Recent Posts

miercuri, 17 februarie 2010

Heraclit si Parmenide sau problema unului si a multiplului


In acele vremuri de demult, ganditorii si-au pus printre alte multe probleme, problema timpului care trece. Aceasta problema nu este pusa inca direct, ci in legatura cu ciclurile universului – o idee de sorginte orientala, pe care vechi filozofi au legat-o de aceea a vesnicei intoarceri. Ei inchipuiau un vast ciclu universal, cuprinzand totalitatea schimbarilor, si, intrucat admiteau ideea unei substante permanente in sanul careia nimic nu se pierde, au admis o reluare perpetua, o “vesnica intoarcere”. Idee de care nici filosofia moderna europeana nu este straina, daca ar fi sa enumeram doar pe Nietzsche – cel mai celebru dintre ganditorii care au folosit cu maiestrie aceasta idee a mitului vesnicei reintoarceri a identicului (vezi “Asa grait-a Zarathustra”).

Vom vorbi acum despre doua scoli, contemporane si aflate in contrast – Scoala ioniana, al carei mare filosof a fost Heraclit, si Scoala eleata, al carei mare filosof a fost Parmenide. Se poate spune ca Heraclit si Parmenide au ramas, de-a lungul intregii istorii a filosofiei, ca doua simboluri care au servit mereu la enuntarea unor probleme esentiale. Dincolo de toate schimbarile pe care le-a cunoscut, gandirea occidentala a continuat sa se refere la cei doi ca si cum ei ar fi furnizat o schema de gandire pe care nimic nu o poate elimina.

Inca si astazi, anumiti ganditori pot fi taxati drept “ionieni”, iar altii drept “eleati”. Spinoza, de exemplu, in secolul al XVII-lea, e un filosof net “eleat": pe cand Hegel, in secolul al XIX-lea, apartine filosofiei ioniene, heraclitiene. Cele doua scoli au pus problema schimbarii si a duratei, a trecatorului si permanentului, si totodata, problema unului si multiplului.

In ce consta, asadar, problema unului si multiplului? Ea este in fapt strans legata de ea a permanentului si trecatorului, caci trecatorul apartine lumii multiplului, a pluralului. Pe cand, daca vrem sa gandim permanentul, vizam implicit ceea ce este unu. E o constanta a intregii noastre traditii occidentale (inclusiv a celei iudaice): daca vrem sa numim ceea ce este, ceea ce nu e nici schimbator, nici trecator, vorbim despre Etern sau despre Unu. Unul si Eternul sunt ceea ce nu se schimba.

Problema raportului dintre unu si multiplu si cea a raportului dintre trecator si imuabil sunt deci inrudite indeaproape. Ele preocupa deopotriva Scoala ioniana si Scoala eleata. Intelectul nostru functioneaza supunandu-se unei scheme de identitate, numita principiul identitatii si avand drept corolar principiul noncontradictiei. Intr-o discutie intre doi adversari, fiecare, pentru a birui, incearca sa arate ca celalalt se contrazice. Cel ce se contrazice incalca principiul identitatii si principiul noncontradictiei.

Or, in experienta avem intotdeauna de-a face cu schimbarea. Schimbarea infrange neincetat principiul identitatii iar lucrul acesta e foarte stanjenitor. Intr-un anumit sens, se poate spune ca oamenii se impart in doua grupuri: cei care vor sa aiba intotdeauna dreptate in pofida a ceea ce se petrece in experienta, si cei ce, dimpotriva, sunt gata intotdeauna sa se supuna la ceea ce se petrece in experienta, declarand ca intelectul greseste.

Fara aceasta opozitie fundamentala dintre exigenta de identitate dupa care functioneaza intelectul nostru, pe de o parte, si marturia experientei noastre cotidiene, unde nu avem de-a face decat cu schimbarea, probabil ca filosofia n-ar exista. Aceasta opozitie s-a cristalizat in cele doua scoli despre care vorbim aici si in cele doua figuri reprezentative ale lor – Heraclit si Parmenide.

Jeanne Hersch – Mirarea filosofica – Istoria Filozofiei Europene

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More