ABRAXAS

Nimeni nu poate îndrăgi viaţa mai mult, decât cel ce-o refuză,

În numele asprei libertăţi,

Nimeni nu crede în Dumnezeu mai mult, decât cel ce aruncă asupră-i

nemeritate învinuiri şi hule, în numele unei îndreptăţite revolte,

Nimeni nu-i preţuieşte cu-adevărat pe semenii săi mai mult,

decât cel ce-i apostrofează cu neţărmurită blândeţe,

Nimeni nu este adevărat înţelept mai mult, decât cel ce necontenit se află-n roditoare dilemă,

în numele unei ştiinţe a întrebărilor,

Nimeni nu este veşnic artist mai mult, decât cel ce neobosit caută să desluşească

chipul divinului în cele aşa zis lumeşti sau profane,

Nimeni nu iubeşte natura-nconjurătoare mai mult, decât cel ce ferice

se pierde pe sine-n adâncurile ei frumuseţi.

Iubirea însăşi este o sabie cu două tăişuri, o monedă cu două feţe, ea poate degenera

în gelozie şi ură sau poate atinge apoteoza prin deplina compasiune,

Aşadar, totul în lume poartă amprenta dualităţii

Totul oglindeşte cât se poate de limpede chipul divinului Ianus preschimbat

în chipul Abraxasului, Dumnezeu şi Diavol deopotrivă.

Dualitatea pare să fie însăşi calitatea de bază a lui Celălalt, sau mai bine zis

Modelul prin care acesta se manifestă vizibil în lumea celor cuprinse de finitudine

Iar în această lume duală îngrădită de spaţiu şi timp

Omul este cel sortit să-şi ducă teribila-i povară –

Libertatea plătită prin jertfă de sânge, Cunoaşterea izvorâtă din zbateri şi plângeri,

El este cel chemat să-nţeleagă tot rostul, el joacă rolul eternului Parsifal

Dar şi al veşnicului Sisif, Prometeu înlănţuit de conştiinţa de sine, trăind cu speranţa

Că într-un târziu i se va dezvălui sensul acestor dramatici trăiri,

Scopul minunii acestui infern numit Viaţă.

Totul este devenire, pare să strige Omul bătând mânios cu pumnii la porţile

infinitului, aproape de hotarele nevăzute ale dumnezeirii…

Măcinat de îndoieli şi înspăimântat de propriu-i chip

Frământat de chinuitoare întrebări, disperat în faţa morţii, dar mai ales deznădăjduit

De caracterul trecător, înşelător al scurgerii clipelor, Omul încearcă

Încearcă mereu…

Chiar însăşi Creatoru-i cuprins de îndoielnice gânduri, pare a-i aproba gesturile,

încercările şi efemerele-i zbateri,

Glasul Demiurgului se-aude de dincolo de timp, de spaţiu, de eternitate,

Fredonând melodia spiritului, strania melodie a Absolutului :

“ Nimeni nu poate cunoaşte nimic, fără să înţeleagă deplina suferinţă,

Nimeni nu este liber cu-adevărat până ce nu-şi înţelege menirea…

Omule, adânci taine zidit-am în sufletu-ţi divin

Neasemuite mistere zac ascunse înlăuntrul fiinţei tale,

Descoperă-mi calea ce duce-n spre mine

Dezvăluie-mi chipul ce se-oglindeşte în faptele-ţi nepieritoare,

Caută să-ţi depăşeşti limitele impuse de propriile-ţi slăbiciuni, de propria-ţi ignoranţă,

Căci altele nu-ţi sunt impuse…

Şi chiar dacă pentru toate acestea şi încă multe altele va fi trebuind să mă ucizi

Cu toate astea continuă-ţi Marşul triumfal spre imensitatea infinitului cosmic,

Căci orişicum, spiritul va renaşte din nou, iarăşi şi iar la nesfârşit,

Dar de fiecare dată va fi un altul, Nou, Mai înţelept, mai bun, mai falnic şi mai revoltător…

Întrebările tale vor fi pentru mine ample răspunsuri, Îndoielile tale vor fi

Pentru mine trainici speranţe,

Prin moartea ta eu voi renaşte, prin suferinţele tale voi cunoaşte

Ceea ce numai tu îmi poţi dărui, Viaţă eternă, trăire sublimă, visuri măreţe şi reverii.

Eu sunt ca tu să poţi exista, tu eşti ca eu să mă pot bucura,

Fără de tine nu-i sentiment, gândul devine pururi absent,

Tu eşti lumină şi întuneric, spirit şi suflet, dublu eteric

Născut din haos, ordinea s-o reînfiinţezi, din ordine haosul să-l recreezi,

Toate acestea în dar le-ai primit, fără de ele n-ai fi trăit,

Însă prin asta eu însumi pe mine m-am descoperit.”

Robert TRIF - din Volumul " Triumfătorul "