Nu am fost niciodată atras de mirajul mării, în faţa imensităţii şi nemărginirii ei mă simţeam pierdut, inutil şi descompus, îmi pierdeam identitatea; în schimb măreţia maiestuoasă a piscurilor montane m-a atras dintotdeauna, în apropierea lor mă simţeam cineva, înălţimile lor mi se păreau accesibile, întreaga-mi fiinţă se lăsa inundată de sentimentul de frăţie cu natura şi cu divinitatea, scăldat în beatitudine ştiam că doar în apropierea coamelor înzăpezite ale munţilor, Dumnezeu devenea accesibil sufletului meu nesăţios de atingerea magică şi mirifică a creatorului.

Poate aşa se explică, încăpăţânarea cu care refuzam să cred, într-o divinitate în ale cărei nemărginirii să-mi pierd identitatea, cufundarea mea în sânul unei divinităţii atotcuprinzătoare, asemeni unei picături de apă într-un imens ocean, era ceva de neacceptat.

Ce rost ar avea o asemenea monstruoasă dedublare a divinului, o infinită clonare a divinului într-o umanitate dubioasă, unde ar fi atunci iubirea împărtăşită, îngemănarea supremă a omului cu Dumnezeu, acea comuniune harică dintre creator şi lucrarea sa ?.

Robert TRIF - din Volumul " Oglinda amintirilor "