Delirul lui Raskolnikov – Premonitie sau Fereastra spre Timp

“Raskolnikov zăcu în spital până la sfârșitul postului și săptămâna luminată. Aproape întremat, își aminti de visurile lui pe când zăcuse cu febră mare și în delir.

I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victimă unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită și nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa.

Trebuia să piară toți, în afară de câțiva aleși. Apăruseră nişte trichine noi, niște vietăți microscopice, care pătrundeau în corpul omului.

Acestea erau, de fapt, niște spirite înzestrate cu rațiune și voință. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau și-și pierdeau mințile.

Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenți și atât de siguri DE ADEVĂRUL LOR ca și cei atinși de boală!!!

Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducții științifice, convingeri morale și credințe mai neclintite ca ale lor!

Sate întregi, orașe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau prada nebuniei.

Toți erau agitați și nu se înțelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaște adevărul și se chinuia, uitându-se la ceilalți, se bătea cu pumnul în piept, plângea și-și frângea mâinile.

Oamenii nu mai știau să judece ce este bine şi ce este rău. Nu știau pe cine să condamne și pe cine să achite.

Se omorau între ei într-o furie absurdă. Se adunau în armate, dar armatele acestea, pornind în campanie, începeau să se destrame, rândurile se desfăceau, ostașii se năpusteau unii împotriva celorlalți, se împungeau, se tăiau, se sfârtecau și se mâncau între ei.

În orașe, zile întregi suna clopotul de alarmă; erau chemați toți, dar cine chema și pentru ce chema nu știa nimeni, și toți erau alarmați.

Oamenii părăsiseră meșteșugurile cele mai obișnuite, fiindcă fiecare își propunea ideile, reformele proprii, și nu puteau să cadă la o înțelegere între ei;

Agricultura era părăsită. Ici-colo, oamenii se adunau grămadă, se învoiau să întreprindă o acțiune comună, jurau să nu se mai despartă, dar o clipă după aceea își uitau făgăduielile şi începeau imediat cu totul altceva decât ceea ce își propuseră, se învinuiau reciproc, se băteau, se omorau.

Casele luau foc, începuse și foametea. Toți și toate se prăpădeau.

Ciuma se întindea, înainta mereu.

Din lumea întreagă nu se puteau salva decât câțiva oameni curați la suflet, oameni aleși, destinați să dea naștere unei noi omeniri, să reînnoiască viața, să purifice pământul; dar nimeni nu vazuse nicăieri oamenii acestia, nimeni nu le auzise glasul si cuvintele.”

(Din epilogul la ”Crimă și pedeapsă” de F.M. Dostoievski-1866)