Recent Posts

vineri, 8 iunie 2012

Sergiu Gabureac – File de jurnal parizian paranormal (VIII)

5 zile şi 4 jumătăţi de noapte

File de jurnal parizian paranormal (VIII)

Sergiu Găbureac

gsm_as@yahoo.com

Muzee, muze şi alte alea (2). Versailles&Trianon

clip_image002clip_image004O zi superbă de mers pe jos. În gară la Versailles, nori grei acopereau cerul, fără a fi frig. Cohortele de turişti se îndreptau într-o direcţie precisă. Nici nu mai trebuie să întrebi unde sunt vestitele construcţii. Cardul ICOM ne salvează şi aici de la o coadă incredibilă. Datorită lui am câştigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea sălilor are loc în pas domol. De la încet la foarte încet. O clipă rămân stupefiat uitându-mă la capodopere ale artei moderne plasate, cică, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevărate monstruozităţi, subiect mult dezbătut. Atât de turişti, cât şi de media pariziană. Te faci că nu le vezi şi

totul intră în normalul secolelor trecute, când viaţa pulsa aici.

Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muşchetari, conţi, viconţi ... şi foarte mult parfum. Cu apa era mai greu în acele timpuri. Nu că nu s-ar fi găsit. Doar o alergie, în masă. Existau chiar şi băi. Mici, mici ! Nu ca la Roma !

Ce vrei, lume multă ! Milady, madame de Pompadour, madame de Recamier, dame de Monsoreau şi alte madame ... ocupate cu tot felul de intrigi, baluri, iubiri neconsumate ... Misterele Parisului ... Cu siguranţă, dacă ar trăi, ar fi pline de invidie faţă de maşinaţiunile blondelor curtezane dâmboviţene.

De aceea, poate, parizienii au şi cele mai tari parfumuri. Pe atunci se purtau mirosurile grele. De parfum. Acum din ce în ce mai rafinate, de ai senzaţia că tragi în piept miros de apă chioară. Eco. La preţuri de neimaginat ! Fost-am la Paris şi n-am ajuns la Musée du Parfum [Tel. 33 (0)1 47.42.56; 9, rue Scribe, 75009 Paris] !?!

Avem inspiraţia să mergem la Trianon pe jos. Străbatem liniştitul orăşel Versailles. Biserica, primăria, şcoala, biblioteca publică, magazin filatelic, o florărie superbă, poliţia ...

Începutul imensului domeniu al Mariei-Antoneta. Undeva, sus, se zăreşte Micul Trianon. Norii se destramă şi soarele ne mîngâie cu razele sale aurii. Răscolesc primele frunze ruginii şi gândul îmi zboară la Chiţocul de odinioară. La biserica singuratecă de la marginea pădurii clip_image006seculare, cu un tablou şi policandru asemănătoare cu cele văzute cu numai o oră în urmă ! Şi de aceeaşi vârstă !?! Chiţocul era în Europa. Atunci !

Mă trezesc în faţa porţilor din fier forjat. Clădirea, de mici dimensiuni, cu încăperi ca nişte celule. Aici vor fi fost ţinute delegaţiile care trebuiau să semneze celebrul tratat ?! Parcurgem sălile în tăcere, fiind îndrumaţi apoi spre Marele Trianon. Suntem nerăbdători să vedem mult pomenita sală, căreia îi datorăm existenţa zdruncinată de tot soiul de ultimatumuri, cu jertfe imense şi rapturi teritoriale nerecunoscute, oficial, nici în ziua de astăzi. Doar timpul e de partea noastră. E un palat, în toată regula. Trecem din sală în sală, citim poveştile afişate sau ascultate în cască... Brusc, apare ieşirea.

clip_image008Mais, où est la salle ? O muzeografă drăguţă ne spune scurt: Ici. Şi arată, cu degetul mare, uşa din spatele ei. Vrem să o vedem. Pas posible ! Era închiriată pentru o recepţie. Emoţii, adrenalină, nervi. Bine, bine, dar noi suntem români ! J’ai cru que vous êtes hongrois ! (sic !). Nu era prea departe de adevăr. Uşa se deschide pentru câteva secunde. Un vifor trece prin noi şi uşa se închide la fel de repede. Zeci de curioşi vroiau să vadă. Să nu le scape ceva. Reuşesc poze ale interiorului, prin laterala dreaptă. Acasă văd că mi-a ieşit un efect fantastic. Paranormal !?

clip_image010Mulţi ani mi-am închipuit că parcurile englezeşti sunt pigulite, trase la linie, fiecare copăcel, arbust e plantat după nenumărate măsurători. Nicio floare, fir de iarbă nu creşte fără voie de la grădinar. Aiurea. Aici, la Paris, să vezi parcuri şi grădini. Ordine şi aranjamente ! Florale. Totul parcă e făcut de prietenii mei de la Politehnică. Cu rigla, compasul, teul, şublerul ...

Nu sauvage-ul de la Londra, unde seara se strâng zeci de saci cu hârtii ...

Acolo e voie să calci iarba ! Chiar e indicat.

Capodoperele contemporane, plastic şi aluminiu eloxat, erau prezente şi în spaţiile deschise de la Versailles. Nu e singurul loc unde kitsch-ul îşi dă mâna cu arta !

Trenuleţul aşteptă, ca un aligator la pândă, să ne ducă prin vastele grădini. Coadă. Cardul nu a are, aici, putere de seducţie. Şi totuşi, şoferul ne ia în ... cabina lui. Sunt convins, şi acum, că ne-a mirosit că suntem români. După ce confirm, mă turie tot drumul cu „un ţigan de-al vostru m-a tăiat pe obraz, la metrou, în Paris” şi, apoi trece, fulgerător, la marile probleme din ... România. Că din cauza noastră o să sufere toată Europa !... Că suntem aşa, că facem aşa, că nu ne purtăm aşa ... Îmi trebuie mult calm să nu-l strâng un peu de gât.

La sfârşit, a fost enchanté că ne-a cunoscut !

clip_image012Sunt asemănători cu taximetriştii Micului Paris. Cu o diferenţă. Ai noştri te informează doar despre starea internă. Şi ce-au făcut echipele de fotbal cu certificate de naştere pe la Kremlin, urmărite de blestemul sovromului şi de complexul tătucilor. De care nu au cum scăpa până nu fac schimbarea la faţă. Nu-s internaţionalişti ca Pierre, versaillez get-beget. Era cât pe ce să cred că e român, dacă n-ar fi vorbit atât de repede. Auzi ! Să nu ne primească ăştia în spaţiul Schengen ? Să rămână ei fără ştiri fierbinţi ?

Pas posible !?!

Părăsim masivele construcţii cu imense grădini pline de secole de istorie între pereţi şi pe aleile înconjurătoare. Sub clar de lună sau pe vijelii, când muşchetarii rezolvau probleme dintre cele mai dificile. Un egilet, o batistă ...

O bună parte din cărţile şi filmele copilăriei aveau decorul străbătut în zilele şi nopţile petrecute pe aici, pe malurile Senei plină de poduri uimitoare. Unul, Le Pont Neuf, vechi de vreo patru secole, păstrează, încă, urmele potcoavelor bidiviilor purtători de nelinştiţii muşchetari ai lui de Tréville sau de umbrele cardinalului cel rău, care se tot duelau pe aleile du Jardin de Tuilleries sau alte locații.

O luăm, încet-încet spre gară. Adio, Aramis, Porthos, Athos şi d’Artagnan ! La RER, băiete !

Soarele strălucea şi ni se pregătea o altă seară de vis în Marele Paris.

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More