- Da, am de gând să revin în mijlocul lumii, momentan însă o să mai rămân aici, o lună două, cine ştie, asta depinde şi de tine. Oricum dorinţa mea este să revin la o viaţă normală, să particip din plin la miracolul vieţii pământeşti ( lumeşti ), într-un cuvânt să revin în mijlocul societăţii; simt că acolo e locul meu, doar în sânul societăţii voi putea redeveni Om.

Până acum am trăit departe de "lumea dezlănţuită", am fugit de propriile mele slăbiciuni, am fost laş recunosc, dar acum sunt conştient că am greşit şi simt că destinul meu nu s-a încheiat, simt că se mai poate, că pot renaşte din propria-mi cenuşă ca mitica pasăre Phoenix. Am renunţat atunci când mi-a fost mai greu; atunci când viaţa m-a lovit atât de crud cum numai ea ştie s-o facă, m-am minţit în toţi aceşti ani iluzionându-mă cu imaginea unui sfânt aflat în comuniune cu Dumnezeu.

Da, recunosc, am fost mândru, am avut un orgoliu nemăsurat, dar acum gata, s-a terminat. Nu ştiu ce vei crede tu, dar să şti că pentru mine tu eşti trimisul lui Dumnezeu, tu eşti semnul pe care i l-am cerut.

Am înţeles că Dumnezeu e pretutindeni, cu precădere în locurile unde te aştepţi mai puţin. Îţi dau un sfat, dacă vrei să-l cauţi pe Dumnezeu, nu-l căuta în biserici, mănăstiri, în pustie, sau în orice loc aşa zis sfânt.

O, nu tinere, nu fi nebun cum am fost eu, căci bunul Dumnezeu sălăşuieşte în locurile cele mai întunecate cu putinţă, în închisori, în cârciumi ori bordele, acolo unde nici nu-ţi închipui. Nu uita că Dumnezeu este lumina ce vine din adâncuri, întunericul preschimbat în lumină prin întruparea lui Crist.

Am fost şi eu dus în ispită, de "duhul necurăţiei şi-al spurcăciunii ", am fost asemeni părintelui Serghie din nuvela lui Tolstoi, acum însă m-am deşteptat, vino să te sărut Raul.

Între timp, nici n-am apucat bine să mă dezmeticesc că Stelian m-a şi îmbrăţişat, sărutându-mă pe frunte. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obrajii brăzdaţi de cute adânci.

Rămăsesem mut de uimire, la început crezusem că visez, aşa că m-am frecat la ochii, dar nu, era totul real; preţ de o clipă am crezut că Stelian se afla într-una din acele crize de nebunie mistică în care citisem că unii călugări pot cădea pradă uneori, dar până la urmă am înţeles că nu era altceva decât o sinceră spovedanie.

Am rămas profund emoţionat. După câteva minute lucrurile au revenit la normal, dar nu am îndrăznit să întreb ceva, observasem că Stelian era puţin stânjenit de ieşirea de adineaori.

Am avut inspiraţia să schimb dialogul spre cu totul alte lucruri.

- Să ştiţi că m-am gândit la poezia pe care doreaţi să o scrieţi, dar care nu reuşeşte să prindă viaţă, deoarece vă pierdeţi inspiraţia odată cu plecarea din preajma "gropii tăcerii". Vreau să vă spun că mi-a plăcut mult de tot titlul ales de dumneavoastră.

- A, da, "Cuvântul şi tăcerea", cred că la ea te referi, nu ?.

- Da, şi vreau să vă dau o sugestie, dacă-mi permiteţi...

- Desigur, spune, sunt doar ochi şi urechi.

- Eu aş începe în felul următor: La început a fost tăcerea peste întinsele ape...

- Hm, da, poate fi un început. Aşadar prin asta să înţeleg că nu Cuvântul a fost la început ?. Nu crezi că te pripeşti când afirmi aşa ceva?.

- Nu, eu unul aşa cred, sau mai bine spus aşa simt. Cuvântul nu e altceva decât un produs al Tăcerii, sau mai corect spus, Cuvântul este Tăcerea ieşind din sine însăşi; Tăcerea a zămislit vibraţia demiurgică prin care a luat fiinţă universul şi odată cu el Cuvântul divin.

Eu îl numesc uneori pe Dumnezeu ca fiind Marea Tăcere sau Sublimul Tăcut.

- E o idee interesantă; să şti că nu m-am gândit la aşa ceva. Mă aflam deseori în dilemă, cu toate acestea am continuat să practic tăcerea.

Poate tocmai aşa se explică creaţia mea poetică şi picturală; prin această practicare a tăcerii lăsam Logosul divin să-mi umple fiinţa golită de vibraţie, iar acesta ieşea la suprafaţă prinzând viaţă şi contur tocmai în operele mele artistice. Probabil aşa se naşte orice mare artist, sper să mă număr şi eu printre ei.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

Etichete Technorati: ,,