Nu m-am considerat niciodată un intelectual şi nici nu am fost vreodat
Asta nu m-a împiedicat însă să plonjez spre necuprinsul tărâm al gândurilor
Magia ideilor eterne platonice mi-au îmbălsămat totuşi sufletul ros de
Veşnicele întrebări ale filosofiei, am fost un veşnic călător spre necunoscut
Un peregrin spre absolut, am fost vrăjit de chemarea infinitului şi-a nemărginirii.
În drumul meu şerpuitor printre idei şi sentimente am căutat fericirea
Chiar dacă ştiam că era puţin probabil să-mi intersectez calea cu ea
Am sperat să fim măcar pentru o clipă prieteni, şi ea nu mi-a înşelat aşteptările
M-a cuprins în braţele ei dulci preţ de câteva clipe, destul însă pentru a gusta din nemurire
Şi a şterge din minte şi suflet tot puhoiul de nefericiri acumulate într-o sărmană trecere
Prin lume.
Nu ştiu cât las în urma mea, nici cui vor folosi toate zbaterile mele, dar nu regret nimic
Am trăit cu intensitate totul atât în bine cât şi în rău, restul contează cred mai puţin
Mă prezint fără frică în faţa Universului, şi îi ofer drept palidă ofrandă trăirile mele
Nu ştiu dacă Spiritul a pierdut ceva prin actele mele necugetate sau dacă a câştigat ceva
De fapt nici nu cred că acesta ar fi scopul Fiinţei de lumină, asta dacă există un scop.
Am orbecăit prin întuneric căutând lumina, şi chiar dacă nu am aflat-o întotdeauna
Ea mi-a zâmbit cu tâlc deseori, iar eu am înţeles să port pe veci în suflet chemarea ei
Am navigat cu mintea pe apele învolburate ale vieţii şi dincolo de ţărm m-am găsit pe
Mine însumi.
Veşnic nemulţumit am fost, şi pe bună dreptate cum aş fi putut să mă mulţumesc cu frânturi
Nu m-am săturat de jocul vieţii şi dacă s-ar putea aş lua totul de la capăt fără îndoială
Am iubit cu pasiune şi duioşie, am urât arareori şi doar având un motiv bine întemeiat
Dacă ar putea fi vorba de aşa ceva, am început multe proiecte dar am terminat puţine
În grăbita mea trecere am uitat de unde am plecat şi unde voi ajunge, nu aveam răbdare
Cu siguranţă mi-a lipsit simţul echilibrului, nu am ştiut când să mă opresc la timp
Conştiinţa mea a fost deseori aruncată într-un continuu balans între contrarii
Sfâşiată între bine şi rău a rezistat cu greu istovitoarelor încercări la care singură s-a supus Dar a rămas Vie.
I-am iubit cu o dragoste nebună pe Supraomul lui Nietzsche şi pe Idiotul lui Dostoievski
Le-am fost fidel prieten şi duhovnic amândurora fără să-i pot despărţi în vreun fel
Poate nici nu ar trebui să încerce cineva o asemenea crimă împotriva firii umane
Cei doi simbolizează cel mai bine cugetul fiinţei plăpânde dar mândre care este Omul
Această minune Vie a lui Dumnezeu care între oglinzi paralele străluceşte dincolo de Imensitatea infinitului cosmic, minune care dă sens şi împlineşte veşnicia,
Poate acesta sunt Eu, o biografie pierdută undeva în prea plinul dumnezeirii, una singulară însă,
Unică în felul ei.
Trimiteți un comentariu
Trimiteți un comentariu