Recent Posts

luni, 31 august 2009

Piscul Crasani, blestemul zeilor

c

Amintiri din viitor

Vestigiile de la Piscul Crăsani reprezintă încă unul dintre cele 12 obiective prin care Consiliul Judeţean Ialomiţa speră să revitalizeze turismul istoric local şi naţional. Una dintre viroagele dintre cele trei dealuri va fi amenajată în trepte, iar sus, pe tumulul de pământ din mijloc, unde a fost descoperită vatra solară şi ritonul de ceramică folosit la ritualurile geţilor „care se credeau nemuritori”, va fi amenajat un muzeu în aer liber. Cercetările arheologice vor fi reluate, iar turiştii vor fi preluaţi de un ghid care va povesti doritorilor istoria lui Dromichete şi a lui Lysimah, aşa cum a fost ea lăsată de istoricul Diodor „Aici este cetatea lui Dromichete, cel care după ce l-a prins pe Lysimah, căpetenia macedonenilor, în loc să-l omoare a pregătit pentru acesta un ospăţ.


Oaspeţii au fost poftiţi pe cline aşternute cu stofe şi covoare aduse de acasă şi luate de geţi ca pradă, masa era din argint, iar cupele din aur. De cealaltă parte, geţii stăteau în bănci aşternute cu lăicere sărace, aveau mese simple de lemn, pahare din lemn ori din corn de vită precum era obiceiul la geţi. Dromichete a umplut cel mai mare dintre cornurile de băut, i-a spus lui Lysimah tată şi l-a intrebat care dintre mese e cea mai regească. Aceasta a răspuns că a lor, a macedonenilor. Atunci de ce ţi-ai părăsit regatul şi ai venit aici, a întrebat Dromichete.”


Evident, din toate acestea, acum la Piscul Crăsani nu e nimic. Doar pământul uscat, sărăcia unui sat îmbătrânit şi iniţiativa CJI de mediatizare a acestor vestigii unice în Europa.


Cioburile geţilor din brazda Crăsanilor

Ca să ajungi la comoara lui Domichete de la Piscul Crăsani trebuie să treci prin sat. Un sat sărăcit, cenuşiu, în care singurul eveniment notabil din ultimii 20 de ani a fost reţeaua de apă adusă de la Balaciu. Alături de noi sunt patru muzeografi: Florin Vlad, directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa, a cărui siglă este o reproducere a ritonului găsit aici, Elena Renţea, unul dintre arheologii care au participat la săpăturile din anii ’80 şi 2 arheologi tineri, înarmaţi cu ustensile de lucru. N-am reuşit să convingem niciun sătean. Nimeni nu mai crede în prostii despre comori. Sătenii au căutat caleaşca de aur a lui Dromichete până şi-au luat seama, iar habotnicii religioşii s-au plictisit să caute urmele paşilor sfântului Andrei şi s-au mulţumit cu crucile mişcătoare din cimitirul bisericii. Numai noi am rămas să ne convingem de potenţialul turistic al zonei. Pe drumul către creastă ni se arată bucăţi de ceramică, probabil foste vase de lut getice.


Pentru că întâlnirea fusese programată cu o zi în urmă avem un puseu de paranoia. Bănium că dovezile au fost „plantate”, prea sunt evidente. Dincolo de cele trei dealuri de pământ, absolut banale, se întinde un platou proaspăt arat. Directorul muzeului încearcă să ne alunge dezamăgirea care ni se lungeşte pe faţă: „Pe teritoriul judeţului nostru a fost o civilizaţie a lutului şi lemnului. Din care nu se mai păstrează decât morrmane de pământ. Cei care reuşesc să interpreteze aceste mormane de pământ sunt arheologii, investigatorii istorie. De aceea, Piscul Crăsani nu impresionează la prima vedere un vizitator…” Discursul nu ne convinge. Mirosim un reportaj ratat! Brusc, cei doi arheologi tineri se apleacă asupra brazdelor .Scot din buzunare sacoşe uriaşe de plastic şi le umplu cu frenezie. Cioburi de ceramică, oase, bucăţi de pământ întărit… În 10 minute, sacoşele sunt pline. Ne plecăm în faţa evidenţei.


Povestea ritonului de la Piscul Crăsani

Elena Renţea este singura dintre cei patru muzeografi care a participat la săpăturile organizate în 1984, pe urmele lui Vasile Părvan. E sceptică, nu crede că un turist ar putea pricepe ceva din cei 2000 de ani de istorie. Apoi, un reporter profan: „Ce am găsit nu are valoare arheologică ridicată. Peste tot sunt. Ce a contat, au fost lucrările începute în 1923 de către însuşi Părvan. Eu am lucrat aici între 1983 şi 1987. Am făcut parte din echipa coordonată de regretatul Nicolae Conovici, care, din păcate, s-a prăpădit în floarea vârstei şi a lăsat o cercetare neterminată. O mare parte din materialele descoperite atunci sunt neprelucrate. Cineva, un tânăr poate, ar trebui să reia cercetarea obiectelor deja descoperite. Este vorba de mii de piese…”


În ciuda scepticismului, Elena Renţea, continuă să ne lumineze: „Era o aşezare întărită, cu şanţ şi val. A fost cercetat doar mamelonul din centru. Aici a fost descoperit candelabrul din bronz, vatra solară, ritonul… Dacă aş fi turist şi aş veni aici, n-aş vedea mare lucru…Locul e important, cercetările…fiind una dintre puţinele cercetări de sec II-I fortificată, de tip davă.”


Elena Renţea a fost norocoasa care a ţinut pentru prima dată în palme ritonul în palme. Un obiect de cult care a făcut furori in Occident şi a fost purtat mai ceva ca moaştele sfinţilor, din expoziţie în expoziţie şi muzeu în muzeu. Piesa de rezistenţă a Piscului Crăsani, motivul pentru care ne aflăm aici, singura evidenţă certă din toată comoara lui Dromichete: „Ritonul ăsta de mă tot întrebaţi a fost descoperit aici, în apropierea sanctuarului, pe una din gropi. Iar eu am avut şansa de a fi după două mii şi ceva de ani, prima persoană care am luat în mână această piesă. Eram atunci, îmi aduc aminte cu Virgil Niţulescu. El lucra atunci pe şanţ, la fundaţie…Şi nu-mi venea să cred…L-am ridicat, era în două bucăţi, cornul şi terminaţia în formă de cal…şi stăteam cu piesele în mână şi l-am strigat… S-a uitat la mine de la vreo 15 metri şi a strigat: „Ritonul de la Piscul Crăsani”. Şi aşa i-a rămas numele. ”


Comoara lui Dromichete

Ne aşezăm, ca găinile, în vârful dealului central. Din cele trei dâmburi care au fost odată, numai mamelonul din mijloc a fost cercetat. În 1926 Vasile Părvan o cataloga drept o aşezare protoistorică de maximă importanţă şi scria despre ea „Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco getic, al apei cu drumul iranian, al stepei”. După 83 de ani de la publicarea Geticii şi la mai bine de 2000 de la ospăţul oferit de Dromichete lui Lysimah, pe dealurile Crăsanilor, directorul Muzeului Judeţean Ialomiţa perorează luat de val: „Acum 2-3 mii de ani, aici a fost ceea ce numim acum Occident. În timp ce occidentaţii trăiau în peşteri, se omorau între ei şi încă nu descoperiseră civilizaţia, aici exista un centru politico-administrativ al unei uniuni tribale ce făcea parte dintr-o mare federaţie de triburi getice. Dava de la Piscul Crăsani a fost, la vremea ei, cea mai înaltă formă de civilizaţie a timpului. De aceea este unică. Pentru că nicăieri în Occident nu există vestigii arheologice atât de vechi.”


În ciuda evidenţelor şi a miilor de informaţii cu care suntem bombardaţi, continuăm să căutăm o breşă în eşafodul construit în jurul comorii lui Dromichete. La coborâre, strecurăm perfid, şarpele încălzit la sân: „Totuşi, e posibil să nu fi fost aici cetatea lui Dromichete.” Răspunsul directorului MJ e dezarmant: „Sigur că e posibil. Arheologia lucrează cu posibilităţi. Dar eu am o mie de argumente care susţin această posibilitate. Dumneavoastră aveţi măcar unul care să o infirme?”


Sursa informatii : Gazeta de Sud-Est

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More