Recent Posts

vineri, 1 iunie 2012

Sergiu Gabureac – File de jurnal parizian paranormal (VII)

5 zile şi 4 jumătăţi de noapte

File de jurnal parizian paranormal (VII)

Sergiu Găbureac

gsm_as@yahoo.com

Literatură şi disidenţă

clip_image002Un subiect dezbătut în media pariziană era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume ? Mai pe înţelesul nefrancofonilor, cum se trăieşte din creaţia beletristică în Franţa. Se dădeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir şi Violette Cabesos cu La promesse de l’ange, roman vândut (2004) în peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete în 200.000 de exemplare. Iată, un posibil model de a-ţi asigura existenţa de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de mulţi (însuşi Papa de la …), drept realităţi cifrate. Deşi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre această creaţie browniană s-au scris alte câteva zeci de cărţi, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.

Îmi amintesc cum în Micul Paris, mulţi ciocli literari (= critici) aborigeni şi-au făcut un nume de temut în epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretările personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generaţii de elevi şi studenţi ! Dacă nu reproduceai mot-à-mot la şcoală sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Părerea ta, a elevului sau studentului, uneri chiar a scriitorului însuşi nu conta. Răstălmăcirea lor însemna totul. Deseori mai rea decât cenzura vremii.

Nulităţi profitoare, azi trecute într-o binemeritată şi adâncă uitare.

Nu se făceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric … care are un public ţintă precis conturat. Unde ceea ce se tipăreşte se şi vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbătute cauzele scăderii dramatice a tirajelor celor mai multe creaţii beletristice.. Astfel un titlu care se vinde, în prezent, în 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. Bineînţeles, excepţiile sunt excepţii. Cei mai bine vânduţi scriitori formează un «club minuscule». În capul listei se situează Marc Lévy a cărui creaţie Les Echos a avut o cifră de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se află Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obţinuţi din produsele creaţiei lor beletristice. Mai sunt nominalizaţi Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se închide.

În realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o altă sursă de venit care Ie asigură existenţa decentă. Paranormalul. Unii ar putea să trăiască de pe urma scrisului, dar preferă, în paralel, să practice o altă meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupă diverse posturi bine plătite în viaţa publică, cu trimiteri mai mult sau mai puţin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de poziţia ocupată în viaţa social-politică. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obţinute pe memoriile sale (!) şi cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vândute. Între noi fie vorba, asta nici nu e beletristică pură (fiction). Având în vedere şi anvergura persoanelor implicate, succesul de librărie era previzibil, indiferent cine le-ar fi scris … memoriile ! Mă întreb: Ce succes de librărie ar fi avut Tony Blair dacă şi-ar fi scris memoriile acum ?!

Sunt în posesia unui clasament al celor mai vânduţi scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu cireşarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith şi pe locul zece … William Shakespeare (un nimeni !). Nu seamănă cu scara noastră de valori, dar ce mai contează !?!

O situaţie similară şi în Micul Paris. „Cu excepţia admirabilului Cărtărescu, condeierii noştri sunt muritori de foame”. Adevăr trist şi dureros. Poate de aceea, creatori români valoroşi şi mulţi de mâna a doua, a treia sau de nicio mână, au făcut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care să le dea posibilitatea să-şi pună pe hârtie inspiraţia. Diurnă sau nocturnă.

Stelian Tănase afirmă că majoritatea scriitorilor români sunt nevoiţi să trăiască din gazetărie şi profesorat. Alţii pe la Bibliotecă. Pe o carte, autorul român obţine, în medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceşte ani de zile. Şi atunci cum să nu fi acceptat să se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau Pleşu, Liiceanu sau Patapievici sau … ?

Meseriile scriitorilor români ? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiraţie în realizarea unor adevărate capodopere. Vezi I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura ...

Costurile unei cărţi de cuvinte este, acum, mai mult decât accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor !

Concluzia. În Franţa sunt puţini scriitori de beletristică, care să-şi asigure un trai îndestulător din propriile creaţii. Paralela cu Bănelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net în defavoarea creatorului de artă. În România ! Întrebaţi pe dl Google despre veniturile artiştilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor noştri informaţiile sunt subţiri, subţiri. Invizibile, aş spune.

Recent, cultura românească a fost redusă la o singură zi, prin instituirea Ziua Culturii Româneşti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului Naţional ! Alţii zic că din contra.

Îmi amintesc de Decada Culturii Româneşti cu mari manifestări pe tot cuprinsul ţării şi planetei ! Pe când Ora Culturii Româneşti ?

Să nu uit ! La Paris au trăit, unii o viaţă, mari disidenţi, intelectuali de elită ai României în perioada totalitară şi postotalitară. Din nou, întrebări la mister Google.

[Dicţionar: DISIDENT, Ă (DIZIDENT, Ă) – (persoană) care îşi declară disidenţa.

DISIDENŢĂ (DIZIDENŢĂ) – acţiune, situaţie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autorităţi stabilite sau care se separă de comunitatea (politică, religioasă etc.) căreia îi aparţine.]

Despre o disidenţă serioasă în România, după 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenţa din anii ‘50 mulţi se jenează să vorbească deschis. Sunt în viaţă, încă, mulţi complici la uciderea zecilor de mii de români care nu acceptau şenila sovietică. De asemenea, există urmaşii zeloşilor ucigaşi comunişti. Azi, erijându-se în mari democraţi. Sociali sau liberali. Alte javre !

De ce nu accept o disidenţă reală după 1985 ? Simplu. Pentru că odată cu lansarea programelor kremliniene perestroika şi glasnosti, doar tâmpit să fi fost ca să nu-ţi dai seama că urma schimbarea. E drept, nu credeam într-o schimbare atât de dramatică pentru români !

Cei care mai cunosc şi puţină istorie ştiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta şi durata lui de valabilitate. Îmi permit să adaug un amănunt deloc de neglijat. Fiind un popor creştin, dotat genetic cu o mare doză de lasă-mă să te las, am preferat să bem paharul până la capăt. Lichelele împreună cu cei care au primit sarcina să fie disidenţi (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales după ce principiul dominoului a fost declanşat. Ştim noi de cine !

clip_image004Disidenţii autohtoni fuseseră deja răspândiţi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toată ţara. De aşa manieră încât „disidenţa” lor, mimată, să fie cât mai vizibilă. Bine întreţinută şi apărată de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de bună credinţă sau de bine. Se lucra cu sârg la răspunsul pentru mult uzitata întrebare postdecembristă „Ce-ai făcut în ultimii cinci ani ?”

În realitate, era mult mai periculos să fii disident român la Paris, München sau pe alte paralele, decât la Piatra-Neamţ, Tescani, Focşani şi, mai ales, în Micul Paris de România, cu BBC-ul lângă tine. 24/24 sau 7/7 ! Repet, nu se punea, nici un moment, problema dispariţiei fizice după 1985. Şmecherii de şmecheri au simţit asta şi s-au dat în stambă. Căci livoluţia bătea la uşă ! Livoluţia lor !

Nu cred în disidenţa indigenă predecembristă. Poate nu am dreptate, dar am trăit asta. Ştiu.

Paranormalul ?! În ciuda pregătirii minuţioase, pentru preluarea puterii după căderea lui ceaşcă şi ai lui (prima linie), grupul de comunişti români, perestroikişti 100%, a pierdut startul Revoluţiei declanşată aproape spontan, pe unde nici nu gândeşti. Şi nu de tineri, cum se tot dă cu bla-bla-ul, pe la comemorările cu tot felul de soboare, ci de cei formaţi pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel păunescian. Mulţi dintre aşa zişii disidenţi, cu aprobare specială, au fost alungaţi, de la locul faptei, de revoluţionari, prin mai toate marile localităţi ale ţării. A fost Revoluţie, timp de vreo 72 de ore, până când tovarăşii în noua blană, de democraţi, mai curată, mai … (pe naiba plină de mult sânge nevinovat - sic!), au preluat prin metode specifice puterea. Terorism, dezinformări crase, manipulări de joasă speţţă, minieri, „nu ne vindem ţara” (las’ că o furăm noi – n.n.) ...

Muşuroiul a rămas aproape intact.

Îi regăsim, începând cu repetata Duminică a Orbului, în posturile fixate încă din noiembrie ‘89 (sic !). I-au neutralizat sau cumpărat, rând pe rând, pe unii lideri revoluţionari şi s-au înfipt la bucate. De atunci, biata Românie este distrusă sistematic, în mod premeditat de vânzători de ţară şi de neam, cum afirmă mulți analiști. Analfabeţi, cinici şi plini de aroganţă. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiară, a intelectualilor pupincurişti (fără a mai fi, măcar, obligaţi de cineva sau să existe o minimă ameninţare din partea cuiva !). La care se adaugă trădătorii de partide, traseiștii (mai nou, zeloşii uneperişti). De fapt, miile de conserve plantate cu grijă din timp, de servicii, în mai toate partidele. Vezi cazul de referinţă al ţărăniştilor.

Însuşi disidenţilor, de după 1985, le este jenă să vorbească despre actele lor rezistenţă din perioada de temniţă grea cu: pâine şi apă, bătăi sălbatice din partea securităţii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi îi ascultam cu îngrijorare la BBC, Europa Liberă) etc. etc.

Recent, unii l-am făcut praf pe Păunescu. „Şi cu asta ce-am făcut ?” Vorba lui Tănase. Alo ! Marele Constantin Tănase. Cel cu firma portocalie la Teatrul Naţional de Revistă ! Adrian Păunescu nu s-a declarat vreodată disident. Doar chiorii pot nega modul său inteligent, uneori complice, în care îşi manifesta disidenţa.

clip_image006Mergând pe principiul cârcotelii de tip Mitică, la câţi diseminatori şi devoratori de bancuri cu Bulă erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel puţin, vreo zece milioane de disidenţi. Acceptaţi, atunci, tacit de securitatea optzecistă. În regimul tov. Traian, erau, în 2009, vreo cinci. Milioane. Declaraţi prin vot. Şi vreo două-trei milioane pe afară !

AP a fost speranţa mea de libertate ! Prin multe dintre poeziile sale şi prin componenţa cenaclului ca o flacără.

M-am simţit liber într-o închisoare pe care nici nu o conştientizam prea mult. „Prin gări de câmpie, mici ...”. Eram tânăr şi optimist. Aşa am rămas. În ciuda vremurilor. Şi să dea Domnul să trec dincolo tot aşa.

AP nu este un erou. Nici vorbă de aşa ceva ! Dar nici licheaua perfectă, cum zic hahalerele tinere, crescute şi promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. În vrac.

Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).

Decăderea morală s-a tot accentuat. Corupţia s-a generalizat. Lichelele s-au tot înmulţit. În ciuda multiplelor apeluri. Ale unora către celelalte şi ale tuturor, din patru în patru ani, către ... ţărişoară !

Cu ţărişoara a fost simplu ! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile creştine. Cu o zi naţională pusă cu ana-sâna tot în plin post. Vedeţi cîte popoare creştine şi-au pus ziua naţională în plin post ! Mai o căldare, o pereche de adidaşi cu numele preşedintelui şi minciuni cât cuprinde. Flux continuu. De mă mir că nu a venit gerul global în loc de canicula lui cuptor.

Adrian Păunescu rămâne un poet de şase stele, orice-ar zice casandrele. Păcat că s-a implicat în politică, imediat după 1989 ! Aş vrea să avem, acum, un AP naţional. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care să ne facă să simţim că trăim din plin segmentul de viaţă hărăzit !

Astăzi este extrem de simplu să-şi declari disidenţa faţă de actualele javre, care se tot perindă la putere în numele poporului. Dar ce să te faci cu un popor adus în stare de legumă. Un popor de asistaţi. Rămânem acelaşi popor vegetal. Tot mai mult, o populaţie.

Parcă a mai spus, cineva, astea !?!

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More