PEREGRIN SPRE ABSOLUT

Rănit cumplit mi-e sufletul iar gându-mi răscolit

Adânc chiar din străfunduri mă simt acum golit,

Uitat-am de vreodată pe cineva-am iubit

Sunt trunchi uscat şi veşted de frunze dezgolit.

 

Uitarea aşternută-i pe sufletu-mi pustiu

Ce-am fost, ce sunt şi fi-voi cum oare să mai ştiu ?

Secat pe dinăuntru sunt mort ori poate-s viu

Ce-am fost putea-voi oare vreodată să mai fiu ?

 

Nimeni nu mă cunoaşte, de nimeni n-am habar

Străinu-mi-s de mine şi mă caut în zadar

Pierdut sunt pe vecie cu sufletu-mi cobzar

Plângând singurătatea-mi pe strune de coşmar.

 

De unde vin şi unde aiurea voi pleca

Ce sunt, de ce, şi care-i rostul să-mi spună cineva,

Sau cine a hotărât că eu voi exista

Hazard, fatalitate, destin sau altceva ?

Prin sufletu-mi pustiul umbla-voi nesfârşit

Găsindu-mă pe mine pierdut în infinit,

Ştia-voi atunci Doamne, ce sunt şi ce-ai voit ?

Cumplitu-mi dor de mine avea-va un sfârşit ?

 

Singurătate oarbă m-apeşi ca un blestem

Prin ploi de lacrimi Doamne, la mine eu te chem.,

S-a reaprins scânteia ce-n suflet mi-ai sădit

Ştiindu-mă pe mine, Doamne, pe tine te-am găsit.

Robert TRIF - din Volumul " Peregrin spre Absolut "