meu tată şi familiei mele rănite, victimelor războiului israeliano-palestian şi fiecărei fiinţe umane pe care Domnul meu a salvat-o". El îşi începe mărturisirile cerându-şi iertare părinţilor săi pentru „ruşinea" pe care le-a provocat-o. „Familia mea, sunt foarte mândru de voi, numai Dumnezeu poate să înţeleagă ceea ce înduraţi.

Îmi dau seama că faptele mele au pricinuit încă o rană adâncă ce s-ar putea să nu se vindece în această viaţă şi că poate va trebui să trăiţi veşnic cu ruşinea a ceea ce am făcut. Aş fi putut să fiu un erou şi să fac ca poporul meu să fie mândru de mine. Ştiu ce fel de erou caută el: un luptător care îşi consacră viaţa şi familia cauzei unei naţiuni. Chiar dacă aş fi fost ucis, el mi-ar fi spus povestea multor generaţii ce vor să vină şi ar fi fost veşnic mândru de mine dar, în realitate, n-aş prea fi fost erou.

În loc de asta, în ochii poporului meu am ajuns să fiu un trădător. Cu toate că odinioară am fost pentru voi un prilej de mândrie, acum vă aduc numai ruşine. Cu toate că odinioară am fost prinţ, acum sunt străin într-o ţară străină, care se luptă cu singurătatea şi întunericul. Ştiu că mă vedeţi ca fiind un trădător; vă rog să înţelegeţi că nu pe voi am ales să vă trădez, ci noţiunea voastră despre ce înseamnă să fii erou. Atunci când naţiunile din Orientul Mijlociu - evrei şi arabi deopotrivă - vor începe să înţeleagă o parte din ceea ce înţeleg eu, numai atunci va fi pace. Iar dacă Domnul meu a fost renegat pentru faptul că a salvat lumea de pedeapsa iadului, nu mă deranjează să fiu un renegat!"

Sursa: Romania Libera

vineri, 25 iunie 2010

Record la recensamant - femeie de 157 de ani



Estimarile legate de marime si compozitie ale populatiei Indoneziei, aflate in crestere, ar putea ramane exact asa, in ciuda unui recensamant aflat in plina desfasurare, daca “descoperirea” unei femei de 157 de ani nu este ceva demn de luat in seama.

Funcionarii responsabili cu recensamantul afirma ca se incred in vorbele batranei, conform carora aceasta s-a nascut in 1853, cand Giuseppe Verdi debuteaza la Viena cu piesa “ La Traviata”, izbucneste razboiul Crimeei, iar San Francisco inaugureaza primele semne de avertizare la intersectii.

“ Nu exista informatii autentice care sa ii demonstreze varsta, dar judecand dupa afirmatiile ei si dupa varsta de 108 ani ai fiicei sale adoptive este greu sa te indoiesti”, spune Jhonny Sardjono, functionar la biroul statisticilor.

Singurul caz verificat al unei persoane care sa fi trait mai mult de 120 de ani este reprezentat de frantuzoaica Jeanne Calment, care a murit in 1997 la varsta de 122 de ani.

De necrezut, femeia inca mai munceste in jurul casei si se pare ca a fumat intreaga ei viata, spune domnul Saradjono.
“In ciuda varstei sale, detine o memorie incredibila, vedere clara si nu se confrunta cu probleme de auz. Mai mult, vorbeste germana destul de fluent”.
Indonezia a fost colonie germana pentru sute de ani, inainte de 1945. Se pare ca doamna Turinah si-a ars toate documentele de identitate pentru a evita legaturile cu ocupatia comunista in 1965.

Indonezia este a patra cea mai populate tara, cu o populatie de aprox. 240 milioane locuitori.
Presedintele Susilo Bambang Yudhoiono spune ca rezultatele recensamantului vor fi semnificative pentru guvernare, in viitor.

Material tradus de Zeineb

Sursa: ABC

Poate creierul uman sa inteleaga Teoria Totului?



Limitarile creierului uman ar putea insemna, ca unele dintre cele mai mari mistere ale universului nu vor fi niciodata rezolvate, afirma un cercetator de top din Anglia.

Conform presedintelui Lord Rees de la Royal Society, intrebarile legate de big bang sau de existenta unor universuri paralele ar putea ramane fara raspuns, din cauza limitarilor native ale finite umane.
In interviul din ziarul “The Sunaday Times”, Lord Rees afirma: “O teorie cu adevarat fundamentala a universului ar putea exista, dar se poate sa fie prea greu pentru ca creierul uman sa o prinda”.

“Asa cum un peste este prea putin constient de mediul in care traieste si inoata, la fel si microstructura spatiilor goale ar putea fi mult prea complexa pentru neajutoaratele creiere umane”.
Prezicerea Lordului Rees a fost imboldita de esecul oamenilor de stiinta de a reconcilia fortele care guverneaza comportamentul universului cu acelea care conduc “microuniversul” de atomi si particule.

Folosind calculate matematice, Einstein a pus in functiune teoria relativitatii in 1915. Cerecetatorii din secol XX au descoperit teoria cuantica, insa niciun om de stiinta nu e reusit pana in ziua de astazi sa le unifice pe cele 2.

Lord Rees adauga:” Unele aspecte ale realitatii – o teorie unificata de fizica sau o intelegere profunda a constiente i- ne-ar putea evita doar pentru ca se afla undeva dincolo de creierele umane, la fel de sigur cum teoriile lu Einestein ar zapaci un cimpanzeu. Exista argumente solide pentru a crede ca spatial are o structura granulata, dar de miliarde de ori mai mica decat a atomilor.”

“Afland cum ar functiona asta este de o importanta cruciala pentru stiinta de secol XXI”, afirma astrologul.
El a adaugat chiar ca ar putea exista universuri paralele sadite in jurul celui in care traim. “In teorie, ar putea exista un intreg univers la o distanta mai mica de 1 mm, dar nu putem avea acces la el din cauza ca acel mm este masurat in dimensiunea a IV-a, in timp ce noi suntem blocati in dimensiunea a III-a.

Totusi, unii cercetatori sunt mai optimisti in legatura cu probabilitatea ca umanitatea sa fi atins limitele intelegerii. Dr. Brian Cox afirma:” Ideea ca anumite lucruri ar putea fi dincolo de noi este una mohorata, dar istoria ne arata ca putem depasi chiar si cele mai dificile probleme”.

Material tradus de Zeineb

Sursa: DailyMail

Un nume magic…Zeineb – primul meu colaborator



Numele acesta magic, Zeineb, are radacini adanci in Islam, doar ca el are putin o alta forma, Zainab sau Zeinab. Sayidda Zeinab este o impunatoare moschee in Damasc, Siria, dar ea se regaseste de asemenea si in Egipt. Numele vine de fapt de la fiica Imamului Ali (Cel de-al 4-lea calif).

Nu stiu daca ati observat, dar in ultimul timp, apar pe blog materiale traduse din engleza in romana, iar la traducator apare numele Zeineb. Este numele primului meu colaborator, o adolescenta din Craiova, eleva in clasa a XI-a la Colegiul National Elena Cuza.

In loc de alte detalii, m-am gandit ca cel mai bun lucru ar fi, sa prezint cateva scrieri ale talentatei mele colaboratoare, asadar Zeineb intr-o noua lumina, aceea de scriitoare.

Dimineţi pline de iluzii


Se pare că timpul a trecut şi peste tine învăluindu-te în mantaua grea a trecutului şi prezentului,aşa cum pe mine m-a înzestrat cu darul uitării.Tu eşti singura unealtă ce mi-a mai rămas în lupta împotriva viitorului,podul de legătură cu trecutul.

Zornăitul metalic al amintirilor ce se luptă parcă sa iasă din lumea inconştientului,se aseamănă cu o orchestră a nopţii,a necunoscutului,invitându-te să-ţi aşterni toate gândurile şi să te laşi cuprins de o goliciune liniştitoare. Mă voi învălui în eşarfa uitării,voi coborî treptele curcubeului spre lumea viselor, voi zbura pe strălucirea stelelor,iar tu,vei fi martorul meu în călătoria către amintiri.

Un fulg de nea cade pe coala albă,rupându-mă din universul iluziilor.Atât de mic şi de nesemnificativ, are totuşi puterea de a-mi sădi în inimă sămânţa regretului,a melancoliei.Amalgamul de bucurie şi tristeţe îmi readuce în faţa ochilor,poate pentru ultima dată, imaginea iernilor copilăriei, atât de vie, atât de neschimbată, încât simt nevoia să întind mâna, în speranţa deşartă de a o atinge. În zadar! Trecutul poate fi văzut doar cu ochii minţii şi atins doar pe tărâmul imaginaţiei.Cu cât mă cufund mai mult în imaginea difuză din tunelul timpului,cu atât ieşirea se îndepărtează,iar lumina orbitoare a realităţii este înlocuită de cea vagă,magică şi caldă din ochii copilului de odinioară.Ca într-o poveste magică, trăsăturile mele se transformă,conturuile dispărând şi lăsănd loc unui pictor invizibil sa zugrăvească tabloul unei fetiţe nesigure.

Ce dar poate fi mai preţios decât acela de a trăi pentru ultima data iarna copilăriei,atingând-o cu mâna mică şi neâncrezătoare a copilului din trecut,dar percepând-o cu mentalitatea dezvoltată a adolscentei de liceu?Am privit astfel prin fereastra interzisă ore în şir, am zărit peisaje, oameni,copaci îngânduraţi şi copleşiţi de zăpadă şi...urme de paşi.Am realizat astfel că viaţa nu e decât o metaforă,o plimbare prin ninsoare,când paşii tăi nu rămân inscripţionaţi pe pământ decât pentru câteva momente, ca apoi să fie înlocuiţi de alţii,mai mari. Zăpada devine în ochii mei o pagină de Cronica Akasha,ce păstrează fiecare urmă, încărcată de propria individualitate, personalitate şi dăruind in schimb noi începuturi.

Trecutul nu trebuie regretat, căci el va exista întotdeauna tipărit într-un colţ din inima ta, într-o pagină misterioasă din cartea vieţii.Atâta timp cât vor exista zâmbete şi fericire, atâta timp cât copilul din tine nu va pieri în focul ignoranţei, trecutul şi amintirile vor fi singurele lucruri pe care nimeni si nimic nu va putea să ţi le răpească.

Acum că ochii mari si miraţi de misterele lumii au fost înlocuiţi de privirea sigură a adolescentei de liceu, imi vor lipsi : iluziile diminţilor de vară cănd credeam că fiecare zi e o nouă aventură,gustul amărui de cremă furată din prăjiturile mamei, indiferenţa, entuziasmul fără margini, lacrimile şterse de zâmete, curcubeele mai colorate ca niciodata, norii ce căpătau forme în ochii mei, credibilitatea, Moş Crăciun, prietenii imaginari, primăverile atăt de parfumate , rochiile strălucitoare cu care noaptea le îmbrăca in fiecare seară pe stele. Cu toate că acum diminţile reprezintă noi zile incărcate de teme, lacrimile nu mai pot fi şterse atât de uşor,curcubeele sunt mai ascunse de voalul albastru al cerului,norii sunt mai diformi, Moş Crăciun s-a retras pentru totdeauna în Laponia, iar prietenii imaginari au plecat la casele lor, am câştigat multe lucruri: prieteni adevăraţi care înţeleg atunci când ai probleme, limita dintre real şi imaginar,dragostea,cultura,aprecierea frumosului.

Am călătorit vegheată de stele,dar mă întorc sub aripa protectoare a dimineţii,în cântecul liniştitor al începuturilor şi în aroma tare a trandafirilor.Ne vom revedea în încercarea de e explora viitorul,de a oferi o definiţie necunoscutului,de a cauta limitele neantului,când voi continua sa înşir vorbe fără sens, dar totuşi atât de nesemnificative,pe aţa nesfârşită a vieţii.Tunelul trecutului cu încărcătura sa thanatica mi-au dăruit o nouă viaţă, încărcată de o nouă semnificaţie : adolescenţa.
Zeineb

joi, 24 iunie 2010

Oamenii au “optat” pentru miscarea verticala…fiind atat de cald langa pamant



Rezultatele ultimelor cercetari sugereaza ca primii oameni au inceput sa mearga in pozitie verticala pentru ca era atat de cald acolo unde locuiau.

Bazinul Turkana din Kenya, cunoscut drept leagan al evolutiei umane era cu mult mai fierbinte acum cateva milioane de ani.
Descoperirea aduce greutate asa-numitei “ipoteze termice” a evolutiei umane conform careia oamenii au dezvoltat tipul de locomotive verticala din cauza caldurii intense.

Conform acestei teorii, stramosii nostri au castigat un avantaj prin acest nou tip de deplasare, indepartandu-se de scoarta infierbantata..
De asemenea, reuseau sa expuna razelor solare arii mult mai restranse ale trupurilor lor prin pozitia verticala.

Aceeasi teorie afirma ca pierderea parului de pe trup a reprezentat o dovada de adaptare la mediul fierbinte.

Benjamin Passey, om de stiinta al Universitatii Johns Hopkins spune: “ mesajul studiului nostru este ca aceasta regiune, una dintre locurile cheie unde au fost descoperite fosile care revela evolutia umana, a fost un loc tare fierbinte pentru mult timp, chiar si in perioada dintre acum 3 milioane de ani si momentul de fata, cu erele glaciare”.

Pentru a afla daca ipoteza mentionata este adevarata sau nu, trebuie sa descoperim daca la momentul evolutiei acestor finte umane era intr-adevar cald sau nu.
“Pana acum a fost destul de dificil sa ne dam seama care era temperature cu milioane de ani un urma”, afirma oamenii de stiinta.

Teoria termica sta in picioare doar daca se poate demonstra cat de cald a fost in trecut, insa analiza fosilelor, polenului, lemnului si mamiferelor nu face decat sa ofere informatii mai multe despre plante, animale si precipitatii.

Echipa a gasit totusi metoda de afla temperatura de acum 4 milioane de ani, studiind izotopii care formau solul. Ei au concluzionat ca a fost nevoie de temperaturi intre 29 si 35 grade C pentru ca in sol sa se formeze carbonati si de aici idea ca la suprafata, temperatura era mult mai mare.

Astfel, se poate afrima ca teoria termica este credibila. Profesorul Steve Jones de la Universitatea din Londra considera ca studiul a facut teoria termica mult mai credibila.

Dsigur, studiul a ridicat nenumarate controverse in randul oamenilor de stiinta, unii dintre ei sustinand ca omul a inceput sa mearga in doua picioare mai intai in anumite regiuni impadurite si nu sub soarele dogoritor al deserturilor Kenyei.

Material tradus de Zeineb

Sursa: DailyMail

Legendele Dacilor Liberi - Intoarcerea lui Deceneu



Întoarcerea lui Deceneu
„Seara cobora usor peste crestele Bucegilor, luna era aproape de orizont, dar în scurt timp avea să scalde în baie de lumină piscurile ce împrejmuiesc Podişul Bucegilor. Razele ei atingeau lin culmile şi se îndreptau parcă spre Muntele Ascuns, încercând să-l lumineze, pentru a putea fi văzut mai bine. La o primă vedere părea a fi o noapte ca şi toate celelalte, dar atmosfera era încărcată, ceva mistic plutea în aerul munţilor. Iarba şi frunzele altfel se unduiau în vânt , fiarele stăteau ascunse prin bârloguri, liniştea era aproape neliniştitoare prin deplinătatea ei. Deasupra tuturor, măreţ, impunător şi mândru, Sfinxul de granit scruta nemişcat zările şi impresia lăsată era că pur şi simplu aştepta ceva anume să se petreacă. Piatra lui părea că tremură în lumina lunii.

Aceasta să fie oare marea noapte a iertării? Acesta să fie însăşi decorul pregătit de Natura-Mamă pentru regăsireaSpiritului şi Credinţei? Dar să urmăm firul legendei…
Omu, paznicul veşnic şi neobosit, veac după veac, al sfintelor hotare de ţară, îşi aţintea întotdeauna privirile sale agere spre zări necuprinse, numai că, în momentul pe care noi tocmai îl surprindem, acestea parcă erau mai agitate, mai fremătătoare decât de obicei. Toate semnele îi şopteau lui Omu că ceva se petrece, dincolo de hotare gândea el, numai că adevărul nu era în totalitate acesta. Ceva straniu, neobişnuit, se petrecea într-adevăr, iar mai vechiul nostru prieten nu avut nevoie decât de puţină vreme pentru a înţelege: aproape de el, pe Podişul Sacru al Bucegilor, un alai urca în noapte spre Muntele Ascuns. Ani grei trecuseră peste el de când stătea în mantia de granit ce-i însoţea nemurirea, dar privirile sale erau la fel de agere ca-n tinereţea îndepărtată, pe-atunci pe când era oştean, aşa că nu-i fu deloc greu să vadă cine erau cei care se apropiau cu pas tainic, dar mândru şi hotărât de Hotar. Emoţia care îl cuprinse imediat ce desluşi chipul celui ce era în fruntea alaiului fu atât de puternică încât strigă din toţi rărunchii de se cutremurară munţii până la Rarău şi mai departe chiar…Clipa cea mare se apropia.

Nu se liniştiră încă ecourile strigătului său de imensă bucurie, când Omu strigă iarăşi, spre Muntean, de data aceasta, dar într-atât de tare încât şi Luna de pe cer se uită în jos întrebătoare. Omu grăi:
- Prietene Muntean, scutură-ţi degrabă haina de piatră şi fugi iute la Sfinx. Fă aşa fel şi dă-i prin el de veste lui Zamolxis că o solie a Dacilor Liberi se apropie. Mergi în zbor, să nu pierzi nici o clipă, pentru că cei care vin spre Triunghi îl au în frunte pe însuşiMarele Preot, nimeni altul decât bunul nostru preot Deceneu, iar el aduce cu sine eliberarea poporului nostru. Chinurile s-au terminat!
- Adevărat grăieşti, aievea se întâmplă ce spui? Întrebă Muntean, nevenindu-i să-şi creadă urechilor cele auzite.
-Adevărat, Muntean! Îl văd pe Deceneu la fel de bine cum te văd şi pe tine, dar fugi, nu mai sta pe gânduri!
Mai iute decât s-ar fi crezut el însuşi în stare, Muntean lepădă straiele de piatră şi porni la vale, spre Sfinx, într-o goană ce-ar fi făcut invidioasă şi cea mai iute ciută. Fericirea lui era vecină cu nebunia, ar fi dorit să strige, să zburde, se simţea de parcă ar fi fost din nou născut. Îşi dădu seama că bucuria o va gusta pe îndelete mai târziu, acum trebuia să ajungă la Sfinx.
-Dacii vor fi iarăşi liberi precum au fost cândva, de mult, gândea Muntean în fuga sa, fericirea fi-va din nou la ea acasă; în ţara nemuririi, iar lunga mea aşteptare fi-va răsplătită, poate. Mărinimia lui Zamolxis nu cunoaşte margini. Iubita mea ce s-a topit de mult în vale se va întoarce în munţi pentru a paşte mioarele şi din nou vom fi de-a pururi împreună.

Toate aceste idei se amestecau una cu cealaltă în mintea lui Muntean, aşa că fostul cioban, şi totodată preţiosul slujitor al Zeului, aproape că nu se mai uita pe unde alerga, zbura printre stânci şi pietre pe cărările libertăţii.
Nici nu apucară să coboare bine creasta muntelui său, că era aproape să se ciocnească cu Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, care mergea agale, avându-l alături de el pe Leandru. Pasămite, ei auziseră glasul lui Omu şi veneau să vadă ce se întâmplase. Muntean reuşi să-i ferească în ultima clipă pe cei doi şi, după ce îşi trase puţin răsuflarea, răspunse la întrebarea mirată ce se citea pe chipurile stăpânilor săi nemuritori:

- Iertare, Duhule Sacru, începu el, şi ţie, părinte Leandru, dar nu altceva decât fericirea cea mai mare mă face să alerg aşa, ca un nebun.
- Dar ce s-a întâmplat? grăi Moş Timp. Fârşitul lumii nu vine încă şi nu înţeleg de ce alergi în noapte ca un bezmetic. Strigătele lui Omu te-au făcut să-ţi părăseşti locul tău şi straiele de piatră?
- Nu strigătele, stăpâne, ci ce îmi spuneau ele. Fericire mare ne va cuprinde pe toţi!
- Da spune odată, Muntean, nu ne mai ţine aşa!
Printre gâfâieli, cu faţa luminoasă, Muntean continuă:
-Spre Muntele Sacru urcă însuşi Marele Preot Deceneu. Se află în fruntea unei mândre solii a Dacilor Liberi. Iar eu voiam să-i dau de ştire Sfinxului de ceea ce se petrece, el urmând să-l anunţe mai departe pe Zamolxis. Clipa iertării a sosit!

Nici un muşchi nu tresări pe chipurile celor doi bravi slujitori ai neamului, emoţia prin nimic nu le era trădată. Sihastrul puse o mână pe umărul lui Muntean:
- Fugi înapoi la locul tău, prietene, şi aşteaptă acolo împlinirea Legilor Sacre de intrare la Zamolxis, în Muntele Ascuns. Stai fără de griji pentru ă vom duce noi vestea cea mare Zeului.
Muntean nu aşteptă de doua ori să i se spună ce are de făcut şi porni înapoi, spre vârful nemuririi sale, în vreme ce Moş Timp şi Leandru se îndreptau spre Triunghi. Nici nu apucă Muntean să-şi reia locul, că-i şi văzu pe cei din alai la picioarele Marelui Sfinx. Pesemne că ajunseră acolo în timp ce el vorbise cu cei doi sfinţi.

Toţi cei prezenţi la picioarele granitului cu cap de om erau îngenunchiaţi şi priveau fascinaţi spre vrednicul paznic al Perimetrului. Ca la un semnal, ei îşi ridicară braţele spre cer şi deschiseră degetele în formă de stea cu zece colţuri. În sfârşit, nu doar simbolul, ci perfecţiunea însăşi de data aceasta, ducea lupta cea din urmă şi avea să aducă înfăptuirea Marii Iertări.
Deceneu, care se afla cel mai aproape de Sfinx grăi:
- Tu, Sfinx cu trup de granit şi suflet făurit de Duh, veşnic păzitor al intrării în Triunghiul Sacru, permite-mi să pătrund în Hotar şi să merg la Zamolxis. Solie sfântă duc cu mine. A sosit vremea ca iar să fim alături, întru veşnicie de data aceasta. Vorbeşte-mi, mărite Sfinx, mai spuse Deceneu, după care privi spre ochii de piatră din faţa sa.

Şi minunea se petrecu din nou, după atâta amar de vreme. Sfinxul deschise ochii, clipi, privi spre cei aflaţi acolo, la picioarele lui, apoi vorbi simplu:
- Mergi pe drumul destinului tău Deceneu! Zamolxis te aşteaptă.
O dată cu vorbele Sfinxului, care făcură pe cei de acolo să simtă cum lacrimi dulci le curg pe obraji şi pe care prea mult timp le aşteptaseră, dar care de data asta erau aievea chiar, natura păru ca pur si simplu stă în loc. Ceea ce se petrecea pe Podişul Sacru al Bucegilor era mai presus de Timp şi de Om, de Cer şi de Pământ, era ceva unic şi irepetabil.
Marele Preot porni spre Muntean, paznicul care avea cheia pătrunderii în Muntele Ascuns. Ajuns în faţa ciobanului de piatră, Deceneu repetă ritualul de la picioarele Sfinxului:
-Tu, Muntean, suflet nobil şi demn, îl ai la picioare pe Deceneu, purtătorul Soliei Dacilor Liberi, venit de dincolo de vreme, spre a merge la Zamolxis. Dă-mi, rogu-te Cheia Sacră.

Muntean se scutură pentru a doua oară în acea noapte de haina sa de piatră, coborî de unde se afla lângă Deceneu şi îngenunche în faţa Preotului. Stăteau amândoi faţă în faţă, foarte aproape unul de celălalt, şi se priveau în ochi… erau doi oameni ai universului, două spirite nepieritoare aparţinând infinitului. Părea că în acel moment se rupsese ceva din necuprins, coborând chiar pe piscurile duioase ale lui Muntean, în mijlocul mirificului Platou sacru al Bucegilor. Paznicul despietrit, cu un gest uimitor de solemn prin simplitatea sa, scoase Cheia Sacră, i-o întinse lui Deceneu şi spuse:
-Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă, pentru că prea mult s-a zbătut în întuneric oamenii acestor plaiuri şi dureroasă a fost lunga aşteptare: Prin tine, fi-va pururi de acum, pace pentru noi şi pentru toţi copii noştri.

Deceneu luă Cheia, mai privi odată spre Muntean, după care porni mai departe în călătoria sa spre Zeu. Următorul popas îl făcu pe Găvane. Aici îngenunche iarăşi , de data aceasta în faţa celor doi Şoimi regali ai lui Leandru şi le vorbi:
-Voi, Şoimi Regali ai poporului Dac, ultimii din neamul vostru sacru ce cândva a strălucit pe acest pământ, paznici viteji ai Perimetrului, venit-am sa-l văd pe Zamolxis.. Anunţaţi-l pe Leandru că mă îndrept spre Măgura, să mă aştepte.

Nu termină de vorbit bine, că cei doi Şoimi Sacri îşi scuturară aripile, hainele de piatră căzură ţăndări la picioarele lor, iar ei se ridicară maiestuoşi în văzduh. Atâta mândreţe, măreţie şi putere câtă se putea vedea în zborul lor, n-ai mai fi întâlnit nicăieri în lumea largă, oricât te-ai fi chinuit a găsi. Şoimii desenară trei cercuri pe cerul de deasupra Găvanelor, apoi se topiră în văzduh ca şi cum nici nu ar fi fot vreodată. Zburau spre Măgura Ciobanului pentru a duce mai departe marea veste.

Preotul, impresionat de spectacolul desfăşurat în faţa ochilor săi, privi cu admiraţie şi fericire totodată fantastica plutire, apoi se ridică şi porni la drum prin Perimetrul Sacru al dacilor Liberi.
A urcat fără greutate pe Măgura Ciobanului. Aici îl găsi pe Sihastru aşteptându-i, exact aşa cum îl ştim, rupt din poveste parcă, având pe fiecare umăr câte un şoim. Cândva, cei ce se priveau acum, fuseseră învăţător şi ucenic, dar în clipa aceasta, aşa cum fusese hărăzit cu veacuri înainte, erau doi dintre conducătorii fără de moarte ai neamului Dacilor Liberi, oameni sacri ai celui mai binecuvântat spaţiu de pe întreg Pământul. Deceneu repetă ritualul:
-Tu, Sihastrule sacru, ajută-mă a merge la Zamolxis, pentru că duc cu mine solia cea din urmă a neamului Geto Dac.

Leandru făcu un semn cu mâna, după care porniră împreună spre fruntea Bătrânei, locul în care avea să se încheie prima parte a Drumului Sacru. Odată ajuns aici, Deceneu nu mai avea de făcut decât un singur lucru: să închidă din priviri calea Perimetrului. Apoi urma să coboare în Peşteră, locul în care Zamolxis aştepta, şi el ca atâţia alţii, această zi în care credincioşii se vor întoarce iarăşi cu chipurile şi sufletele spre el, îndreptând astfel greşelile făcute secole de-a rândul.
Pe când Leandru şi Deceneu se găseau în chiar intrarea Grotei, venea clipa de cumpănă între zile. Era miezul nopţii, iar aceasta era singurul ceas în care se putea pătrunde în Muntele Ascuns şi ajunge totodată la Zeu. Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, avu grijă şi încetă depănarea fuiorului său, timpul oprindu-se astfel exact când se stingea răsunetul celei de-a douăsprezecea bătai a orologiului. Timpul trecuse acum în eternitate, se oprise. În fapt, timpul era prea mic, inexistent pentru faptele ce se petreceau.

Cei doi trecură pe lângă Strană şi se opriră în faţa stâncii care ferea intrarea în Muntele Ascuns. Marele Preot fu cel care vorbi, iar cuvintele sale, lovindu-se de pereţii de granit al Grotei, răsunară straniu:
-Voi, preafrumoase Zâne, păzitoare ale Grotei, sunt Deceneu şi doresc a merge la Zamolxis. A sosit timpul ca viaţa Dacilor să reînceapă. Deschideţi iute poarta!
Stânca se dădu pe dată la o parte, iar îndărătul ei cei doi le putură vedea pe frumoasele Zâne. Aveau ochii scăldaţi în lacrimile bucuriei, iar de data asta nu plângeau pentru Făt – Frumosul lor, ci pentru renaşterea eternei fericiri în care aveau să trăiască de acum înainte toţi supuşii Marelui Zeu. Deceneu, urmat îndeaproape de Sihastru, intră, trecu uşor pe lângă Zâne şi începu astfel ultima parte a drumului său, un lung şi întortocheat coridor, aşa cum numai văzuse. La fiecare cotitură se deschideau hăuri fără de sfârşit în care şi-ar fi putut afla moartea orice nefericit intrus, dar Deceneu era condus de către Leandru, iar Sihastrul Sacru ar fi putut găsi drumul cel bun şi dacă ar fi mers cu ochii legaţi.

După un timp îndelungat care ar fi putut dura clipe sau ore, dar a cărui măsură nu are nimeni cum s-o cunoască, pentru că toate orologiile lumii fuseseră oprite de Moş Timp, cei doi ajunseră în chiar Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns, sală luminată puternic de Piatra Geto- Dacilor, care îşi avea sălaşul pe aceeaşi masă de granit neschimbată de veacurile care trecuseră peste ea. În spatele ei, pe Marele Tron, aştepta însuşi Zamolxis, având acelaşi chip dintotdeauna, bătrân părând, dar pururi tânăr fiind de fapt. La dreapta Zeului se afla Moş Timp, Duhul Pietrei Sacre, iar la picioarele Tronului, măreţ, mândru, stătea lungit şi la pândă, Marele Lup Alb. Era încordat şi cu urechile ciulite, gata să sară de la locul său îndată ce ar auzi cel mai mic ordin din gura stăpânului său.
Ajuns la numai câţiva paşi de Masa Sacră, Deceneu se lasă din nou să cadă în genunchi, plecă privirile spre podea, ridică braţele spre bolta Grotei şi deschise degetele răsfirându-le în formă de stea cu zece colţuri. Păru că-şi adună gândurile pentru o clipă, apoi ridică faţa, privi spre Zeu şi spuse:

-Tu, Zamolxis, Zeu atotputernic şi peste toate stăpânitor, conducător drept şi fără de prihană a mândrului neam al Geto-Dacilor, am venit aici, în inima Muntelui Ascuns, la picioarele tale, şi aduc cu mine cuvântul poporului ispăşit. Iertare am venit să cer. Lungă şi adâncă a fost suferinţa, căinţa este sinceră acum şi pururea în veci. Aceasta este clipa iertării, mărite Zeu, Dacii Liberi asculta-vor iar Legile Sacre şi nu vor repeta greşala, iar despre asta eu însumi, Deceneu, răspund. Trebuie ca duşmanii să tremure iarăşi numai gândindu-se la ce-i aşteaptă dacă necugetaţi vor fi. Ţara trebuie să fie din nou cum a fost cândva, în vremurile vechi, puternică şi liberă.
Zeul privi spre Deceneu cu multă căldură şi mulţumire în ochi. Aproape că ar fi vrut să-l îmbrăţişeze, dar asta avea să o facă mai târziu. Momentul eliberării, clipa solemnă şi măreaţă , nu-i dădea voie. Într-un târziu grăi:

-Bine ai venit, Mare Preot, bucuria că te văd aici nu poate fi exprimată în cuvinte. Mult au aşteptat Dacii Liberi această zi, dar mai lungă mi s-a părut mie a fi aşteptarea. Timpul şi-a făcut datoria, şi-a spus cuvântul său greu, iar supuşii amarnic au trebuit să se căiască. Greşala este ispăşită însă. Deceneu, mare fericire mi-ai adus în suflet prin cuvintele ce mi le-ai spus. Iertarea va fi acordată şi milă mi-e de aceea ce duşmanii trăi vor fi de aici-nainte.
Imediat cum Zamolxis rosti ultimul cuvânt, toţi cei aflaţi în Triunghi simţiră că se petrece ceva ciudat, nefiresc. Lumina răspândită de Piatră deveni mai slabă în putere apoi scăzu tot mai mult şi mai mult. Era ceva staniu, nimeni nu pricepea ce se petrece, nici măcar Zeul. Fiecare se întreba cu teamă dacă Piatra va hotărî să-şi retragă puterea chiar acum, într-un astfel de moment. Să fi fost aceasta decizia Stelei Mamă?
În scurt timp, Triunghiul Sacru se cufundă în întuneric deplin. Ceva asemănător nu se petrecuse niciodată în lungul vremii. Nimic nu se mai putea vedea în nici unul din cotloanele Muntelui Ascuns.
Afară, pe munte, lucrurile erau asemănătoare: cerul era negru, mai întunecat decât fusese vreodată, bezna ai fi putut să o tai cu cuţitul, iar ceea ce se petrecea în sufletele oamenilor de acolo pentru a mai povesti e mult prea dureros.

În Triunghi şi în afara lui, inimile oamenilor se opriră pentru câteva secunde. Nimeni nu mai avea curajul să respire, parcă ceva se rupsese în toţi. Din fericire, totul fu de scurtă durată. Deodată, o explozie extraordinară de lumină aproape ca îi orbi pe toţi şi-i readuse brusc la viaţă. Părea că însuşi soarele coborâse în mijlocul nemuritorilor pentru a-i binecuvânta atât pe ei, cât şi credincioşii de afară. Căldura se făcu simţită iarăşi, mai puternică decât înainte, iar freamătul izbucnit din inimile tuturor era mai viu decât ne lăsau să înţelegem ochi lor ce priveau flămânzi , contopindu-şi lumina cu cea izvorâtă din Piatră. La picioarele Sfinxului, strigăte de fericire ţâşniră, ca la un semnal din zeci de mii de piepturi. În munte, Zamolxis, ridicând braţele spre boltă, spuse:

-Piatra Sacră a grăit, iar Steaua-Mamă a salutat şi ea, la rândul ei, iertarea Daciei. Acum nu mai este nimic care să ne poată întoarce din drum. Fericirea eternă va domni pururi peste supuşide-aici înainte. Să mergem, prieteni, poporul aşteaptă!
Cei din Munte se lăsară cuprinşi de pâcla ce coborî odată cu primele cuvinte ale Zeului, şi mai puţin de o clipită se găsiră împreună cu Piatra Sacră la umbra Sfinxului. După veacuri şi veacuri îndelungate, dureroase, chinuitoare pentru Dacii Liberi şi ai lor urmaşi, Piatra lumină din nou sub cerul liber destinele ţării.

Lângă Sfinx aşteptau toţi cei care veniseră cu Deceneu, numai că numărul lor sporise mult, lor adăugându-li-se mereu alţii şi alţii odată cu fiecare minut scurs. La lumina puternică răspândită în noapte de Piatra Sacră, se putea vedea urcând spre Sfinx o mulţime nemăsurată de oameni. Din hotar în hotar, vestea se răspândea cu iuţeala fulgerului, aşa că tot poporul ştia acum că aceea era noaptea cea mare. Nimeni nu pregeta să se îndrepte spre picioarele Sfinxului, pentru a vedea cu ochii lor pe Zeu şi a auzi cuvintele sale. Cu toţii erau oşteni, fii ai nepieritoarei Dacii Libere, cu toţii se treziră din greul somn al necredinţei, după ani de încercări, şi veneau acum spre locul care le păstrase vie, de-a lungul veacurilor speranţa în Libertate şi Nemurire. Părea că toată suflarea ţării avea să se adune lângă Sfinx în acea noapte a trezirii. Oameni ce veneau păreau a se cunoaşte dintotdeauna, de mii de ani, parcă luptaseră cândva împreună sub stindardul Lupoaicei. Nimeni nu vorbea, era Sacra Procesiune a Credinţei Adevărate, renăscută din propria-i ţărână. Fiecare om în parte înţelegea ce se petrecea în sufletul celui de lângă el, pentru că trăirea era unică, simţirea era aceeaşi în toate inimile. Era Renaşterea Dacilor Liberi!

Cele trei Zâne din Grotă, după atâta amar de vreme, veneau însoţite de tânărul tarabostes ce încălcase cândva Legile Sacre şi fusese transformat, ca pedeapsă, în Stana din Peşteră. Toţi patru erau la fel de frumoşi ca şi atunci, dar veseli cum tare de mult nu mai fuseseră. Alături de Zeu se afla acum şi Omu, care venise o dată cu Muntean. Nu departe, pe Fruntea Bătrânei, sta Marele Lup Alb ce dezlănţui în noaptea fermecată, cântecul de luptă al haitelor. Până departe, dincolo de hotare, duşmanii simţiră cum îi cuprind fiorii morţii la auzul crâncenului urlet. În preajma Sfinxului, însă, Dacii Liberi nu putură decât să facă un singur lucru: să dea drumul lacrimilor de fericire, care mult prea mult timp aşteptaseră să ţâşnească pe obraji şi să-i spele de urmele suferinţelor, aşa că acum curgeau şiroaie.

Auzeau strigătul de luptă pe care-l aşteptau de nenumărate veacuri şi duioşia le umplu pe dată inimile lor curajoase. Tot atunci, lângă Sfinx, din Piatra Sacră, o rază dulce a pornit spre cerul curat pentru a întâlni, în sfârşit, Steaua-Mamă, astrul protector al Geto-Dacilor. Când a atins-o, din stea au pornit alte şapte raze împreună cu ea, îndreptându-se spre pământ. S-au oprit chiar deasupra Sfinxului, înconjurând într-o lumină ireală parcă, fantastică, toată mulţimea aflată acolo. Acea lumină răsfirată, cele opt raze mereu apărătoare ale Geto-Dacilor, arată că nu numai pământul şi ai săi stăpâni, dar şi cerul şi a sa putere neţărmurită se afla alături de Dacii Liberi, renăscuţi din propria lor credinţă, suferinţă, durere şi răbdare. Blestemul încetase. Reîncepea viaţa, nemurirea îşi găsise iarăşi al său unic sălaş. Nu mai urma să se petreacă decât plecarea oştenilor, însoţiţi de Marele Lup Alb şi ale sale haite, pentru a da ultima luptă, cea decisivă. Peste puţin timp urma să aibă loc dezrobirea neamului.
Victoria era sigură. Zamolxis îşi ajuta, împreună cu Piatra Sacră, din nou supuşii. Nepieritorii vegheau iarăşi. Renăscuse pururi poporul Dacilor Liberi!”
* * *

Evenimentele ce sunt povestite în această legendă nu s-au petrecut încă şi nici nu se ştie când se vor petrece. Bătrânii care prin grija lor ne-au transmis această legendă ne spun că totul se va înfăptui atunci când sufletele noastre vor fi din nou înmiresmate de virtuţile strămoşilor. Atunci şi numai atunci „când Dacii sau ai lor urmaşi vor şti să reînvie credinţa în Piatra Sacră şi se vor întoarce la cele sfinte… doar atunci durerea şi nesiguranţa vor fi pe veci stârpite. Acele clipe sunt departe însă, iar Piatra va sta pururi în acest locaş, până când va fi aşa cum am spus. Când Bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei întru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu vă veţi găsi liniştea pe care o tot căutaţi, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni cândva….poate într-o mie de ani, poate în doua mii de ani , dar vor veni cu siguranţa!” (Zamolxe către Sihastrul Leandru, fr. Legenda Sihastrul Leandru)

Sursa: Quadratus

miercuri, 23 iunie 2010

Misteriosul declin al serpilor



Şerpii sunt într-un misterios declin în întreaga lume, potrivit unui studiu global.

Cercetatorii au examinat inregistrarile a 8 specii de serpi de-a lungul ultimelor catorva decenii, ajungand la concluzia ca majoritatea s-au micsorat ingrijorator. Din motive care nu sunt tocmai cunoscute, unele populatii au scazut in jurul anului 1998.
In ziarul “Biology Letters”, cercetatorii descriu informatiile descoperite drept alarmante, dar afirma ca este nevoie de mai multa munca pentru aflarea cauzelor.

“ Este pentru prima data cand informatiile au fost analizate in acest mod si rezultatele sugereaza ca aceasta decadere abrupta s-a petrecut intr-o perioada scurta”, afirma liderul proiectului, Chris Reading.
“ Am fost surprinsi sa realizam cu ce ne confruntam”, spune la interviul de pe postul BBC.
“ Si nu avem nici un indiciu in legatura cu ceea ce s-a intamplat in perioada din preajma anului 1998”.

Echipa Dr. Reading de la Centrul de Ecologie si Hidrologie din U.K. a condos studiul in parteneriat cu institutii din Australia, Franta, Italia si Nigeria.

snake

Deficientele Datelor
Principala problema pentru oricine ar incerca sa conduca un sondaj de nivel global ca acesta este lipsa de informatii.

Monitorizarea populatiilor de serpi presupune marcarea indivizilor intr-un fel sau altul - in general folosindu-se plantarea unui microcip.

Oamenii de stiinta considera ca au cules majoritatea, daca nu cumva toate informatiile de lunga durata pentru acest studiu, desi lunga durata in acest context inseamna intoarcerea in timp cu mai mult de un deceniu.

Nu in ultimul rand, in acest interval de timp relative scurt, 8 din cele 17 populatii au fost surprinse scazand ingrjorator - unele cu mai mult de 90%, cu o singura speranta insotita de un semn de crestere.

Numarul de membri ai speciilor se micsoreaza chiar si in zonele protejate, lucru care sugereaza ca pierderea habitatului pentru animalele salbatice de peste tot nu este singura cauza.

Declinuri similare au putut fi observate si la broaste si soparle in perioada de dinainte, acestea fiind puse pe seama unei boli numite Chytridiomycota.
Anul in cauza, cand “declinul serpilor” s-a dezlantuit ridica intrebari legate de probabilitatea implicarii factorilor climatici, tinand cont ca El Nino a contribuit la transformare acestui an in cel mai cald iregistrat in epoca moderna.

Grupul de cercetare al Dr. Reading sugereaza implicarea mai multor cauze si prin urmare apeleaza la ceilalti cercetatori ale caror informatii ar putea largi imaginea creata de acest studiu.
“Scopul acestui studiu este de a putea afirma:<<asta este ceea ce am gasit noi>> si de a le sugera celorlalti herpetologi :<< acum duceti-va si verificati-va propriile informatii>>”, afirma Dr. Reading.

Material tradus de Zeineb

Sursa: BBC News

Legendele Dacilor Liberi – Legenda Muntelui Ascuns



Muntele ascuns - Legendele sacre ale dacilor liberi - Felix Crainicu, Cristi Ioniţă.
Acum, legendele văd lumina tiparului ca un omagiu adus acestor mândri strămoşi ai noştri. Istoria ne spune mai multe despre viaţa de zi cu zi a dacilor decât despre sufletul lor, şi în această direcţie vrea să lucreze cartea de faţă.
Ştim că zeul lor suprem era Zamolxis, a cărui locuinţă şi sanctuar deopotrivă era o peşteră din inima muntelui Kogaion, în apropierea unui râu cu apă limpede. Dacii aveau altare şi locuri sacre în mulţi munţi de pe teritoriul României, însă, cel mai probabil, Kogaionul este identificat cu Platoul Bucegilor. Avem aici Peştera Ialomiţei, pe lângă care trece râul cu acelaşi nume, avem Sfinxul, care fascinează chiar şi pe cei care nu sunt familiarizaţi cu legendele, şi avem vârful Omu, adevărată Coloană a Cerului şi focar de energie spirituală, după cum spun persoanele cu percepţii extrasenzoriale.

Istoricul Strabon precum si alţi autori antici menţionează muntele Kogaion ca fiind muntele sacru al Dacilor, unde Marele Preot Dac îşi avea reşedinţa. Casta preoţilor era foarte respectată în rândul poporului, având o mare influenţă nu numai în viaţa spirituală şi socială, dar chiar şi în viaţa politică a Dacilor. KOG-A-ION însemna "Capul Magnificului", fiind şi denumirea Bucegilor, unde se află marele cap sculptat cunoscut sub numele de "Sfinxul Românesc".
Singura inscripţie getică unde apare numele Kogaion este un text orfic în versuri, de pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca, Dobrosloveni, jud. Olt): "Mare e Zeul, întotdeauna şi pretutindeni! Aşa să spună vitejii când privesc spre Kogaionl Ucenicii să cânte: sfânt este Domnul Nopţii!".


Graţie caracterului ei ezoteric, religia geto-dacilor nu era cunoscută profund decât de preoţi şi câţiva iniţiaţi. Neavând acces la misterele zamolxiene, scriitorii greci şi romani nu ne-au lăsat prea multe date în această privinţă. Strabon scria totuşi despre preoţii sau "profeţii" pelasgi (traci) că aceştia erau oameni atotştiutori, pricepuţi la interpretarea viselor şi a oracolelor, a semnelor Divine şi că locuiau în sălaşuri subterane (katagoian sau kagoian). Credinţa dacilor se baza pe ideea nemuririi sufletului.

Preoţii geto-dacilor erau cunoscuţi sub numele de ktistai (asceţi) sau kapnobatai (cei care merg pe nori). După dispariţia lui Zamolxis, Marii Preoţi obişnuiau să se retragă pe muntele Kogaion pentru a consulta oracolele sau, de ce nu, pentru a primi instrucţiuni de la spiritul zeului.
Având un rol atât de important în viaţa dacilor de rând, fiind în acelaşi timp respectaţi şi temuţi, aceşti preoţi iniţiaţi au reuşit să impună anumite principii morale derivate din cele spirituale. Astfel se face că strămoşii noştri au fost numiţi "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci".


Toate acestea nu trebuie privite doar ca istorie demult apusă, pentru că spiritul geto-dacilor trăieşte încă în noi...Trebuie doar să îl trezim şi să îl lăsăm să ne lumineze calea către un viitor mai bun. Există profeţii care spun că Epoca întunecată a omenirii (Kali-Yuga) se apropie de sfârşit, fiind urmată de o perioadă de trezire spirituală. Se spune şi că România are un rol important în această trecere, fiind identificată de mulţi cu Noul Ierusalim despre care vorbeşte Biblia. Aceste legende se vor un ajutor întru aducere aminte...

Sursa: Universul Cartii

marți, 22 iunie 2010

Cainii – ”prea dependenti de oameni ca sa mai gandeasca pe cont propriu”



Cainii de companie sunt atat de dependenti de oameni, incat si-au pierdut abilitatea de a gandi pe cont propriu, asa dupa cum arata un recent studiu.
Cercetatorii sunt de parere ca anii de domesticire, le-au privat pe animale de abilitatile de rezolvare a problemelor, pe care acestea le detineau in salbaticie.
Cainii domestici au picat testele de baza de inteligenta, teste pe care lupii si cainii salbatici le-au trecut fara dificultate, dovedindu-se insa mult mai priceputi la interactiunea sociala.
Dr. Bradley Smith, psihologul care a condos studiul, afirma ca lupii sunt apti sa ii depaseasca pe caini la orice sarcini nonsociale.


Deoarece ar dura multa vreme, pana ce cainii ar incepe sa dezvolte abilitati cognitive necesare pentru supravietuirea in salbaticie, de multe ori, maidanezii supravietuiesc profitand de ramasitele din hrana oamenilor sau de la turmele de vite.


Dr. Smith de la sectia de psihologie a Universitatii din Adelaide, Australia, a supus caini domesticiti, dingo si lupi unui test de rezolvare a problemelor.

dingo2_1598986c

Specia dingo este reprezentata de cainii domestici care s-au adaptat la viata din salbaticia Australiei, de-a lungul numeroaselor generatii.


Testul a constat in plasarea unui castron cu mancare in spatele unui gard. Pentru a ajunge la el, animalele trebuiau sa mearga de-a lungul gardului, indepartandu-se de mancare si sa intre pe o usa larg deschisa, si apoi sa se reintoarca.
Toti lupii si cainii dingo au reusit sa gaseasca mancarea in aproximativ 20 de secunde, in timp ce cainii domestici zgariau si sapau, latrandu-si frustrarea.


Domnul Smith a adaugat ca in privinta sarcinilor sociale, cum ar fi comunicarea cu oamenii si invatarea de la acestia prin intermediul observatiei, cainii domestici sunt foarte priceputi. Totusi, lupii raman mult mai abili in a rezolva diverse probleme.


Testele sugereaza, de asemenea, ca lupii sunt mai capabili decat cainii domesticiti in a lucra independent si chiar a folosi diverse instrumente precum funiile.
Un alt studiu, de anul trecut, scoate in evidenta faptul ca inteligenta sociala a cainilor este de nivelul celei a copiilor de doi ani: capabili sa inteleaga aproximativ 250 de cuvinte si gesturi cu mainile.
Material tradus de Zeineb

Sursa: Telegraph

Legendele Dacilor Liberi – Legenda Sihastrului Leandru



" Odata, demult, se spune ca Salile Sacre ale Muntelui Ascuns erau direct luminate de soare si de stele. Sfanta credinta in puterea si dreptatea bunului Zamolxis era in inimile tuturor, si nu era nevoie ca lacasul sa fie ascuns de privirile muritorilor de rand care traiau sub obladuirea Marelui Zeu si a Pietrei Sacre. Dacia acelor vremuri era sub carmuirea viteazului Burebista, om mandru si drept care, indrumat de Zamolxis si Deceneu, ducea poporul spre un viitor stralucit. Chiar si in zilele noastre se mai stie cate ceva despre faptele eroice savarsite de dacii lui Burebista.

Oamenii erau simpli si buni, darnici si bogati, iar pamantul manos al Daciei oferea mai multe daruri decat orice alt meleag de pretutindeni. Agricultorii, pastorii si stuparii faceau schimb de produse, iar aurul si painea calda existau in fiecare casa. In acele dulci timpuri toti se inchinau marelui zeu Zamolxis, pentru ca el aducea linistea si belsugul supusilor sai, avand grija ca tara sa fie libera si drept condusa.


Dupa cum v-am povestit, insa, timpul aducea o data cu trecerea sa schimbari si necazuri,iar o parte din Daci au inceput sa-si indrepte gandurile si rugaciunile spre alte zeitati. In momentul in care ne aflam noi cu povestirea, o buna parte a oamenilor isi pastrasera credinta vie. Totusi Zamolxis era din ce in ce mai trist, pentru ca el nu avusese decat bunatate pentru supusi, si nu putea gandi ca Dacii sa-si piarda credinta. Tot mai des, Zeul era nevoit sa-si poarte pasiispre Triunghiul Sacru in care se gasea Piatra, pentru a incerca sa mentina cu ajutorul ei adevarata credinta vie. Se pare ca incercarile sale au fost zadarnice, asa ca, intr-un tarziu, dupa atatea secole de fericire si bunastarae, Zeul se hotara sa se retraga definitiv in Hotarul Sacru, dupa care sa-l inchida pentru a putea veghea in liniste de acolo, lasand destinele Daciei in mainile lui Deceneu si ale lui Burebista.

Dis de dimineata...Zeul il chema la el pe Leandru. Citindu-i privirile uimite, Zamolxis spuse:"Da, Leandru, sunt Zamolxis, nu te inseli. Si iti multumesc inca o data pentru odihna si hrana ce mi-ai oferit....Candva, va veni vremea in care voi avea nevoie de ajutorul tau....De aici inainte, in fiecare iarna, cand vei cobora cu oile din munte, va trebui sa le lasi in grija cuiva, iar tu sa mergi la Deceneu.Ii vei spune ca eu te-am trimis si ca trebuie sa te tina pe langa el iarna de iarna, pentru a invata toate cele trebuincioase, pentru a fi pregatit in clipa in care te voi chema...Te intrebi cum te va recunoaste Deceneu...Este foarte simplu, Leandru. Cand te vei duce la el, in iarna care va veni, ii vei da acest inel, iar Deceneu te va recunoaste fara de greseala...Acum ne vom desparti, si sa nu uiti ca va veni vremea in care te voi chema langa mine", dupa care il lasa pe Leandru ingenuncheat si pleca......

De atunci, ani de zile, in fiecare iarna, Leandru mergea la Deceneu, unde statea pana in primavara si invata tot ce ii spunea Preotul. Niciodata nu scapa vreo ocazie de a pune intrebari, dorind sa afle cat mai multe. Stia ca Marele Preot este unul dintre cei mai invatati oameni, si mai intelesese ca foarte putini muritori de rand aveau ocazia de a sta atat de aproape si atat de mult timp alaturi de Deceneu...

Deceneu se convinsese iute ca nu vorbeste in vant atunci cand era cu eroul nostru, asa ca, in scurt timp, acesta afla, incetul cu incetul, despre credinta si despre stele, despre oameni si despre felul lor de a fi, despre bunatate si iubire, despre dusmani si rautate, despre pace si despre timp. An de an, invata tot mai multe lucruri si mai adanci, iar Leandru n-ar fi crezut niciodata pana atunci ca pe pamant pot exista atatea, daramite sa le mai si afle....In serile lungi de iarna stateau si vorbeau cate-n luna si-n stele, cautand sa descopere cat mai multe din ascunzisurile intotocheate ale spiritului omenesc, patrundeau in tainele sorilor si ale lumilor ascunse, rosteau adevaruri care astazi nu ne mai sunt cunoscute.

Vremea se scurgea peste Dacia si oamenii ei frumosi, dar anii treceau pe langa Leandru, caci el ramanea la fel ca in vara in care Zamolxis se oprise la stana sa pentru a-i cere adapost. Fara a-i spune, ca rasplata pentru sufletul si bunatatea sa, Zeul il rasplatise daruindu-i nemurirea.
De-acum, pe taramul sacru al Daciei, ajunsese Decebal conducator. Deceneu era de mult retras in muntii Orastiei si nimeni parea ca-l mai cunoaste pe Marele Preot, afara doar de cativa batrani, care si ei, rar de tot isi mai aduceau aminte de el in rugaciuni sau in momente grele. Credinta Dacilor se ducea din ce in ce mai mult pe apa Sambetei, si doar o mana de oameni din cei care fusesera candva mandrii osteni Geto-Daci mai pastrau in inimi pe Zamolxis si mai credeau in puterea Pietrei Sacre.

Zeul s-a hotarat sa inchida definitiv Muntele Sacru cu un perete de stanca, astfel incat nici un muritor de rand sa nu mai vada Piatra Muntelui stralucind sub cerul liber, pana in momentul in care nu se vor inturna cu totii la vechea credinta. O data cu acoperirea Muntelui Ascuns, soarta Daciei nu mai era aparata de Piatra Sacra...Romanii au atacat din nou si au reusit sa cucereasca Dacia......Zeul...a privit spre Piatra, apoi spre bolta, si in cele din urma se uita spre Leandru:" Atunci cand Dacii sau ai lor urmasi vor sti sa reanvie credinta in Piatra Sacra si se vor intoarce la cele sfinte...doar atunci durerea si nesiguranta vor fi pe veci starpite. Acele clipe sunt departe insa, iar Piatra va sta pururi in acest lacas, pana cand va fi asa cum am spus. Cand bolta Triunghiului Sacru se va deschide din nou, iar lumina soarelui se va contopi cu cea a Pietrei intru fericirea oamenilor, ei bine, abia atunci tu si Deceneu va veti gasi linistea pe care o tot cautati, alt chip nu este. Acele vremuri vor veni candva...poate intr-o mie, poate in doua mii de ani, dar vor veni cu siguranta!"

Zamolxis tacu o clipa si Leandru crezu ca vede cum durerea cuprinde sufletul Zeului, dar chipul ii ramasese impietrit....
Se spune ca, in timp,multi au incercat sa ajunga la Zeu, dar putini sunt cei care au reusit...Totusi, spune legenda, un tanar va reusi sa reanvie intr-una din zile dragostea lui Zamolxis pentru poporul Geto-Dac, iar acesta va redeschide Poarta Sacra si-l va aduce pe Deceneu la Zeu, punand astfel capat durerii neamului sau.
Potecile sunt in vazul lumii, dar numai cei alesi le stiu rostul ascuns.Soimii pot fi priviti de oricine in straiele lor de piatra, dar cugetul necurat ar putea atrage pierirea oricui ar incerca sa intre in Hotarul Sacru. Poate chiar acum, cineva ingenuncheaza pe Gavane pentru a le implora mila intru libertatea poporului..."
(Cristi Ionita - MUNTELE ASCUNS)


Sursa: Zborul spre Acasa

luni, 21 iunie 2010

Cauza mortii unei sfinte italiene dezvaluita



Cercetatori au folosit raze X pentru a dezvalui cauza mortii unei sfinte italiene, de acum 700 de ani.
“ Santa Rosa este printre cei mai importanti sfinti ai Bisericii Romano Catolice, venerata de mii de oameni”.
Prof. Ruggero D`Anastasio

Inaintea cercetarilor, se spunea ca Santa Rosa a murit in jurul varstei de 18-19 ani din cauza unui cheag de sange la inima.
De asemenea, se considera ca sfanta secolului al XIII-lea avea puteri miraculoase care ii permiteau sa readuca oamenii la viata sau sa supravietuiasca in mijlocul flacarilor. Ramasitele ei mumificate sunt pastrate la Viterbo, intr-o manastire din apropierea Romei.

In 1995, echipa de cercetare a fost rugata sa lucreze la conservarea trupului care incepuse sa prezinte semne de distrugere. In cadrul acestor actiuni de restaurare ( nu stiu sigur daca acesta este termenul potrivit), cercetatorii au recurs si la analiza organismului cu raze X.

santarosamummy

O boala rara
Desi inregistrarile istorice sugereaza ca Santa Rosa ar fi putut muri de tuberculoza, cercetatorii nu au gasit semne ale unei astfel de infectii.
Ceea ce au gasit ei, in schimb, este sindromul Cantrell - o boala rara ce cauzeaza probleme la inima si la tesuturile din jur.
Conform unui reportaj ulterior, in inima s-a gasit o zona intunecoasa care duce cu gandul spre un blocaj fatal.
Dupa spusele profesorului Ruggero D`Anastasio, in viitor se spera la analiza inimii cu ajutorul tehnologiei moderne.

Material tradus de Zeineb.

Sursa: BBC News

"Muzica Soarelui", inregistrata de oamenii de stiinta




Soarele a fost sursa de inspiratie pentru sute de piese, dar oamenii de stiinta au descoperit acum ca steaua din centrul sistemului nostru solar are propria sa muzica.

Specialistii in astronomie de la Universitatea Sheffield au reusit sa inregistreze, pentru prima data, armoniile stranii produse de campul magnetic al Soarelui in atmosfera exterioara a stelei. Ei au descoperit ca liniile de camp magnetic produc in atmosfera exterioara a soarelui vibratii asemanatoare corzilor instrumentelor muzicale.

Folosind imaginile prin satelit ale acestor linii de camp magnetic, care pot avea o lungime de 60.000 de mile, oamenii de stiinta au putut sa recreeze sunetul transformand vibratiile vizibile in sunet si crescand frecventa acestora, astfel incat sa poata fi percepute de urechea umana.

Profesorul Robertus von Fay-Siebenburgen, seful Departamentului de cercetare a fizicii solare de la Universitatea Sheffield, spune despre aceasta experienta: "Este frumos si straniu in acelasi timp sa auzi aceste zgomote produse de o sursa atat de puternica pentru prima oara".

De altfel, acesta este de parere ca studierea "muzicii Soarelui" ar putea oferi noi modalitati de anticipare a furtunilor solare.

NASA a avertizat saptamana trecuta ca activitatea Soarelui incepe sa creasca si este pe cale sa "arunce" niveluri nemaintalnite de energie magnetica in sistemul solar pana in 2013, dupa o perioada de activitate redusa.

Studiul profesorului citat face parte din-un proiect mai amplu al Universitatii Sheffield intitulat "Project Sunshine" si are drept scop valorificarea si intelegerea puterii Soarelui.



Sursa: Telegraph

vineri, 18 iunie 2010

Sfarsitul unui geniu – A murit José Saramago



Scriitorul portughez Jose Saramago a murit vineri, la ora 12.30, la vârsta de 87 de ani, în locuinţa sa din Lancerote (Insulele Canare, Spania).

Jose Saramago a fost laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1998, la 50 de ani de la debutul său scriitoricesc. Publicul din România l-a cunoscut prin seria de romane publicate de editura Polirom.

Debutul scriitorului Jose Saramago, în 1947, a avut loc cu un volum de proză pe care autorul l-a renegat mai târziu. A urmat o pauză de aproape 20 de ani, o absenţă pe care scriitorul a motivat-o spunând că "nu are nimic ce merită să fie spus".

După această pauză a revenit în atenţia publicului cu diverse proiecte literare, însă cel de-a doilea roman l-a început abia în 1977. În toată această perioadă a publicat poezie, cronici literare şi politice, nuvele, piese de teatru şi traduceri.

In mai putin de o luna, Polirom va publica in traducere romanul de debut al lui Jose Saramago – “Manual de pictura si caligrafie” (traducere de Georgiana Barbulescu; postfata de Mioara Caragea).
Publicata in Portugalia in 1977, cartea constituie nucleul din care se vor dezvolta capodoperele ulterioare ale scriitorului portughez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatura, in 1998.
Protagonistul romanului este un pictor mediocru, desemnat, in loc de nume, prin initiala H., care primeste comanda de a face portretul lui S., directorul unei mari companii. Dureros de constient de propriile limite, H. recurge la paginile unui jurnal ca mijloc de a-si analiza slabiciunile estetice si de a se intelege pe sine insusi, descoperind astfel ca simte nevoia sa picteze si un al doilea portret al lui S.


Munca la cele doua picturi, portretul academic, pictat in modul consacrat si instituit de normele comenzii, si celalalt portret, realizat cu intentia, nefinalizata, de a capta imaginea “adevaratului” S., ne introduce in miezul crizei morale a artistului si pune in discutie insusi fundamentul actului de creatie estetica. O poveste fascinanta, dezvoltand una dintre temele predilecte ale lui Saramago: relatia dintre realitate si reprezentarea artistica.

Jose Saramago a primit celebritatea internaţională odată cu "Memorialul mănăstirii", lansat în 1982 şi publicat de Polirom în 2007. Acest volum, alături de "Anul morţii lui Ricardo Reis" (1984; Polirom, 2003 şi 2008) şi "Istoria asediului Lisabonei" (1989; Polirom, 2004, 2009), formează seria narativă cu tematică istorică. Jose Saramago arată astfel o atentie specială „originii şi identităţii portugheze”.

Însă romanul care a stârnit cele mai mari polemici a fost lansat abia în 1991. Este vorba despre "Evanghelia după Isus Cristos" (Polirom, 2003), în care este reconstruită viaţa apocrifă a lui Isus. Divergenţele care au urmat acestui roman l-au determinat pe Jose Saramago, care se descria ateu, să se mute definitiv în Lancerote, în Insulele Canare, unde astăzi a încetat din viaţă.
După experienţa cu "Evanghelia după Isus Cristos", Jose Saramago a publicat seria de ficţiuni alegorice începută cu "Pluta de piatră" (1986; Polirom, 2002), urmată de "Eseu despre orbire" (1995; Polirom, 2005, 2008), "Toate numele" (1997; Polirom, 2002, 2008), "Peştera" (2000; Polirom, 2005, 2009), "Omul duplicat" (2002), "Eseu despre luciditate" (2004; Polirom, 2008) şi "Intermitenţele morţii" (2005; Polirom, 2007, 2009).


Unul dintre cele mai recente romane ale lui José Saramago este "Călătoria elefantului", publicat în Portugalia în 2008. Cartea a apărut în România la editura Polirom în martie 2010, în traducerea Mioarei Caragea, în cadrul seriei de autor care-i poartă numele. Cartea relatează voiajul epic al lui Solomon, elefantul, călătoria pe care a făcut-o în secolul al XVI-lea, când regele Joao al III-lea i l-a oferit în dar vărului său Maximilian, arhiduce al Austriei. Scrisă la zece ani după ce i s-a decernat premiul Nobel, "Călătoria elefantului" descoperă un autor în plină forţă a splendorii literare.

José Saramago rămâne în memoria colectivă nu doar pentru creaţiile literare, ci şi pentru spiritul său polemic, apreciat şi detestat deopotrivă, care, dincolo de controverse, a zidit o cetate ideatică întărită continuu şi apărată fără rezerve.
Lipsit de complexe şi prea vehement, uneori, în a-şi susţine punctele de vedere, portughezul a fost un veritabil campion al frondelor aduse oamenilor şi lucrurilor ce îl nemulţumeau. Iar asta oricând şi în orice medii, pentru că, trebuie spus, Saramago a fost la fel de prieten cu internetul precum a fost cu hârtia şi stiloul, informează NewsIn.

Controversat şi pentru relaţia sa cu divinitatea, sau mai precis pentru absenţa acesteia, Saramago nu s-a lepădat niciodată de ateism. Nu a fost, însă, ateul cuminte, care, vorba lui Voltaire, se salută, dar nu şi vorbeşte cu Dumnezeu. A fost genul ţâfnos, rebel, plin de muniţia argumentelor care să nu-l găsească niciodată descoperit în faţa posibililor adversari. "Dumnezeu nu este de încredere. Cine este acest Dumnezeu care, pentru a-l înnobila pe Abel, îl dispreţuieşte pe Cain?", spunea scriitorul, într-un interviu acordat agenţiei EFE pe tema romanului său "Cain". Un roman controversat, în care a abordat fratricidul biblic dintr-o perspectivă mai puţin familiară moralei creştine, considerându-l pe Dumnezeu "autorul intelectual care dispreţuieşte sacrificiul oferit de Cain".

Conştient că va isca polemici în jurul noului său roman, „Cain“, scriitorul portughez José Saramago afirmă: „Dumnezeu, diavolul, binele, răul, toate acestea sunt în mintea noastră, nu în rai sau în iad, alte invenţii. Nu ne dăm seama că, inventându-l pe Dumnezeu, ne-am făcut sclavii lui?“

Sursa: Romania libera, EVZ, Adevarul, 4arte

Legendele Dacilor Liberi - Legenda Marelui Lup Alb



 "Pana acum ati aflat povestile lui Omu, lui Muntean, doua dintre ajutoarele nepretuite ale lui Zamolxis si ale lui Mos Timp, Marele Duh al Pietrei Sacre. Va veni vremea sa cititi despre Leandru, Zane si Soimi, dar acum vom patrunde in lumea ce ne va duce pe urmele Marelui Lup Alb, strasnica fiara a Daciei, mana dreapta a Zeului in munti si paduri. Dar sa luam firul de la capat si sa pornim a-l depana.


Se povesteste cum in muntii ce-l adaposteau pe Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea parul alb ca neaua. Preotul nu era batran, era chiar un barbat in floarea varstei si cu mare putere, dar care pur si simplu asa se stia de cand era pe lume, cu plete lungi si albe ca omatul. La inceput, el umblase din sat in sat si vorbise cu oamenii, convingandu-i de adevarata credinta, de puterea si bunatatea marelui Zamolxis. Aceasta ii era menirea de preot si o indeplinea cu sarg deosebit si bucurie, pentru ca era convins de ceea ce facea. Preumblarile sale intre hotarele tarii au durat pana in clipa in care Zeul a aflat ca are in el un slujitor puternic si demn de incredere, asa ca l-a chemat in munti, mai aproape de el. Acum, preotul cu parul alb ca neaua nu mai era nevoit sa ceara in fiecare noapte adapost si mancare taranilor.Avea propria sa coliba la intrarea intr-o pestera. Fructele padurii erau hrana sa, iar un izvor din apropiere ii dadea cea mai dulce apa din cate fusesera vreodata pe pamant.

Preotul nu statu degeaba in padure. Pentru ca nu avea aproape oameni carora sa le vorbeasca, incepu sa glasuiasca vietuitoarelor codrului. Mai mult: stand cat era ziulica de lunga singur, si avand ca tovarasie doar fiarele si pasarile padurii, le-a prins graiul. La inceput era mai greu, doar le intelegea, apoi, incetul cu incetul, a inceput sa le si vorbeasca pe limba lor, sa le ajute si sa le ceara sfaturi cateodata. Nu de putine ori a facut in asa fel incat animalele sa nu se mai ucida intre ele.

Preotul cu par alb ca neaua ajunsese in cativa ani un adevarat conducator al padurii, dar dintre toete vietuitoarele de acolo, mari si mici, cel mai bine se intelegea cu lupii, acestia fiind cel mai aproape de sufletul sau. Haitele veneau mereu la coliba din gura pesterii pentru a vorbi cu preotul, iar atunci cand foamea mistuitoare le cerea sa omoare vreo ciuta, omul nostru mergea chiar in fruntea lor la vanatoare, invatandu-i pe lupi sa aleaga pentru hrana animalele bolnave sau batrane. Le spunea:" Cu totii ne-am nascut pe acelasi pamant si traim pentru bunul nostru stapan, Zamolxis atotputernicul. Si eu, si voi, dar si bietele ciute. Fiecare lucru are cate un rost pe lume, asa ca sa nu ucideti decat caprioarele care, dintr-o pricina sau alta nu mai sunt de trebuinta."

Haitele ascultau cu luare aminte la vorbele sale....
Zamolxis intelese cat de mare ajutor ii pot aduce lupii in vremurile de izbeliste ce se vesteau, asa ca se hotara asupra unui gand ce de multa vreme il framanta. Il chema la el pe preotul cu parul alb ca neaua. "Preotule, spuse Zeul, am urmarit pas cu pas tot ce ai facut de la venirea ta in munti si pana acum. Stiu cat de bine te intelegi cu salbaticiunile padurii si mai cunosc si faptul ca haitele de lupi te asculta orbeste. Sufletul ti-l stiu de mai demult pe de-a-ntregul. Iata acum de ce te-am chemat la mine si pentru ce ti-am spus mai intai aceste vorbe: se apropie vremuri grele si a sosit clipa ca sacrificiul tau sa ajute neamul Dacilor. Esti gata sa te supui, sa urmezi calea destinului tau?"

In timp ce graia, Zamolxis se uita in ochii si in sufletul preotului cu parul alb ca neaua. Isi dadu seama, inca o data, ca are in fata un supus ce s-ar fi aruncat si in flacari pentru fericirea tarii sale...
"Stapane, nu cunosc nimic sa-mi fie mai drag decat meleagurile acestea, libertatea si fericirea neamului meu. Vointa ta, preabunule Zamolxis, este lege pentru mine, iar daca sacrificiul meu poate fi de ajutor nu pot decat sa-ti multumesc ca m-ai ales. Porunceste sa mor si asa voi face, daca asta trebuie.Sunt la picioarele Zeului meu si ma supun."

"Nu, preotule cu parul alb ca neaua, spuse Zamolxis, moartea ta mie nu mi-ar fi de nici un folos, iar in inimile dusmanilor tarii ar aduce o usurare, pentru ca soarta gliei noastre va depinde, de aici inainte, si de tine. Asa sa stii!...Te voi transforma prin puterea mea si a Pietrei Sacre, intru gloria vesnica a Dacilor Liberi, intr-un lup, dar nu intr-unul obisnuit. Parul ti-e alb ca neaua si asta iti arata gandirea ta adanca. Bratul ti-e puternic, iar asta dovedeste forta ta. Iti voi darui nemurirea si vei deveni Marele Lup Alb, conducatorul in lupta si pe timp de pace al tuturor haitelor de lupi de pe cuprinsul Marii Dacii. Vei fi, ca si pana acum, supusul meu."
Preotul cu parul alb ca neaua avea lacrimi in ochi atunci cand vorbi din nou:" Stapane, nu sunt demn de aceasta cinste!"

"Asta nu tu o hotarasti, raspunse aprig Zamolxis, ci eu. Hotararea mea este luata...prima ta menire este aceea sa unesti toti lupii sub cuvantul si porunca ta, astfel incat sa fie gata de lupta, iar la cel mai mic semn al tau sa se adune pentru a-mi asculta poruncile. Cand acest lucru va fi bine dus la indeplinire, vei veni alaturi de mine, in Muntele Sacru, pe care nu-l vei mai parasi, afara doar de cazurile de primejdie grava pentru tara."

Dupa ce termina ce avea de spus, Zamolxis se ridica de pe tronul sau de granit si se indrepta spre Piatra, o ridica de la locul ei si o inalta spre cer. Din inima Pietrei Sacre a Geto- Dacilor porni o raza de lumina ce il invalui dintr-o data pe preot intr-o ceata orbitoare. Orice muritor de rand si-ar fi pierdut vederea in fata acelui fantastic spectacol. Ca prin minune preotul cu parul alb ca neaua se transforma in lup, dar nu intr-unul ca toti ceilalti, ci intr-unul asa cum nimeni nu a mai vazut nici pana atunci si nici dupa aceea. Lupul nou ivit era unic in toata semintia sa. Mare de statura cat un urs, avea ochii precum jaratecul, labe puternice, gherele si coltii lungi si ascutiti ca sabiile, iar blana sa era alba, alba, mai alba decat laptele.

Prin vrerea si puterea bunului Zamolxis, se nascuse Marele Lup Alb al Dacilor Liberi. Din acea clipa, destinul patriei avea inca un aparator de temut.
Misiunea Marelui Lup Alb incepu imediat si nu a fost nevoie de vreme prea indelungata pentru ca toate haitele de lupi din tara, de la catelandri abia nascuti si pana la cei mai batrani si neputinciosi, sa se afle sub conducerea sa...Marele Lup Alb a avut grija sa invete haitele sa nu mai atace casele si gospodariile oamenilor pentru a le prada, iar la strigatul sau trebuiau sa se adune cu totii pentru a porni la lupta. In acest timp, Zamolxis le-a cerut dacilor sa-si ajute fratii de sange, cum erau considerati lupii, sa le ofere hrana si adapost ori de cate ori era nevoie. Acestia din urma, la randul lor, aveau datoria invatata de la conducatorul lor si trebuiau sa-i ajute pe Geto-Daci in lupta si in apararea Muntelui Sacru

................................................................

lupi1

Toate bune si frumoase, numai ca oamenii sunt nestatornici, iar cand este asa, fericirea si intelegerea nu pot dura la nesfarsit. Marea invazie era din ce in ce mai aproape de hotarele Daciei, iar o parte din supusii lui Zamolxis, spre marea lor nefericire, incepusera sa se indoiasca de puterea Marelui Zeu , indreptandu-si rugaciunile si ofrandele spre alte zeitati. Se vede treaba ca frica roade sufletul omului, sau poate ca acei tradatori sperau la avutii mai mari.Miseii nu s-au multumit numai cu tradarea si, de teama care nu cumva sa ajunga in fata Marelui Lup Alb, incepura sa omoare in nestire orice lup care le iesea in cale. Pacea Dacilor incepea sa se clatine datorita fricii si pierderii credintei stramosesti.

Cu toata vitejia de care au dat dovada cei care mai credeau in Zamolxis, fara ajutorul Zeului si al Marelui Lup Alb, acesti ultimi bravi Daci au fost in cele din urma invinsi, iar cei care au scapat cu viata s-au refugiat in adapostul oferit de marea cetate a Muntilor Apuseni.
Din cand in cand, in toiul luptelor, Marele Lup Alb putea fi zarit pe cate vreo colina indepartata cum privea la moartea fratilor sai. Nimeni insa nu l-a mai auzit, iar daca cineva s-ar fi putut afla destul de aproape de el incat sa-i poata citi sufletul prin ochii inlacrimati, si-ar fi dat seama ca marele conducator cu blana alba ca neaua plange cu durere. In fata sa se desfasura infrangerea pas cu pas a poporului sau drag, iar el nu putea decat sa priveasca neputincios. O data cu biruirea definitiva a Dacilor, Marele Lup Alb s-a retras fara cale de intoarcere langa stapanul sau, Zamolxis, iar sub privirile muritorilor de rand nu s-a mai aratat decat rar, foarte rar.

Cand o facea, insemna ca erau vremuri de mare izbeliste pentru urmasii Dacilor Liberi. Nu intra in lupta, nu aduna haitele, doar privea cu jale, dupa care revenea langa Zeu, povestindu-i ceea ce se intampla afara.
Desi s-au scurs de atunci multime de secole, Marele Lup Alb si astazi mai vegheaza si asteapta indurarea Zeului intru iertarea Dacilor Liberi, in randul carora el insusi se nascuse. Inca mai spera sa vina clipa in care Zamolxis ii va cere sa stranga iarasi haitele pentru a alunga dusmanii, pentru a recladi vechiul regat Dac, pentru a bucura urechile credinciosilor si a inspaimanta pe tradatori prin urletu-i de lupta, cantul atat de dulce al Marelui Lup Alb.
In codrii batrani ai muntilor, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si il cunosc prea bine. Voi il auziti?"

(Cristi Ionita - LEGENDELE SACRE ALE DACILOR LIBERI)

Sursa: Zborul spre Acasa

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More