REVOLTA

De ce oare singuri ne-am tot amăgit

Că există iubire sau plus infinit ?

Adevărul, chiar de ne doare cumplit

E acesta : Dumnezeu a murit.

A murit înainte de-a se naşte în noi

A rămas doar speranţa scornită de voi,

Cei ce zilnic ne-amăgiţi cu cuvinte de soi

Pe noi cei robiţi doar de griji şi nevoi.

Religia-i o himeră, o iluzie, un vis

Născocire din a minţii tainic abis,

E invenţie a omului neştiutor

Zămislită din jale, chinuri şi dor.

Suntem pe veci ai nimănui, copii ai neputinţei

Degeaba ne-amăgiţi pe noi cu magi şi taine sfinte,

Cu vise, idealuri îndrăzneţe şi blajine poveţe

N-o s-alungaţi din suflete noianul de tristeţe,

Iar cu falsele precepte, dogme şi strâmbe judecăţi

Nu veţi obţine de la noi decât amarnice regrete.

De ce-aţi ucis speranţa voi oameni sluţi şi răi ?

Care-n mândria voastră v-aţi mai crezut şi zei,

N-a fost să fie credinţă mai oarbă ca a voastră

Noi am rămas fideli străbunei datini ce ne-nvaţă

Că nemurirea e în noi şi nu-n afara noastră.

Să plângem de va fi să ne naştem pe-acest crud pământ

Să râdem atunci când ne vom sfârşi rând pe rând.

Robert TRIF - din Volumul " Peregrin spre Absolut "