Odată cineva mă întreba :
„ Ce te-a întristat mai mult vreodată ?
Pentru ce ai plâns ? Ce te bucură mult ştiu,
Revărsarea purităţii, înţelepciunii, frumuseţii…”
M-a întristat foarte tare faptul de a vedea
Căscându-se o prăpastie de netrecut
Între lumea reală şi cea ideală,
Între ceea ce doream să fiu şi ceea ce eram de fapt.
Astfel am ajuns să mă lovesc de misterul neelucidat
Al dualităţii universale, de care ne lovim neîncetat
La orice pas pe care încercăm să-l facem noi oamenii
Biete trestii gânditoare, cum bine ne numea Pascal.
Cum ar putea cineva dezlega misterul acestei minuni a lumii – Omul,
Această fiinţă ciudată în care se întâlnesc deopotrivă
Cele mai sălbatice instincte animalice
Cu cele mai înalte şi mai alese virtuţi:
În care parcă dinadins înger şi daimon îşi dau mâna
Ca prin îmbrăţişarea lor extatică să se desăvârşească
Suprema operă artistică a marelui Arhitect divin.
Acesta e abisul în care căzut-am şi eu, la fel ca primul om,
Cel făurit din lut şi-nsufleţit de ziditorul suflu al bunului demiurg.
La fel ca tine, Adame, eu glasul spre ceruri îl redic
Iar cu o mână-mi şterg o lacremă ce-ncepe a-mi se prelinge pe obraz.
O, da bătrâne meşter, la fel ca întâia oară istoria se repetă,
Sub ochii tăi tăcuţi şi blânzi deopotrivă.
Căci şi eu pentru-o clipă muşcat-am din blestematul fruct, al cunoştinţei binelui şi răului.
Da, Doamne, căci lacremi de sânge-mi picură pe-obraz,
De valul credinţei în tine mă simt ca purtat în extaz,
Şi totuşi nu te-am găsit nicăerea
Deşi tu eşti pretutindeni, şi-mi şti doar durerea,
Aş vrea să-mi cunosc doar menirea
Şi scopul acestui mister al dualităţii universale
C-aceasta-i tristeţea-mi metafizică.
Trimiteți un comentariu
Trimiteți un comentariu