Vulturul meu - de Friedrich Nietzsche

(fragment din ultimul capitol intitulat Semn din capodopera "Asa Grait-a Zarathustra")


în dimineaţa următoare nopţii acesteia, Zarathustra sări în grabă din culcuşul său, se-ncinse şi ieşi afară din peşteră, înflăcărat şi viguros ca soarele din zori, ce se ridică de după munţii întunecaţi.

„Tu, astru mare", zise el, cum mai zisese şi-altădată, „tu — ochi adînc al fericirii, ce ar fi oare-ntreagă fericirea ta, de n-ai avea pe cine să luminezi!

Sau dacă ei ar sta în camerele lor, în timp ce tu te-ai şi trezit şi te apropii şi faci daruri şi le-mparţi: cum s-ar mai mînia atunci pudoarea ta atît de mindră!

Ei bine, ei, oamenii superiori, ei încă dorm, dar iată — eu sunt treaz: ei nu sunt adevăraţii mei
însoţitori! Eu nu pe ei i-am aşteptat aici în munţii mei.

Eu năzuiesc spre opera, spre ziua mea. Dar ei nu înţeleg ce arată semnele prevestitoare ale zilei mele, iar pasul meu nu-i semn de deşteptare pentru ei.

Ei încă dorm în peşteră, iar visul lor încă mai soarbe cîntarea mea cea beată. însă urechea care să m-audă pe mine — urechea cea ascultătoare — le lipseşte."

Acestea îşi zicea în sine Zarathustra, în timp ce soarele se înălţa. 

Apoi îşi ridică privireantrebătoare, căci auzea deasupra sa strigătul ascuţit al vulturului său. 

„Ei bine", zise el spre înălţime, „îmi place şi mă mulţumeşte că animalele mi s-au trezit, pentru că însumi m-am trezit.

Vulturul meu e treaz şi ca şi mine-adoră soarele. Cu gheare vultureşti se-agaţă de lumina proaspătă. 

Voi sunteţi cu adevărat animalele mele; vă iubesc, însă adevăraţii mei oameni încă-mi lipsesc!"