Privea tăcut la lumina monitorului, pierdut undeva între graniţa dintre real şi virtual, iar senzaţia de greaţă începea să-şi facă simţită din plin prezenţa, ba chiar îi pătrundea cu repeziciune în suflet… Nu ştia dacă sentimentul acesta de amărăciune, ca să nu-l numim de-a dreptul silă, într-un mod mai dur dar mai aproape de realitate, venea din interiorul său sau era ceva din afară, ceva de dincolo de real dar cu toate acestea mai pătrunzător decât aerul rece din încăpere. Era conectat de mai bine de-o oră, şi cu toate astea, nimeni şi nimic nu părea să-i tulbure liniştea. Acum însă ar fi vrut să aibă parte de un interlocutor incomod, de un dialog înverşunat care să-i alunge singurătatea, nu de o linişte oarbă şi fără culoare avea el nevoie acum, ci dimpotrivă, vroia să cunoască cele mai neliniştitoare provocări ale spiritului, într-un cuvânt vroia să fiu viu cu-adevărat.

Pentru el, liniştea i se părea ceva suspect, nelalocul ei, nefirească şi fără de viaţă, spiritul însemna pentru el luptă şi nelinişte, frământări interioare şi zbateri lăuntrice.

Ar fi vrut să găsească un punct de sprijin în lumea din jurul său, dar toată speranţa sa se năruia asemeni unor castele de nisip, construite prea aproape de apele învolburate ale ignoranţei.

În zadar încercase să comunice cu ceilalţi prin intermediul internetului, şi aici pe mIRC, la fel ca şi în lumea reală de altfel, nu-i răspundea decât ecoul surd al vorbelor sale, parcă condamnate la tăcere de către o instanţă absurdă şi inumană.

Constatase cu surprindere că tocmai acum, în secolul comunicaţiilor şi al informatizării, oamenii erau atât de singuri, toată această tehnologie nu făcuse decât să depărteze şi mai mult oamenii de ei înşişi, în loc să-i apropie. Bariera despărţitoare ce se căscase în calea oamenilor, asemeni unui hău imens şi înfricoşător, putea fi comparată cu acel imens turn Babel din vechime, căci şi acum ca şi atunci, oamenii nu mai găseau calea de comunicare între sufletele lor chircite de vidul lăuntric ce le lumina palida viaţă.

Pentru o clipă, avuse curajul nebunesc de a privi, cu o oarecare spaimă ce-i drept, dar şi cu o curiozitate bolnăvicioasă de care cu siguranţă nu era străin, privise aşadar în hăul acesta prăpăstios al cugetului omenesc, şi nu mică-i fu mirarea să afle acolo înţelesul tuturor celor de neînţeles. O frică dementă şi iraţională, izvorâtoare dintr-un coşmar imaginar, cu rădăcini însă în ancestral, era cea care paraliza comunicarea şi armonia dintre fiinţele umane. Înţelegea, acum pentru întâia oară, caracterul ambivalent al cuvintelor, demonismul literelor searbede lipsite de duh şi viaţă care sugrumau spiritul, sau magia cuvintelor întrupate din spirit, îmbibate de imaginaţia divină şi ziditoare de universuri. De asemenea, acum înţelegea că oamenii încercau să se sustragă din calea cuvintelor, în încercarea lor ridicolă de a ascunde de ceilalţi tocmai lucrul cel mai de preţ pe care-l posedau, şi asta deoarece, limbajul le-ar fi trădat adevăratul eu lăuntric, cel aflat dincolo de feluritele măşti ce-i ascund esenţa coborâtoare din sămânţa divină.

Aşadar, la fel ca în viaţa de zi cu zi, oamenii încercau să-şi păstreze veşmintele cu care-şi împăunaseră sublimul eu, lăsând să se vadă doar imaginea falsă creată de imaginaţia lor diabolică, într-un cuvânt tocmai ăsta era paradoxul, fugeau de ei înşişi devenind odată cu scurgerea timpului umbre ale neputinţei, ale neputinţei de comuniune.

În tot acest răstimp, când mintea-i hoinărise pe alte meleaguri, pe canal nu se observa nici o mişcare, nimic care să trădeze vreo urmă de viaţă, se îmbărbăta la gândul că toţi ceilalţi discută de fapt pe privat, şi tocmai de asta nu aveau timp să lege o conversaţie care sa le antreneze mintea într-un anevoios periplu ideatic.

Se obişnuise însă cu tăcerea mută a celorlalţi, prea încrezător în umanitate, în vechile valori care animaseră civilizaţiile demult apuse, dar care acum nu erau în stare să mişte nici măcar un unic suflet; s-ar fi mulţumit să smulgă măcar un zâmbet pribeag, dar nimeni nu se sinchisea de existenţa sa. În fond era un necunoscut, de ce ar spera la mai mult ?.

În nebunia sa din păcate nemolipsitoare, ah cât şi-ar fi dorit să transmită morbul ăsta al său şi altora, în delirul său cutremurător o singură voce părea că-i ascultă chemarea. Era vocea propriului său Eu, înlănţuit de milenii, încarcerat de bună voie în trupul ăsta de carne, înzestrat cu senzaţii şi gânduri, cu sentimente care rămâneau fără ecou dincolo de cortina ce despărţea cu atâta râvnă miriadele de Euri, călătorind prin veacuri....

Dar iată că în mijlocul acestui părelnic neant, apăruse de nu se ştie unde şi prin ce fel de joc al sorţii, o luminiţă care avea să-i schimbe întru totul viaţa. Îi răspunse cineva, un zâmbet cald îi mângâia sufletul.

Deci nu se înşelase, nu era singur într-o lume părăsită, acum putea să îmbrăţişeze toate speranţele lumii întregi şi să nu le mai dea drumul niciodată, gustase din fructul oprit al fericirii veşnice.

Avea să constate însă cu vădită surpriză, că celălalt era mai aproape de sufletul său, mai aproape de zbaterile sale lăuntrice, chiar mai mult decât ar fi îndrăznit vreodată să spere, celălalt îi înţelegea nedumerirea şi asta deoarece gustase asemenea lui din fructul divin al iubirii. Mesajul pe care-l aducea cu sine acest călător virtual, mesaj ce suna a chemare spre alte universuri, era în fapt o chemare spre înţelegerea şi trăirea în deplină armonie; chiar dacă Omul poartă în sinea sa un mirific şi sublim univers, acesta nu poate fi exprimat în plenitudinea măreţiei sale decât prin comuniunea cu ceilalţi.

Aşadar, era o încercare de zidire a unor tainici ferestre spre lume, căci singur nu a fost şi nu va fi niciodată atâta timp cât în juru-i natura îşi va face simţită dragostea.

În universul lăuntric găseşti orice speranţă care te va face să simţi că încă mai eşti în viaţă, iar speranţa va călăuzi drumul spre adâncurile nepătrunse ale liniştii eterne şi tainice....

Iar în cele din urmă, sfârşit de emoţie, obosit de atâtea evenimente neprevăzute, se rostogoli pe pat într-un somn vecin cu uitarea. Abia acum îşi dădea seama de adevărata faţă a lucrurilor, lumea exista din totdeauna, el era cel care nu trăise nicicând...

Şi totuşi, aşa efemer şi stingher, coborâtor din neant, dăruise lumii ceva. Era cenuşa stinsă a focului ce arse mocnit în sufletul său himeric.

Pe canal lumea începea să comunice, aşadar nu trăise murind în zadar, paradoxul luase sfârşit lăsând loc altor mistere, iar viaţa îşi continua nestingherită aventura.

Într-un final, sătul de a mai căuta sensul vieţii, ostenit de atâtea gânduri, el va cădea într-un somn adânc care-i va aduce uitarea că a trăit…..şi poate căzând din pat îşi va da seama .....că el încă mai respiră.....şi poate va învăţa şi a trăi..

Robert TRIF - Proza " Dialog in Virtual "