A FOST ODATĂ SAU NICICÂND

A fost odată de demult când nimeni nu era

Nici fiinţa nici nefiinţa nu începuseră a exista,

Şi-atunci deodată din nimic creaţia începea

Din neantul fără de sfârşit lumina o năştea.

 

Astă lumină din trecut cum începuse a lumina ?

Din neantul fără de-nceput cum reuşise-a apărea ?

Cuvântul a trebuit din nou iubirii glas să-i dea

Să poată să ţâşnească afară să se transforme-n albă stea.

 

Aşa visa bătrânul schimnic închipuindu-şi facerea

Un glas puternic ca de tunet îi tulburase însă liniştea.

Cine îndrăznit-a mă-ntrerupe din splendida viziune a mea ?

Acum repede răspundă-mi de nu pe veci l-oi blestema.

 

„- Viziunea ta din visu-ţi întrupată, nu prea îmi pare a fi adevărată

Mai bine ascultă-mi tainica chemare, căci eu sunt cel ce-n veci nume nu are,

Căci fost-a oare un început, e vreun sfârşit ce va să vină ?

Sau totul nu-i decât un joc, a Absolutului eternă plăsmuire.

 

Sămânţă a universului e Timpul, iar Adevărul este fiul lui,

Şi Maică a stelelor e Cerul, iară Lumina-i umbra Tatălui.

Când prin a sufletului zbucium, tu singur vraja lumii o vei descoperii

Eliberat de vălul ignoranţei, om al cunoaşterii depline te-oi numi.

 

Când mintea ta putea-va cuprinde infinitul

Atunci vei şti că totul e frate cu nemicul,

Vei şti că tot ce-n lume îţi pare trecător

Poartă în sine icoana celui nepieritor.

 

Când sufletu-ţi de scârbe purificat va fi

Vei şti să-nveţi pesemne şi arta de-a iubi,

Şi tot ce se petrece în cercul vostru strâmt

Vei şti că poartă în sine eternul legământ.

 

- O, glas serafic, cât-armonie zace ascunsă în ale tale spuse

Ce par că din nefiinţă vin,

Căci cum putea-voi eu cunoaşte şi dezlega acest mister

Ce-mi pare-a fi divin,

Când mai adineaori crezut-am că nu-i enigmă-n lumea asta

Pe care eu să n-o dezleg…

Şi-adâncă taină-mi pare acuma lumea, că nici pe mine însumi

Nu mă mai înţeleg.

 

„- Era pe când nici timpul nu începu-se a curge

Şi nici pe ceriu stele nu se întrezăreau,

Eu singur stam atunce şi cugetam aievea

De-i bine ori de-i rău puterii glas să-i dau

 

Din mintea-mi prinse viaţă un gând ca şi o rază

Şi infinitul cosmic deodată-l luminează,

Făclii de stele aprinse, gigantici galaxii

Din mintea-mi necuprinsă pe dată se ivi.

 

Şi glas eu dat-am vrerii prin Unul meu născut

Ca sori, pământ şi timpul să aibă început

Şi omul peste toate fie stăpân făuritor

Liber destin şi spirit, divin, nemuritor. „

Robert TRIF - din Volumul " Peregrin spre Absolut "