Recent Posts

joi, 3 martie 2011

Terra Nova – Dincolo de Moarte

Voi incerca astazi sa vorbesc despre moarte, dar nu in sensul ei curent, obisnuit, acela de halta ultima a vietii, de stingere eterna si final al viselor, ci dimpotriva, moartea vazuta ca un nou inceput, ca o transcendere undeva dincolo, intr-o alta dimensiune a esentei noastre ca oameni.

Sunt convins de faptul ca sufletul e nemuritor, ca asemeni postulatelor stiintei, energia este necreata, si nimic nu se pierde ci totul se transforma, iar sufletul este energie pura, iubire si armonie.

Inainte de toate, sa vedem cum este privita moartea in diferitele culturi si credinte din toata lumea, sa vedem si punctul de vedere al stiintei si nu in ultimul rand, viziunea personala si propria perspectiva asupra mortii.

Cultul mortilor in credintele de ieri si de azi

Este impresionant sa constatam cata importanta au acordat oamenii din toate epocile si culturile tainicului subiect al mortii. Privind la vestigiile anumitor civilizatii, ni se creaza impresia ca acei oamenii  au trait mai mult pentru ceea ce urma dupa momentul mortii decat pentru viata insasi.

Marile piramide egiptene ale faraonilor Keops, Kefren si Mikerinos de la Giseh, necropolele populatiilor precolumbiene din America sau impresionantul mausoleu Taj Mahal din India, ridicat de un sah in memoria sotiei sale decedate,  sunt doar cateva  exemple in acest sens.

A “calatori” printre diferitele credinte ale oamenilor legate de “taramul mortii” este o mare provocare. Este ca si cum ai intra intr-un labirint complicat, in care, la tot pasul, intalnesti cai infundate, rotiri in cerc, drumuri ingustate...

Fiecare civilizatie si-a creat propria viziune asupra a ceea ce urmeaza dincolo de pragul mormantului. Desi exista mari deosebiri intre credintele religioase legate de acest subiect, putem vorbi insa de un numitor comun al acestora: credinta cvasi-universala in nemurirea sufletului.

Din zorii umanitatii si pana in zilele erei spatiale, cultul mortilor poate fi regasit la toate popoarele, chiar daca el imbraca forme diferite.

Mespotamia

La mesopotamieni, acest cult lua uneori forme barbare. In mormintele regale din Ur, in cadrul ceremoniei funebre, se sacrificau oameni. Intre 3 si 74 de servitori, soldati, muzicieni, curteni si femei din palatul regal , impodobiti cu bijuterii pretioase, trebuiau sa-l insoteasca pe rege si dincolo de mormant.

Un obicei legat de cultul mortilor si intalnit pretutindeni pe glob este cel al ingroparii alaturi de defunct a multor obiecte personale. Obiceiul era legat de credinta ca spiritul mortului ii va tulbura pe cei ramasi in viata daca ei nu au indeplinit ritualul cuvenit. In cazul in care cei vii au indeplinit corect ritualul, spiritul mortului urma sa coboare in intunecatul regat al mortilor despre care vorbeste Epopeea lui Ghilgames in finalul ei.

Defunctul urma sa fie trecut peste un rau de catre un barcagiu in tara de unde nu mai exista intoarcere. In esenta, sumero-babilonienii aveau o imagine dezolanta despre “viata” de dincolo. In imaginatia lor, aceasta era o lume fara bucurii, fara sanctiuni, fara recompense…

Epopeea lui Ghilghames

Cel mai important mit, in gandirea Mesopotamiei este Epopeea lui Ghilgames tema centrala a acesteia fiind cautarea nemuririi. Epopeea incepe prin prezentarea aventurii lui Ghilgames, prietenia sa cu Enkidu, faptele lor de vitejie, dragostea lui Istar petru Ghilgames care respinge dragostea zeitei, supararea ei si uciderea lui Enkidu.

Moartea prietenul sau il determina pe Ghilgames sa porneasca in cautarea nemuririi. Dupa multe peripetii si vitregii, ajunge pe Insula Fericirii unde il gaseste pe Utnapistim cu sotia sa, singurii supravietuitori ai potopului. Acesta nu vrea sa-i divulge secretul nemuririi, in cele din urma ii spune totusi ca exista o planta magica pe fundul oceanului care poate sa-l reintinereasca.

Ghilgames se arunca in valuri, culege planta si bucuros se intoarce spre casa. In drum, obosit fiind, se opreste langa un parau pentru a se imbaia si pentru a se odihni. Un sarpe ii fura planta datatoare de viata. In disperare, eroul recheama umbra lui Enkidu care ii vorbeste despre inevatibilitatea mortii.

Sensul operei este clar. Singurii nemuritori sunt zeii, iar ei pastreaza aceasta taina cu mare grija. Oamenii nu au acces la nemurire, exceptie facand Utmapistim, care a primit nemurirea ca o favoare a zeilor. Aceasta problema a antichitatii, nemurirea, nu s-a putut realiza deoarece viata a devenit o imagine a „vietii” celei adevarate, nu mai era cea adevarata deoarece in urma pacatului stramosesc omul a cazut din acea legatura in care se afla el cu Dumnezeu sau, cum numesc teologii „chipul lui Dumnezeu s-a intunecat in om”.

Atunci, omul dornic de acea favoare a divinitatii a incercat sa ia legatura din nou cu ea, inchipuindu-si in toate felurile si formele un Dumnezeu cu care ar putea comunica. Aceasta idee de Dumnezeu – desi omul a cazut – pe parcursul istoriei nu s-a pierdut dar s-a degradat treptat. Atunci vine Iisus Hristos ca un „axis mundis” si reface acea legatura intre om si Dumnezeu prin acceptarea intruparii Sale si jertfe de rascumparare.

El da toate miturile, filosofiile si religiile timpului, le redirectioneaza si daca pâna la El omul nu putea sa aiba parte de nemurire, de la El incoace este „nemuritor” fiind o gramatica a lui Dumnezeu, un microcosmos in care este oglindit macrocosmosul pentru ca El a luat „parga plasmuirii noastre”.

Egiptenii

La vechii egipteni, cultul mortilor reprezenta cel mai important si mai spectaculos aspect al religiei lor. In mitologia egipteana, viata dupa moarte era conditionata de reunirea celor trei componente ale fiintei umane: corp, suflet ( Ba ) si vitalitate ( Ka ). Corpul fiind destructibil, reunirea celor trei componente nu era posibila decat prin imbalsamarea acestuia. Iata de ce egiptenii acordau o atat de mare importanta imbalsamarii trupurilor. A lasa un corp sa se descompuna insemna  condamnarea la moarte vesnica a defunctului.

In conceptia egiptenilor, mortul nu ramanea in mormantul sau. Fie zeita Isis, fie zeul Anubis il conducea pe defunct pe taramul mortilor. O barca il purta pana in fata lui Osiris care il judeca. Inima mortului era pusa intr-o balanta pentru a fi cantarita. O inima grea insemna ca era incarcata de multe pacate, fapt ce atragea nimicirea defunctului de catre un monstru. O inima gasita usoara la cantarire il determina pe Osiris sa-i ofere mortului viata vesnica.

Piramidele egiptene erau adevarate “fabrici de nemurire” pentru faraoni. O “carte a mortilor” continand toate indicatiile de care avea nevoie faraonul in primejdioasa calatorie spre nemurire, era redata pe peretii camerei mortuare unde era depus sarcofagul cu mumia faraonului. 

Hititii

“Viata” de dincolo nu era roza nici pentru hititi. Un om care jurase stramb in viata, era destinat ca dincolo sa nu cunoasca niciodata odihna. Iar cel care rostise hule inaintea zeilor era pedepsit ca o vesnicie sa manance noroi si sa bea urina. Regii, dimpotriva , se puteau bucura si dincolo de privilegii, pascandu-si turmele pe campii vesnic verzi si contemplandu-si urmasii care domneau pe pamant.

In majoritatea culturilor orientale, grija deosebita acordata cultului mortilor se datora mai degraba asigurarii linistii celor vii, decat sa ofere bunastare celor morti. Se credea ca mortii care erau lipsiti de ritualul necesar funebru se transformau in demoni care reveneau pe pamant, hartuindu-i neincetat pe cei vii. In Siria, oamenii aveau grija sa puna pe gura defunctului o placuta de aur sau argint, pentru a impiedica iesirea spiritelor rele.

Persii

Persii lui Zarathustra puteau privi moartea fara teama. Insa cu o conditie: daca in intreaga lor viata au aparat cauza lui Ahura-Mazda, zeul binelui. Dincolo de mormant, vechii persi credeau in existenta infernului, a paradisului dar si a purgatoriului. Se credea ca mortii trebuie sa treaca peste un pod care ii ducea in paradis. Daca in viata au facut fapte bune, ei ajungeau la capatul podului unde ii astepta o femeie tanara si frumoasa cu care urmau sa traiasca fericiti o vesnicie intreaga. Cei care au facut rau in viata, cadeau de pe pod, in infernul aflat dedesubt, unde sufletele lor aveau sa sufere pana la sfarsitul lumii. Adancimea la care cadeau era proportionala cu multimea faptelor rele facute.

Marii pacatosi care au facut si fapte bune urmau sa sufere 12 000 ani, dupa care aveau si ei dreptul sa urce in cer. Cei care aveau mai multe merite decat greseli sufereau o pedeapsa temporara, intr-un fel de purgatoriu, pedeapsa menita sa le stearga pacatele. In finalul de istorie, trebuia sa aiba loc judecata de pe urma, cand  Ahura-Mazda va domni vesnic, iar Ahriman ( zeul raului ) va fi distrus. Va avea loc o inviere iar sufletele celor drepti vor incepe o viata noua, intr-o lume eliberata de rau, moarte, nestiinta si suferinta…

Hindusii

In timp ce crestinii cred ca viata omului se consuma într-o piesa cu trei acte: nasterea, moartea si nemurirea, hinduistii o concep ca o drama nesfârsita: nastere, moarte si renastere; moarte si renastere; moarte si renastere; moarte si renastere… Ei sustin ca sufletul a existat întotdeauna si va continua sa existe pâna se va uni cu Dumnezeu, Sufletul sufletelor.

Hinduistul crede ca totul poate fi redus la simplu, daca se tine minte trei adevaruri fundamentale.
Primul adevar este legea identitatii, putând fi exprimata prin vechea si adeseori repetata expresie sanscrita: “Tat tvam asi” ceea ce ar însemna: “Asa esti Tu”, sau “Dumnezeu si cu mine una suntem”, sau “Cel ce este dincolo, dincolo de persoana, acela sunt Eu”.

În hinduism, sufletul este vesnic într-un sens greu de sesizat de mintea crestina. Faptul ca el supravietuieste trupului nu este o taina si nici minune, caci el a axistat deja mai înainte ca trupul sa fi luat fiinta. “N-am lipsit de a fi nicicând” (Never have I not been), zice zeul Krisna catre un ucenic.
“Niciodata n-ai lipsit de a fi si nu va veni nicicând o vreme când nu vei fi”.

Sufletul, potrivit hinduismului, este atman sau unicul adevarat. Restul nu este decât iluzie sau maya. Doar sufletul este real. Un mistic crestin apusean, Meister Eckhart, profund impresionat de hinduism, explica legea identitatii, spunând ca ochiul cu care noi îl vedem pe Dumnezeu este acelasi ochi cu care ne vede El pe noi.

Dar exista si un al doilea adevar, numit karma… Karma se refera la datoria creata de faptele rele ale unui om pentru care trebuie sa se ispaseasca, pentru ca el sa scape din ciclul de Samsara, de reincarnari (in care sufletul locuieste in trupuri omenesti succesive), sau de transmigrare (in care sufletul locuieste in trupuri succesive - omenesti, animale, sau chiar de plante si alte obiecte fara viata).

Legea karmei se aplica atât oamenilor cât si animalelor. De aceea, renasterea poate lua o forma superioara sau inferioara, urcând prin ea in sus pe scara sociala, (renastere ca membru al unei caste superioare) sau coborînd pe scara sociala, (renastere intr-o casta mai inferioara sau ca animal). De aceea, pentru un hindus, telul suprem al existentei sale este sa fie eliberat din samsara (ciclul obligatoriu al vietii) si din legea karmei cu sirul ei lung de nasteri, morti si renasteri. Când cineva obtine aceasta eliberare, respectivul se crede ca intra intr-o stare de desavârsire, de perfectiune, Concept cunoscut si sub numele de mukti.

In Hinduism nu exista ideea de pacat impotriva unui Dumnezeu sfânt. Faptele nelegiuite nu sunt savârsite impotriva vreunui Dumnezeu, ci sunt in principal rezultatul ignorantei. Aceste rele pot fi biruite urmând principiile si doctrina mântuirii castei din care face parte. In Hinduism mântuirea se poate dobândi in trei feluri: prin cunoastere, fiindca a cunoaste reprezinta parte a fundamentalului Brahma si nu o entitate separata; prin devotament, care inseamna dragoste si ascultare, sau prin fapte savârsite conform ritualurilor.

Conform Hinduismului problema fundamentala a omului nu este morala, omul nu este vinovat ca a incalcat legea morala a lui Dumnezeu ci pentru ca si-a uitat adevarata lui natura, iar acum se recunoaste ca fiind altceva. Omul nu este un pacatos. Pur si simplu el este ingorant fata de sine, de adevaratul lui Eu. Problema se afla in constiinta lui. Mântuirea lui consta in atingerea acelei stari originale de constiinta pe care a pierdut-o.

Dumnezeu ar fi o fiinta personala pe numele de Krishna. Starea originala a omului este constiinta Krishna, iar adevarata lui natura este de a fi un slujitor iubitor al lui Krishna. Dar omul a uitat acest lucru si a devenit captivul acestei lumi materiale. Acum trebuie sa-si restabileasca legatura cu Krishna si sa dobândeasca Constiinta Krishna. Doar atunci omul va iesi din ciclul de nasteri si morti si va trai pentru totdeauna impreuna cu Krishna in Goloka, adica cer.

In Hinduism mântuirea consta deci in descoperirea, perceperea sau experimentarea naturii noastre adevarate. Aceasta realizare are loc atunci când putem sa ne modificam constiinta noastra si sa ajungem la o stare superioara de constiinta. Cum putem sa ne modificam constiinta ?

Prin manipularea sistemului nostru nervos, deoarece constiinta este dependenta de el. In mileniul care s-a scurs, s-au pus la punct numeroase tehnici care sa manipuleze sistemul nervos al omului pentru a putea obtine modificarea constiintei lui. Crezul ca omul poate dobândi mântuirea prin exercitii fizice se bazeaza pe faptul ca mântuirea se presupune a fi o chestiune de perceptie, ce depinde de starea sistemului nervos al omului, care la rândul lui depinde de conditia lui fizica. Prin manipularea psihologica a trupului omenesc, sistemul nervos poate fi imbunatatit iar constiinta modificata/schimbata.

Buddhistii

Pentru buddishti, omul este captiv unui ciclu lung de moarte-renastere, in functie de "karma“acumulata in timpul vietii ( faptele bune sau rele facute in viata anterioara ). Moartea nu este decat o etapa provizorie intre doua vieti traite pe pamant. Credinta in reincarnare ( metempsihoza ) este acceptata de hindusi si budisti ca o axioma. Finalul acestui ciclu nesfarsit de reincarnari este starea de “nirvana” ce este greu de definit. In general, se intelege prin “nirvana” eliberarea individului de obligatia de a renaste si “stingerea” lui ( anihilarea ) in divinitate.

Geto-Dacii

Conform celor spuse de Herodot, geto-dacii nu se temeau de moarte. Crezandu-se nemuritori, ei credeau ca dupa moarte ei ajung la zeul suprem Zamolxes. Asadar, moartea nu era privita ca o tragedie. Dimpotriva, geto-dacii o priveau cu multa bucurie si optimism. La fiecare cinci ani, ei sacrificau un tanar geto-dac pentru a-i cere lui Zamolxes  sfat in diferitele probleme ale celor vii.

Asemenea geto-dacilor, galii nu se temeau nici ei de moarte. Credinta in reinarnare alimenta atitudinea lor senina fata de momentul trecerii in lumea de dincolo.

Celtii

Celtii, traind cu 2000 de ani in urma in teritoriile Irlandei, Marii Britanii si nordului Frantei, aveau si ei o doctina bine stabilita cu privire la  moarte. Asemenea galilor, celtii credeau si ei in reincarnare, considerand ca aveau de invatat din fiecare viata traita anterior.  In timpul mortii, se credea ca sufletele isi petrec timpul meditand la lectiile vietii anterioare.

Pe 1 noiembrie, prima zi a anului nou celtic, exista o sarbatoare in care celtii isi comemorau mortii.. Ziua ii era dedicata lui Samhain, zeul mortilor. Celtii credeau ca, odata cu venirea serii, sufletele celor decedati in ultimul an erau aduse de Samhain printre oamenii vii. Era un timp plin de primejdii, in care celtii aduceau numeroase ofrande si sacrificii, purtau masti si aprindeau focuri sacre.Din aceasta sarbatoare celtica s-a nascut, in urma mai multor transformari, ceea ce astazi numim Halloween.

Grecii si Cretanii

Cretanii credeau si ei intr-o “lume de dincolo”, si , asemena  grecilor, ei erau foarte optimisti. Moartea ii preocupa pe cretani mai putin decat viata,  imaginandu-si “viata de dincolo” de moarte ca pe o lume plina de frumuseti si bucurii. Pentru a ajunge pe “Insula fericitilor” in care mortii urmau sa-si petreaca vesnicia, familia defunctului ii punea in mormant tot felul de obiecte personale, statuete ale sotiei , precum si o barca . Aceasta ii era necesara mortului deoarece drumul peste mari spre Soare-Apune, pana la Insula fericitilor, era un drum foarte lung.

Nici grecii nu priveau moartea ca pe o fatalitate. Fara sa ii preocupe prea mult, se poate observa la ei aceeasi seninatate vis-a-vis de problema “vietii de dincolo”. Defunctul era imbracat in alb, pe cap i se aseza o cununa de flori, iar in gura i se punea o moneda cu care sufletul lui putea sa-l plateasca pe Charon, luntrasul care il va trece peste raul mortilor, Styx. Alaturi de corpul defunctului se punea o turta cu miere, destinata domolirii lui Cerber, cainele-monstru care pazea palatul zeilor infernului, Hades si Persefona.

Mai mult decat soarta mortilor, pe greci ii preocupa purificarea lor si a caselor lor, dupa ce se incheiau funeraliile. Se aducea apa din anumite izvoare sacre cu care era stropita casa defunctului, in timp ce familia trebuia sa indeplineasca o serie de ceremonii de purificare.

Etruscii

Etruscii, vechii locuitori ai Italiei, aveau la inceput o viziune optimista asupra mortii. Pana in secolul al 4-lea i.Chr., ei credeau ca geniile inaripate blande smulgeau din lumea pamanteasca sufletele si le conduceau in fata stapanei “lumii intunericului”, Turan. Odata cu inceputul decaderii puterii Etruriei, viziunea optimista asupra mortii s-a schimbat radical intr-una obsedata de tristete, chinuri si intunecime, in care geniile feminine stateau nepasatoare langa morti, cu Cartea soartei in mana si agitand amenintatoare torte aprinse. Doi demoni brutali si inspaimantatori pazeau intrarea in imparatia subpamanteana a mortilor.

Popoarele nordice

La popoarele nordice, “taramul mortilor” era impartit in functie de modul in care un om isi incheia viata. Cei care mureau vitejeste in lupta ajungeau intr-un taram edenic ceresc, escortati pana acolo de walkirii. Cei rapusi de boala sau de batranete ajungeau pe un alt taram numit Helheim, condus de zeita Hel. In sfarsit, mai exista un taram pentru cei inecati, guvernat de zeita Ran si aflat pe fundul oceanului.

Islamicii

In islamism, moartea este privita ca o amorteala ( “sakra” ) pe care nu o poti invinge. Odata ce omul este ingropat, perioada pana la inviere i se va parea foarte scurta. In clipele de agonie, muribundul trebuie asistat de o ruda sau un prieten care sa-i repete acestuia : “Nu exista alt dumnezeu decat Allah.” Se crede ca dupa ingropare, defunctul este vizitat de doi mesageri ai lui Allah , avand chipuri inspaimantatoare ( Nakir si Munkar ) , care il intreaba pe acesta cine este dumnezeul lui.Pentru a fi lasat in pace pana la inviere, mortul trebuie sa repete: ”Nu exista alt dumnezeu decat Allah.”

Musulmanii cred ca in momentul mortii, cel in cauza il vede pe ingerul mortii, Azrial, cum ii trage sufletul pe gura, fara durere, pentru ca apoi acesta sa fie incredintat altor doi ingeri albi care vor duce sufletul in primul cer. Acest cer este prima si cea mai de jos etapa , inainte ca sufletul sa parcurga succesiv cele sapte ceruri pana sa ajunga in prezenta lui Allah.

Aztecii

La azteci ( vechii mexicani ), ceremoniile de inmormantare erau deosebit de fastuoase. Se tinea cont de conditia sociala si materiala a defunctului. Razboinicii, cei sacrificati in cadrul ceremoniilor religioase, batranii care raspundeau de treburile obstesti si cei morti in razboaie erau privilegiati. Defunctul era imbracat in haine scumpe, era asezat in pozitie ghemuita iar alaturi i se puneau tot felul de obiecte de uz personal. Pe cap i se aseza o masca cu rolul de a impiedica sufletul sa iasa pe gura.

Romanii

Conceptiile despre postexistenta ale romanilor si ale dacilor difera foarte mult. În timp ce dacii credeau într-un paradis celest si isi ardeau mortii, romanii considerau ca sufletul mortului sta alaturi de trupul inhumat. Era nevoie ca romanii aflati în viata; sotia, fiul sau nepotul sa aduca periodic celui asezat în mormint mincarea si bautura.

Familia romana avea datoria sacra sa continue aceasta hranire a stramosilor pentru ca sufletele acestora sa nu sufere niciodata de foame sau de sete. Adevarata moarte însemna suprimarea acestor rituri prin disparitia urmasilor. Mai multi scriitori, poeti si filosofi romani vorbesc despre morminte ca despre adevarate case ale mortilor în care acestia isi traiau postexistenta.

Astfel, Cicero spunea ca: Socoteau (romanii) ca cei morti traiesc viata viitoare sub pamint (Tusculane, I, 6); Vergiliu scria ca sufletul îl îngropam în pamint (Eneida, III, 67); Ovidiu în pamint se îngroapa si sufletele mortilor (Fastele, V, 451), Pliniu duhurile mortilor îngropate dupa obicei (Epistole, VII, 27).

Descoperirile arheologice din Provincia romana Dacia pun în evidenta aceste credinte ale romanilor. Romanii din Dacia dadeau de mincare si de baut mortilor. Acest lucru este evident vizitind orice muzeu din Romania unde sint expuse antichitati romane.

Pasarea sufletului la daci

Pentru daci sufletul mortului se ridica la cer sub forma de pasare. Am înfatisat aceste solutii pe care romanii le-au adus la problemele mortii pentru a evidentia ca între riturile funerare romane si cele romanesti nu exista aproape minic în comun. Romanii nu cred ca sufletele mortilor s-ar afla în morminte, si nu exista nici un fel de ritual de hranire a mortilor, în absolut nici o zona a Romaniei.


Dacii au oferit, cum spuneam la început, un alt raspuns la acel soc în existenta pe care-l produce moartea. Între secolele II î.Hr.-1d.Hr. dacii practicau în exclusivitate ritualul incineratiei. Dacii îsi ardeau mortii, iar cenusa o împrastiau poate în pesteri sau în riuri. În tot acest interval de aproape trei secole nu avem nici un mormint dacic.

Pentru ca sufletul sa fie cit mai usor si pentru a se putea ridica spre a strabate distantele ceresti, corpul muritor trebuia ars. Împaratia sufletelor nemuritoare, pentru daci, era în cer. O demonstreaza nu numai ritualurile de înmormintare, dar si marturiile scriitorilor greci si romani, care începind de la Herodot si pina la Dio Cassius, continuind cu gotul Iordanes din sec. VI d.Hr. sustin ca dacii se credeau nemuritori. Nemurirea dacica, ca si cea germanica sau scitica era una celesta.

Daca am putut afla pina acum ca dacii credeau în nemurirea cereasca a sufletului, atunci ne punem întrebarea fireasca: sub ce forma parcurgea sufletul imensele distante pina la locul de destinatie?

De data aceasta raspunsul nu poate fi aflat decat dintr-o singura sursa, însa foarte credibila si pertinenta. Este vorba de semicalotele sculptate din calcar descoperite în incinta sacra de la Sarmizegetusa Regia si la Fetele Albe pe care sint redate în relief 7 orbite planetare si pasarea sufletului. Dimensiunile acestor piese, singurele sculpturi din arta dacica, sint de 21 cm înaltime, 25 lungime si 20 cm latime.

Pasarea sufletului sculptata pe cele doua fete tesite ale semicalotei este foarte stilizata. Este usor de recunoscut gitul pasarii împreuna cu virfurile aripilor ridicate spre cer. Contextul în care au fost gasite, precum si locul în care au fost descoperite spun foarte multe despre semnificatiile acestor piese. Fiind descoperite linga cele 7 sanctuare din incinta sacra de la Sarmizegetusa, acest numar, al planetelor, se coreleaza cu cele 7 orbite sculptate pe semicalota. Ca este vorba de orbitele planetare sta marturie si forma bombata a sferei ceresti, identica si în cazul semicalotelor.

Asadar, în incita sacra sufletul era initiat înca în timpul vietii pentru a sti riturile si a cunoaste parolele pe care le necesita cele 7 vami planetare. În fiecere din cele 7 sanctuare se desfasurau rituri de initiere pentru ca neofitul sa poata trai vesnic. Sufletul initiatului trebuia ca la sfirsit sa se poata desprinde de corp la fel cum se desprinde o pasare de pamint. Doar pasarea sufletului stia toate parolele si doar ea putea strabate toate vamile ceresti.

Solutia dacica a postexistentei si a traseului ce trebuia urmat pentru transcenderea la aceasta zona a fost descrisa în mod indirect de catre Platon în doua din dialogurile sale. Cele doua opere se inspira, o spun toti comentatorii platonicieni, din religia orfica, o religie tracica foarte asemanatoare cu cea dacica.

Marele filosof al antichitatii spunea în Phaidros (246, a): Cind sufletul e desavirsit si bine înaripat se ridica în vazduhuri, iar în Republica scria ca: privite de deasupra marginile (cerurilor) apareau ca niste ceruri, în timp ce partea opusa aparea ca o roata continua (Mitul lui Er, 616, d-e).

Prin urmare, dacii credeau ca existenta sufletului dupa moarte se desfasura dincolo de sferele planetare. Vehiculul de urcare era pasarea. Prin ritualurile de initiere din temple dacii cunosteau toate parolele de trecere, iar dupa moartea trupului, sufletul-pasare urca dincolo de toate vamile, nemaiputîndu-se întoarce. Nimic asemanator în religia romana nu aflam din toate acestea.

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More