Piscul Crasani, comori si povesti uitate

Piscul Crăsani

Tot înaintind paralel cu malul terasei Ialomitei, Piscul Crăsani se desluseste repede ca unul dintre numeroasele ei iesinduri, unul însă exceptional de înaintat, alcătuind, prin caracterul prăpăstios al laturilor sale, o adevărată si formidabilă cetate naturală, cînd era întreagă. Astăzi «Piscul», curmat usor de către cîmpie, ceea ce a fost, în vechile timpuri, un sant de apărare de către interior — s-a prefăcut, printr-o continuă rupere si surpare, în trei platouri. Cum privesti în fată de peste apa Ialomitei, unul spre apus, altul în mijloc, mai mult o limbă de pămînt ce se coboară si se îngustează continuu si, în sfîrsit, un al treilea spre răsărit, întins prelung si încovoiat în arc ce îmbrătisează pe celelalte... Două, movile, una mare si alta mică, ce stră­juiesc parcă «Piscul», la o depărtare de circa 1 km dinspre cîmpie, n-au avut, după cercetările făcute, nici o legătură cu asezarea de pe mal".

Asa descria, în 1924, Ioan Andriesescu dava getică de la Piscul Crăsani, situată pe botul terasei înalte a Ialomitei care despărtea satele Crăsanii de Jos si Copuzu (com. Balaciu, jud. Ialomita). Primele cercetări au fost făcute aici în 1870 de către Dimitrie Butculescu, ale căror rezultate l-au ajutat pe Cezar Bolliac să definească pentru prima dată trăsăturile culturii materiale dacice. Asezarea a intrat definitiv în atentia lumii stiintifice gratie săpăturilor efectuate în acest loc de Ioan Andriesescu în 1923. Trei ani mai tîrziu, Vasile Pârvan, consacra acestei asezări un capitol întreg din monumentala sa sinteză Getica. O protoistorie a Daciei. Piscul Crăsani devenea astfel o statiune pilot pentru întreaga lucrare a marelui istoric. Referitor la pozitia strategică a cetătii, Pârvan scria:

"Asezarea de la Piscul Crăsanilor, strîns legată de ase­zările de pădure ca Tinosul, a înaintat în stepă numai cu ajutorul Ialomitei, care constituia o mare arteră navigabilă... E-V si V-E direct cu Dunărea. Astfel Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucisare de drumuri: drumul greco-getic E-V, al apei, cu drumul iranian N-S al stepei".

Cercetările arheologice reluate începînd din 1969 de către Muzeul judetean Ialomita, în colaborare cu Institutul de arheologie din Bucuresti, au adus noi si importante precizări, completînd datele rezultate în urma săpăturilor lui Andriesescu la Piscul Crăsani.
Asemeni celorlalte dave din spatiul geto-dac, cea de la Crăsani a constituit centrul politico-administrativ, militar, economic si cultural-religios al unei formatiuni tribale, în componenta ei intrau o acropolă (punct întărit, sediu al aristocratiei si loc de refugiu pentru populatie în caz de pericol) si mai ales asezări deschise, de întinderi variabile, depinzînd direct de aristocratia din cetate. Acropola era situată pe „Piscul Crăsanilor", izolată si deci apărată natural prin rîpe adînci si aproape verticale ce coborau spre Ialomita în directiile est, nord si vest. Dinspre sud, despărtirea s-a realizat prin săparea unui sant destul de adînc, ce separa acropola de restul terasei pe care se găsea cea mai importantă dintre asezările din preajma cetătii. Alte asezări deschise se aflau, una la poalele „piscului", spre nord-est, alta la circa 800 m mai spre est, pe teritoriul satului Copuzu, iar o a treia mai departe, spre sud. La circa 1 km spre sud se văd mai multe movile în care s-au găsit, ca si la Popesti1, Răcătău2 si în alte locuri, mormintele unor căpetenii.

Piscul Crăsani a fost locuit din timpuri străvechi, în epoca neolitică s-a dezvoltat aici o mare asezare apartinînd culturii Boian, întărită si ea printr-un sant de apărare, descoperit la circa 30 m sud de santul getic. Alte urme de locuire datează din prima epocă a fierului. Asezarea getică propriu-zisă a apărut însă către sfîrsitul sec. IV î.e.n. sau începutul celui următor. La început era o asezare modestă, nefortificată, dar care cu timpul s-a dezvoltat foarte mult datorită, pe de o parte, bogătiilor naturale ale locului (rîu navigabil, peste, pădure, pămînt fertil) iar pe de altă parte pozitiei strategice favorabile, în cursul sec. II î.e.n., ea a devenit centrul unei formatiuni tribale, făcînd parte, se pare, din marea federatie de triburi getice din centrul si estul Cîmpiei Munteniei, în a doua jumătate a sec. II î.e.n., asezarea a fost întărită cu un sant de apărare, devenind astfel acropolă pentru celelalte asezări care au apărut în împrejurimi.

Cu ochii spre stele si cu sufletul la Dumnezeu

Copuzu este un salas a carui varsta se ia la intrecere cu insasi vechimea Europei. Deasupra bisericii satului, pe un tapsan ierbos ce urca din vale spre inaltimile abrupte ale campiei, s-au gasit urme ale primei faze a culturii Boian, veche de aproape 7000 de ani. De sub cazmaua arheologilor au iesit la iveala strachini scunde de lut, cu coastele incizate de brauri netede si linii crestate, ce infasoara vasul ca niste valuri. Asezarea este fortificata cu un mare sant de aparare si a adapostit o sumedenie de bordeie. Printre marturiile melancolice despre prima stirpe de oameni care a vietuit pe malul drept al Ialomitei, se numara si cimitirul intesat

La Piscul Crasani, in lumea de dincolo de schelete, gasite in pozitie chircita, la capataiul carora rudele mortilor au ingropat vase cu ofrande, in care s-au pastrat graunte carbonizate de alac si mei. A fost cea dintai dovada a sfinteniei locului. Alte marturii, ce nu vor inceta sa curga si sa se adauge in mileniile urmatoare, vor dovedi ca acolo, pe malul abrupt al Baraganului ialomitean, in podisul inalt de la Piscul Crasani, oamenii au trait totdeauna cu ochii spre stele si cu sufletul la Dumnezeu. Urmasii lor, copuzenii, nu contenesc sa aduca si astazi ofrande zeilor, deveniti intre timp sfinti crestini, cu acte de botez in regula.

Caleasca de aur a lui Dromichete

Langa Copuzu de astazi, in urma cu peste doua milenii, regele getilor, Dromichete, si-a facut capitala si l-a adus in lanturi pe generalul macedonean Lisimah, mana dreapta a lui Alexandru cel Mare, dupa ce i-a infrant ostile. Si astazi se mai gasesc in pamant urme ale acelor timpuri, scormonite de localnici si de arheologi. Despre tracii pagani s-a scris ca se intreceau in sfintenie. Unii se fereau de carne si imbucau doar miere, lapte si branza, straduindu-se sa vietuiasca in pace cu vecinii, drept pentru care Strabon i-a numit capnobati, adica "cei ce postesc mult", traind numai cu aerul pe care-l trag pe nari. Altii staruiau intr-o evlavie si mai fara de seaman, lipsindu-se de femei, ktistii, adica "cei care indreapta legile" strambate de cei nevolnici, o stirpe de slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte si cei mai drepti dintre oameni, asa cum au fost descrisi tracii de Homer si de Herodot. In Piscul Crasanilor, in punctele Delus, Platou si Lutarie, s-au gasit urmele de dimensiuni impresionante ale unei cetati getice, despre care Vasile Parvan a afirmat ca este Hellis, Cetatea Soarelui, resedinta lui Dromichete.

La Piscul Crasani, urmele transeelor arheologilor se vad peste tot. Parvan a stat in sat la o familie instarita, la Tohaneanu, care avea carciuma si arman in deal. In Copuzu, parerile despre Dromichete sunt contradictorii. Jan Preotescu, zis Chibrit a lu Ceaon, crede ca arheologii mai cauta si acuma caruta de aur a regelui. "Boierul Dormichetre avea caleasca de aur, care a fost ingropata undeva in deal, langa conacul sau de la Movila. Am cautat si eu comoara lui Dormichetre, cu tatal meu, Alexandru, cand eram flacau. Tatal meu a fost dascal in biserica, la Salcioara, la fel ca si bunicul. Eu am fost cantaret in strana la biserica de mir de aici din sat. De aceea ne zice Preotescu. Inainte ne zicea Berivoiu, si mosii nostri au venit din Ardeal, din comuna Recea de langa Fagaras, laolalta cu mocanii, pe la 1864, cand Cuza a scos Legea rurala si fagarasenii au primit 11 pogoane de pamant fiecare."

Sursa informatii : Formula "AS"

Technorati Tags: Piscul Crasani,Dromichetes,Lisimah,Vasile Parvan.