IUBIREA CA UN INFINIT

 

Fără de rost e-a vieţii taină

Trăită fără de-al iubirii dor

O clipă doar sublimu-ţi chip

Putea-voi să ţi-l prind din zbor

Şi-apoi să mor, să mor, să mor

Ucis din dragoste de miticul Amor.

 

Numai cu-n zâmbet doar

Să-ţi mângâi adormirea

Să pot să spun apoi

Că atins-am nemurirea,

Iar ochii tăi ca doi luceferi

Să-mi lumineze vecinicia.

 

Îmi pare că mi-s Shiva

Eternul neclintit

Iar tu că eşti o Shakti

Din visu-i nesfârşit,

Mişcat din fiinţa-mi veşnic însingurată

Privirea ta îmi pare ca de gheaţă.

 

Aievea parcă văd, lumina dintru început

A sufletului care făcutu-s-a trup,

Dar ce să fie astă lumină orbitoare

Ce pârjoleşte totu-n calea ei ?

De nu iubirea cea care aţâţă

Chiar şi pe cei mai îndărătnici dintre zei.

 

E nebunie oare, beţie sau blestem ?

Sau rug aprins de flăcări

Arzând spre-adâncul ceri ?

E rană sângerândă pe-altarul de cristal

Din care se-nfiripă oceanul primordial.

O clipă doar de aş putea

Să ştiu ce-nseamnă fericirea

Şi-atuncea atârnat de-o stea

Să pot cuprinde nemurirea.

Şi tot acest mister divin

Să-mi cânte pururea iubirea.

 

Şi-apoi din roua îmbrăţişării noastre

Răsară mii de sori galactici

Ce au să cânte în sunet de chitară

Că suntem călători pe drum de aştri.

Şi ale noastre lacremi vărsate-n întuneric

Să se preschimbe toate în curcubeu feeric.

 

Din vremi demult apuse făcut-am legământ

Nedespărţiţi trăi-vom mereu pe-acest pământ

Chiar dincolo de moarte vom trece amândoi

Căci noi doar unul suntem şi nu mai suntem doi

Treziţi din visul cosmic al Mayei gând netot

Vom şti că toate-s unu şi unu este tot.

Robert TRIF - din Volumul " Peregrin spre Absolut "