Thales_din_Milet Premiera pe Internet
Thales din Milet (in greceste Θαλῆς ὁ Μιλήσιος ) a trait in perioada cca. 624 î.Hr.- cca 546 î.Hr.), si a fost un filozof grec,originar din Milet (Miletus a fost un vechi oras de pe coasta de vest a Anatoliei zona aflata in prezent in provincia Aydin din Turcia).

Desi munca lui Thales nu s-a pastrat in original ea este cunoscuta prin lucrarile altor personaje din perioada respectiva.Thales din Milet este considerat ultimul din seria " celor şapte înţelepţi ai Grecie antice " - (fiind prezent si in lista celor 7 intelepti a lui Platon), şi totodată o mare figură din istoria universală a culturii fiind considerat de catre Aristotel fondatorul filozofiei.


S-a ocupat de studiul fortei magnetismului, pe care o punea în legătură cu proprietăţile magnetice ale chihlimbarului.
A subliniat importanţa constelaţiei Ursa Mică pentru navigaţia din timpul nopţii.
A prevăzut o eclipsă de soare şi a calculat înălţimea piramidelor egiptene, măsurînd lungimea umbrei lor.

Avea cunoştinţe surprinzătoare de geometrie şi matematică, pe care le-a şi aplicat în practică. Astfel, Thales - pe care Platon il numea "cel mai iscusit în diferite tehnici" - a calculat distanţa dintre navele aflate în largul mării, şi a făcut previziuni meteorologice care s-au confirmat. A deviat cursul unui fluviu aplicîndu-şi cunoştinţele de matematică la domeniul ingineriei.

Tales s-a îndepărtat de vechile explicaţii mitice asupra naturii, din momentul cînd a afirmat că " lumea este plină de zei". Ceea ce însemna: mai întîi, că el scotea divinitatea din ambianţa sacră a templului, transferand-o în întreaga natură, - natură pe care apoi omul o putea investiga apelînd numai la instrumentele gîndirii pur laice şi raţionale, eliberate de orice prejudecăţi tradiţionale, religioase, mitice. Cunoscînd legile naturii, omul putea ajunge să stăpînească natura " plină de zei " ; deci, implicit, omul putea să devină - prin puterile gîndirii şi ale raţiunii proprii - cel puţin egal divinităţii.

In acele timpuri indepartate nu exista profesia de “filosof”. Filosofii erau in acelasi timp invatati, matematicieni, geometri, astronomi. Se interesau de eclipsele de Soare si de Luna, de numere si calcule, de figurile geometrice si propietatile lor.

Astfel, cea mai veche scoala filosofica, celebra Scoala din Milet, in Asia Mica, a fost intemeiata de Thales, inventatorul teoremei dupa care cercul este locul geometric al unghiurilor drepte construite pe un segment de dreapta.


Este vorba deci de spirite viguroase care, in raport cu cunostintele epocii lor, erau spirite universale. Ceea ce le-a suscitat mai presus de toate mirarea era spectacolul schimbarii. Traim intr-o lume unde totul se schimba fara incetare. Prima intrebare s-a pus cam in felul urmator: “Ce anume persista de-a lungul tuturor schimbarilor?” Primul raspuns filosofic dat la aceasta intrebare a fost: substanta e cea care persista in tot ce se schimba si trece fara incetare.


De buna seama, trebuie sa fie ceva ce dainuie in toate cate sunt; altminteri, de mult n-ar mai exista nimic. Exista, asadar, schimbarea, tot ceea ce trece fara incetare, dar exista in efemer si ceva ce persista. Schimbarea are ca suport un ce subzistent, care se schimba si care totusi ramine fiinta. Prima intrebare pusa de Scoala din Milet a fost, asadar: “Care este substanta ce persista in cadrul schimbarii?”

Sa ne gandim o clipa la impresionanta radicalitate a unei asemenea intrebari, cand a fost formulata pentru prima data ! Putem foarte bine sa traim in mijlocul lucrurilor schimbatoare atita timp cat acestea poseda, pentru viata noastra practica, o stabilitate relativa, suficienta pentru noi: daca punem o paine pe masa, o regasim acolo ceva mai tarziu. si asta ne e de-ajuns.


Iata insa ca vin oamenii acestia cu intrebarile lor. Ei nu vad painea care ramine pe masa cata vreme avem nevoie de ea. Ceea ce vad ei e ca totul se schimba, ca totul este efemer – dar in acelasi timp constata ca fiinta e mereu prezenta. Si se intreaba: care este temelia ce sustine toate cate trec?

Filosofii din Milet au dat la aceasta intrebare raspunsuri diferite. Thales, de exemplu, spunea ca substanta ce sta la baa tuturor lucrurilor si se transforma in toate lucrurile este apa. Un altul spunea ca este aerul. Un al treilea – focul. Un al patrulea – infinitul (apeiron-ul).


Nici unul dintre ei n-a spus, insa: pamantul. De ce pamantul n-a fost conceput niciodata ca fiind substanta ce sustine tot restul? Poate ca elementul acesta parea prea greu, prea masiv, inapt de a se transforma in toate lucrurile. Cand filosofii din Milet spuneau: este apa, aerul, focul sau chiar infinitul, nu-i sigur ca ei desemnau astfel “elementele” in sensul material al cuvantului. Nu trebuie sa introducem in gandirea celor din vechime o problematica ce lor le era inca straina.


Pentru cei din vechime, distinctia dintre “material” si “imaterial”, de pilda, nu era inca radicala. Ei au luat in consideratie, pur si simplu, elementele cele mai fluide, cele mai subtile – ceea ce excludea pamaintul si le permitea sa treaca lesne de la “aer” la “infinit”. Infinitul era, si el, fara indoiala, inca material, dar si ma fin, mai subtil.


Sensul insa este altundeva, ceea ce e important este problema pusa, nu atat solutia ce i s-a dat. iar in solutiile propuse, importanta e directia pe care o sugereaza, orientarea spre ceva lichid, fluid, capabil sa ia chipul tuturor lucrurilor fara sa se anihileze.

Asadar, nu pamantul ca simbol al materiei va fi socotit substanta primordiala, persistenta. El este, de buna seama, contrar curgerii, dar nu e un simbol adecvat pentru permanenta fiintei.