Recent Posts

joi, 7 ianuarie 2010

SF. APOSTOL ANDREI SI LEGENDA MARELUI LUP ALB

Lupul Alb

"In codri batrani, sub bolta instelata, in bataia calda a vantului de libertate, cei cu inima pura pot auzi si acum chemarea la lupta a Marelui Lup Alb. Pamantul, frunzele si cerul il cunosc preabine. Voi il auziti ?" (Felix Crainicu, Cristi Ionita - Legendele dacilor liberi)

Un istoric al sudului Dunarii, Jean-Francois Gassiaux, afirma intr-una din lucrarile sale: "Cand legenda si religia se intalnesc, istoria este aceea care dobandeste sens". In cazul Sfantului Andrei, aportul etnografiei si folclorului constituie argumentul care da sens istoriei, iar traditiile sunt o sursa inepuizabila de informatii.

Despre Sfantul Andrei, legendele spun ca a fost trimis sa propovaduiasca pe "taramurile lupilor" fiind insotit si calauzit pe tot parcursul sau inspre sanctuarele dacice de catre Marele Lup Alb.
Nu se cunoaste cu certitudine in ce perioada a anului a ajuns Sfantul Andrei, pentru prima data, in teritoriile de la Dunare, dar inscrierea sarbatorii numelui sau in calendar in ultima zi a lunii
noiembrie si denumirea de "Undrea" a lunii urmatoare, sugereaza ideea ca acesta a intrat in Scythia Minor intr-un inceput aspru de iarna.

Daca documentele istorice sunt sarace in privinta acestui eveniment, in schimb traditia populara este formidabil de puternica. Poporul roman a pastrat amintirea trecerii Sfantului Apostol Andrei in mai multe feluri, printre care se numara unele colinde, legende si obiceiuri populare.

In anii '20, un avocat pe nume Jean Dinu culegea legende despre Sfantul Andrei, in satul Ion Corvin (jud. Constanta), in apropierea caruia se afla pestera in care se spunea ca a poposit apostolul. Legenda spune ca Sfantul Apostol Andrei i-a crestinat pe stramosii lui Zamolxe in cele noua izvoare din vecinatatea pesterii. O balada dobrogeana aminteste ca insusi Decebal, urmasul regelui Duras, ar fi venit la pestera Sfantului Andrei: "La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine ca-mi venea,/ Si descaleca?/ Venea Decebal,/ Calare pe-un cal,/ Sfintii ca-mi gasea,/ Cu ei ca-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-si facea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian ca venea,/ La slujba sedea,/ Slujba asculta, / Si ingenunchea,/ si nu se-nchina.../ Pe murg calarea,/ Si calea-si lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului..." (*).
In puzderia de obiceiuri si traditii, numele sfantului apare mai intotdeauna legat de cel al lupilor. Apostolul Andrei avea darul de a vindeca ranile multora, iar prin rugaciuni "lega gura lupilor", aparand oamenii si vitele lor, astfel ca toti il tineau de sfant si de mare ocrotitor.


Dacii venerau Lupul, avandu-l ca simbol pe steagul lor de lupta. Unele legende spun ca Marele Lup Alb, considerat capetenia lupilor, a fost alaturi de daci la caderea Sarmizegetusei.

Legenda poveste ca, in vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fara ragaz pamanturile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmitand geto-dacilor ca Marele Zeu veghea asupra lor. Fara a fi in varsta, avea parul si barba albe ca neaua iar credinta, curajul si darzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni si de Zalmoxis insusi ci si de fiare. Zeul, dandu-si seama de valoarea slujitorului sau, il opreste la el, in munti pentru a il servi de aproape. Departe de oameni, preotul continua sa slujeasca cu aceeasi determinare ca si inainte. In scurt timp, fiarele Daciei au ajuns sa asculte de el si sa il considere conducatorul lor. Cel mai mult il indrageau lupii, caci acestia erau singurii fara conducator, numai foamea tinandu-i in haita.

Dac

Dupa un timp, Zalmoxis vorbeste cu preotul sau si decide ca a venit timpul ca acesta sa il slujeasca in alt chip, astfel, il transforma in animal. Insa nu in orice animal, ci in cea mai temuta si mai respectata fiara a Daciei, intr-un Lup Alb, mare si puternic, dandu-i menirea sa adune toti lupii din codri pentru apararea taramului. Astfel, de cate ori dacii erau in primejdie, lupii le veneau in ajutor, era de ajuns doar sa se auda urletul Marelui Lup Alb si de oriunde ar fi fost, lupii sareau sa ii apere pe cei care le devenisera frati. Lupul Alb insa, era si judecator, pedepsind lasii si tradatorii.

Intr-o zi insa, Zeul il cheama din nou pe slujitorul sau la el, de aceasta data pentru a-i da posibilitatea sa aleaga, pentru ultima oara daca vrea sa ramana lup sau sa redevina om. Cu toata mahnirea pe care o poarta in suflet, stiind ce vremuri vor urma, decide sa ramana alaturi de Zeul sau, sperand ca astfel sa slujeasca mai cu folos tinutul si poporul sau.

Cu toata vigilenta geto-dacilor, a lupilor si a Marelui Lup Alb, romanii reusesc sa se infiltreze in randurile lor si, in apropiere de marea invazie, sadesc in sufletele unor lasi samananta neincrederii fata de Marele Zeu. Astfel, unii daci incep sa se teama ca Zeul nu le va fi alaturi in marea batalie iar tradatorii cuprinsi de frica incep sa omoare toti lupii ce le ieseau in cale in speranta ca unul din acestia va fi Marele Lup Alb al carui cap il vor putea oferi romanilor in schimbul vietii lor. Lupii, cati au mai scapat fug in inima muntilor spre a nu mai reveni niciodata in ajutorul fratilor ce ii tradasera.
Lupul Alb si Zalmoxis se retrag in Muntele Sacru de unde vor privi cu durere in inimi cum geto-dacii vor fi infranti de romani din cauza tradarii.


(*) Dumitru Manolache - "Andrei, Apostolul Lupilor"
Sursa articol : Carpinet
In loc de cuvant de incheiere, “Testamentul lupului alb” :



P.S. : Am gasit si o poezie frumoasa si misterioasa, nu stiu sigur cine e autorul, banuiesc ca O.Sarbatoare (este doar o supozitie).

Zeul nostru e pe stânci


Nu vă-nchinaţi la acel zeu,
la efemera-i mântuire.
El n-a salvat poporul său.
Cum te va mântui pe tine?


Tânjeam să trăim-n fericire,
el ne-a făcut sângele greu.
A adus sabia-n omenire.
E-acesta fiu de Dumnezeu?


Să alungăm frica de năluci,
natura-i Dumnezeul viu.
Salvarea noastră este aici
nu-n cel ce vine din pustiu.


Priviţi istoria ce-a urmat
din vrajba cu poporul său,
dâra de sânge ce-a lăsat
cel ce-i crezut că-i Dumnezeu.


În venerarea credincioşilor,
an după an el se “renaşte”.
Sângele curge-n măcelul mieilor,
când e uscat sunt “sfinte” moaşte.


De ce grupările creştine
Trăiesc continuă învrăjbire?
E răul ce le întreţine.
“Salvarea” le e rătăcire.


Zeului nostru de pe stânci,
nu-i este foame şi nici sete.
Nimeni nu-l poate răstigni,
are picioarele în pietre.


Ne-aţi luat altarele de foc,
pe ele biserici înălţând.
De-atunci nu mai avem noroc,
sângerăm cu omul sângerând.


N-avem nimica cu Avram
şi zeul lui ce sânge cere.
Noi venerăm izvor şi ram.
Ele ne-or duce la-nviere.


Cuţitul lui Avram străin ne este,
să creadă alţii c-aduce mântuire.
La noi mioara ne vorbeşte,
Treimea sfântă? Flori, ape şi iubire.


Noi credem în sânziana cântând,
în glasu-i ce ne mângâie-n noapte,
ascultăm pădurea, un râu susurând.
“Iubire!” zâna ne spune în şoapte.



0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More