- Tot nu m-aţi lămurit, îmi pare rău dar asta e.

- Bine, hai să-ţi dau un alt exemplu: razele soarelui prin căldura şi lumina lor susţin, sau mai corect spus întreţin viaţa plantelor, animalelor sau a oamenilor; căci fără ele viaţa nu ar putea exista. Asta este partea frumoasă a lucrurilor, căci există şi o altă faţă a monedei; de pildă razele solare ard prea tare şi în concluzie focul dogorâtor devine distrugător, vegetaţia se usucă, apele râurilor seacă şi aşa mai departe toţi vor avea de suferit.

În consecinţă, focul razelor solare poate fi benefic, dătător de viaţă, şi în acelaşi timp dacă e prea puternic, adică devine dogorâtor, acelaşi foc poate aduce moarte şi distrugere. Cu toate acestea, în ambele cazuri este vorba despre acelaşi foc, i se schimbă doar intensitatea sau puterea, dar focul rămâne în esenţă acelaşi.

Există aşadar o substanţă unică şi mereu aceeaşi care face ca focul să fie foc, apa apă şi aşa mai departe, fiecare dintre aceste elemente putând să se comporte în anumite cazuri total diferit.

Aceeaşi unică substanţă se află şi în foc, şi în apă, cu toate acestea ele sunt complet diferite; apa reprezintă curgerea, răceala, umiditatea, în timp ce focul reprezintă arderea, căldura, uscăciunea.

Cu toate acestea principiul ultim este prezent şi în foc şi în apă chiar dacă se comportă diferit.

De fapt ceea ce-ţi spuneam: Dumnezeu este unul şi acelaşi, neschimbător în esenţă, dar este multiplu şi divers, schimbător în manifestare.

Este vorba de caracterul ambivalent al divinităţii, la fel ca-n exemplul cu focul razelor solare, acelaşi foc poate fi benefic sau malefic în funcţie de împrejurări, cu toate acestea focul a rămas acelaşi, nu ştiu dacă m-ai înţeles.

- Să zicem că da, deşi nu m-aţi convins. Acum m-ar interesa o altă problemă, şi anume, cum aţi zugrăvi dumneavoastră portretul lui Iisus, mântuitor sau simplu învăţător ?.

- Mă simt nevoit să atac şi-această delicată problemă, dar nu-i nimic oricum odată tot trebuia s-o fac. În primul rând trebuie să-ţi spun din capul locului, dealtfel cred că nu e prima oară când îţi spun, eu personal nu cred că poate exista un mântuitor, fie că el se numeşte Iisus ori altcumva; cred că totul nu e decât o născocire a minţii omeneşti doritoare de a-şi răscumpăra păcatele şi toate vinile, fie ele reale ori închipuite.

- Mă tem dragă Stelian că aici nu sunt deloc de acord cu dumneata; a renunţa la calitatea de Mântuitor a lui Iisus ar însemna renunţarea la creştinism, nu de alta dar asta mi se pare a fi tocmai esenţa creştinismului: Iisus este fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat în om pentru a se lăsa răstignit pe cruce, şi care prin moartea şi suferinţa sa, şi apoi prin miracolul Învierii a eliberat omenirea de păcatul ancestral, de karmă, dacă am vorbi în termeni orientali.

- Hm, de ce mi-a fost frică n-am scăpat. Va fi foarte greu să te fac să înţelegi că această doctrină a unui mântuitor nu poate să aducă cu ea nimic bun, totul nu vine decât din laşitatea oamenilor, totul nu e altceva decât o fugă de răspundere şi o încercare abilă a umanităţii de-a scăpa de propriile greşeli.

Desigur, doctrina aceasta cu privire la un eliberator sau mântuitor este extrem de ispititoare, dar mie unul mi se pare a fi diabolică, să nu ne lăsăm ispitiţi de o asemenea salvare iluzorică.

- Bine, dar atunci care este rolul lui Iisus dacă nu acela de Salvator ?. Iartă-mă Stelian, dar eu unul nu mai înţeleg nimic.

- Multe fiinţe cu un înalt grad de spiritualitate au încercat să ne ajute, să ne conducă pe drumul cel bun, dar noi în nebunia noastră demonică n-am făcut decât să ne depărtăm de adevărata cale, am denaturat spusele înţelepţilor până într-atât încât le-am schimbat sensul iniţial.

Peste tot, în toate religiile, cei care trebuiau să se ocupe de bunul mers al religiei respective, cei care trebuiau să se asigure de autenticitatea doctrinelor nu au făcut decât să le interpreteze după bunul lor plac, făcând în aşa fel încât să se poată folosi de ele pentru a domina mulţimile de oameni credincioşi.

De aceea detest tagma preoţească, nu sunt altceva decât nişte farisei, „lupi în haine de oi” cum bine îi numea Iisus. Nu uita că preoţii lui Israel au fost cei care l-au condamnat la moarte pe bietul Iisus, şi încă ce moarte, pe cruce ca ultimul tâlhar, ca ultimul criminal.

Dintotdeauna omenirea şi-a dorit întoarcerea la origini, întoarcerea la acea stare primordială în care omul se afla fără de păcat, la acea stare adamică (edenică) de dinainte de căderea în greşeală.

Eu unul zic că a fost necesară căderea, altfel nu am fi cunoscut binele şi răul, aşa că într-un fel şarpele nu ne-a minţit când a spus: "mâncaţi din roadele pomului acesta şi veţi fi asemeni lui D-zeu cunoscând binele şi răul".

Încă din vechime, oamenii au crezut că pot obţine iertarea păcatelor aducând tot felul de jertfe, arzând tot felul de animale pe altarele unor zei nesăţioşi; ba unii au jertfit şi semeni de-ai lor nevinovaţi în speranţa că astfel îşi vor acoperi păcatele cu sânge nevinovat. Îţi dai seama la ce monstruozităţi poate duce doctrina unui mântuitor, a unui salvator pe care oamenii să-l sacrifice în scopul obţinerii iertării din partea lui Dumnezeu.

Ce fel de Dumnezeu poate fi acesta care să accepte asemenea jertfe, ce nevoie are Dumnezeu de nişte biete fiinţe nevinovate?.

Crezi că Dumnezeu poate fi atât de crud încât să accepte jertfele unor nevinovaţi pentru a ierta crimele unor becisnici ?.

Robert TRIF - Roman - " Jurnalul unui Supraom "

Etichete Technorati: ,,