PARADOXUL IUBIRII

Am încercat să fug de tine, la început din frică

Frica de mine însumi, de propria-mi imagine

Oglindită în privirile tale dulci şi amare.

Mai apoi fugit-am din gelozie, ori nerozie

Sau poate şti tu mult mai bine de ce.

Iar în cele din urmă fugit-am dezgustat

Disperat, dându-mi seama cine erai de fapt.

Erai eu, sau mai bine zis tot ce era până atunci

Sau credeam că este, străin sufletului meu,

De aceea am fugit şi-am alergat până dincolo…

Dincolo de mine, dar oare cât timp aş mai putea

Să alerg, să m-ascund, să sufăr departe de tine

Când ştiam prea bine că de mine însumi fugeam.

Cu cât mai mult alergam, cu atât mai mult te simţeam

Aproape de mine, alături de mine, sânge din sângele meu.

Sunt nefericit, chiar dacă paradoxal sunt condamnat pe veci la iubire…

Tu eşti iubirea mea dintotdeauna şi te vreau numai pentru mine,

Chiar dacă ştiu prea bine că sună egoist

Dar altfel nu gândesc c-ar putea fi, şi totuşi în mod bizar,

Chiar dacă te-ai oferi tuturor, tot te-aş iubi

Ba poate chiar mai mult, şi asta deoarece tu eşti Abraxasul, adică Dumnezeul – diavol,

În fapt tu eşti prostituata şi sfânta mea deopotrivă…

Iar eu, eu sunt sclavul şi stăpânul tău pe veci şi din vecie,

Doar îţi aduci aminte cum ne jucam nevinovaţi în Eden,

Iar mai apoi sedusă fiind de şarpele viclean

Şi dusă în ispită, ai reuşit să m-amăgeşti şi pe mine,

Şi astfel a început istoria întregii omeniri

Cu noi doi împreună, condamnaţi fiind la viaţă, la căutare,

Perpetuă căutare, adâncă, tumultoasă şi crudă disperare.

Dar iată că ne-am întâlnit, din nou, de dincolo de veacuri,

Şi cum crezi oare c-aş mai putea să te pierd, să te cedez,

Cine-i nebunul care ar putea să ne mai despartă vreodată ?

Mi-eşti dragă, suflet din sufletul meu, suflare din Dumnezeu, durere din durerea lumii întregi.

Fără tine nu mai sunt eu însumi, fără tine lumea devine un circ,

Fără de noi totul devine sterp şi pustiu

Moarte aridă, trăire stupidă, un haos tăcut…

Am înţeles privindu-te pe tine supremul secret – Jertfa de sine,

Fericirea crescută pe durerea sublimă

Suferinţa deplină, nemurirea născută din moarte

Iubirea din ură, răul din bine, lumina din întunerec.

Nu, hotărât sunt să te păstrez, cu orice risc, cu orice preţ,

Viaţa mea ţie îţi aparţine, inima mea pentru tine va bate,

Şi-ţi mulţumesc pentru tot ce a fost, pentru tot ce astăzi nu este,

Pentru tot ce mâine şi pururi va fi pentru flacăra aprinsă,

Nestinsă nicicând, pururea-n gând şi în suflet – iubirea…

Da, căci voi iubi mereu diabolicul din tine, din mine, din lume,

Din Dumnezeu, iubirea ce-n veci nu se stinge se-aprinde şi iar se-aprinde

Stingând moartea din lume, boala din suflet, din trupuri, din minte…

Robert TRIF - din Volumul " Peregrin spre Absolut "