Iar acum să revin la întrebarea ta. Moartea lui Dumnezeu face posibil triumful Supraomului, care nu este altceva decât un efemer triumf al voinţei de putere, în fapt triumful lui Dyonisos asupra lui Apollo, un fel de beţie extatică proprie doar creatorilor, artiştilor, în acest fel Supraomul tinde să fie supremul creator, asemeni marelui arhitect divin al francmasonilor.

Nu trebuie însă să credem că este vorba, deşi la prima vedere aşa se pare, de un triumf al întunericului asupra luminii, ar fi prea simplist să judecăm în felul acesta lucrurile. E mai degrabă o trecere de la o lume la alta, iar în cele din urmă putem spune că este vorba despre o transmutaţie a valorilor, o reconsiderare a lor.

Opera pe care o realizează Supraomul nietzscheean este bazată pe trei piloni principali : voinţa de putere, moartea lui Dumnezeu şi veşnica repetare a Identicului.

Aşa cum spuneam, practic are loc o transmutaţie a valorilor asemeni unei magii alchimice, dealtfel cred că aceasta şi era dorinţa lui Nietzsche, aceea de a crea un prototip al omului perfect, un androgin mefistofelic, iată adevărata faţă a Supraomului nietzscheean. Gravul păcat al Supraomului nietzscheean îl constituie mândria, credinţa sa absurdă şi exacerbată în propriile forţe; Supraomul nietzscheean se crede un creator de noi valori asemeni lui Iisus, un înlocuitor al Dumnezeului cel Viu, un fel de mag creator al unui nou univers, un artist desăvârşit care-şi creează prin substituire de energii propria sa fiinţă şi propriul său univers.

În cele din urmă Supraomul lui Nietzsche, admirabil întruchipat de Zarathustra, eşuează lamentabil; şi-ntradevăr inegalabilul poem “ Aşa grăit-a Zarathustra ” ne prezintă în încheierea sa un Zarathustra disperat, batjocorit de mulţime şi renegat de discipolii săi, trădat până şi de animalele sale totemice preferate, vulturul şi şarpele.

Cred că ceea ce-l conduce la pierzanie pe Supraomul nietzscheean nu este altceva decât tocmai ciudatul mit al eternei reîntoarceri, a veşnicei repetări a Identicului. Astfel că ceea ce se dorea a fi unul dintre pilonii de bază în admirabilul edificiu construit cu migală şi pasiune de Nietzsche, devine cu trecerea timpului punctul de prăbuşire al întregului edificiu.

Supraomul şi-a dorit cu o încăpăţânare diabolică să ia locul divinităţii, dar odată ajuns în locul lui Dumnezeu, Supraomul îşi dă seama ca într-o viziune apocaliptică că şi-a asumat o povară mult prea grea pentru puterile sale.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "