Recent Posts

joi, 20 mai 2010

Tom Kenyon - Trecerea In Universul Holografic–Partea I-a



Cântăreşte cam 1400 g, însă este atât de compact încât conţine mai multe conexiuni decât numărul de stele din universul cunoscut. Dacă ceva este considerat magic, atunci este acest microunivers. Controlează simultan atât de multe sarcini, încât cele mai performante calculatoare s-ar simţi ruşinate. Transformă lumina în imagini uşor de recunoscut, traduce sunetele în limbaj şi le dă un sens. Şi printr-o extraordinară transformare magică, face din biologie o experienţă a minţii. Acest vrăjitor este, bineînţeles, … creierul vostru.

Cercetătorii care studiază creierul au stabilit suficient de corect, că noi folosim doar o mică parte din imensul său potenţial. Compar asta cu a avea o cameră video performantă cu sunet stereo, pe care o folosim doar pentru poze.
Există diferite motive pentru folosirea abilitaţilor noastre “la mai puţin decât optimul”. În primul rând este vorba despre modul în care suntem educaţi.



gif fold



Educaţia Limitării
Metodele noastre curente de educaţie sunt încă bazate în mare parte pe cele din perioada industrială: citire, scriere şi aritmetică. Din păcate, această modalitate de educaţie nu pregăteşte copii pentru cererile secolului al-XXI-lea, nici nu stimulează potenţialul nefolosit al creierului. Ştiţi, creierul nostru nu activează noi celule cerebrale până când nu apare un stimul, fie din mediul intern, fie din cel extern.


Cercetarea arată clar că perioada critică pentru dezvoltarea creierului este în primii doi ani de viaţă, urmată de o a doua perioadă de cinci ani. Şi totuşi, majoritatea copiilor sunt lăsaţi singuri pe parcursul acestor perioade critice pentru formarea sistemului lor nervos.
Apoi, aceşti copii intră într-un sistem educaţional depăşit care înăbuşă curiozitatea şi descurajează gândirea independentă. Cei mai mulţi dintre noi sunt produsul unei astfel de “educaţii”. Iar rezultatul este că noi folosim mai puţin de 10% din potenţialul creierului nostru.
Mai există un alt motiv pentru care noi folosim atât de puţin din puterea potenţială a creierului nostru.

retea



Corpul Calos
Din punct de vedere neurologic, creierul nostru este împărţit în două. Într-un mod cumva foarte real, noi avem două creiere în capetele noastre. Şi aceste două creiere experimentează lumea în moduri foarte diferite. În timp ce una dintre părţile creierului poate să vorbească, cealaltă este mută.
Emisfera stângă (pentru majoritatea oamenilor) este verbală. Vorbeşte. Creează şi interpretează limbajul. Îndeplineşte această minunată funcţie prin intermediul a două mici zone de aglomerări de neuroni din neocortex. Aceste zone se află în partea stângă a capului, în jurul urechii. Dacă aceste zone sunt lezate, omul poate să-şi piardă abilitatea de a vorbi şi/sau de a înţelege limbajul.
De asemenea, partea stângă, percepe lumea într-un mod logic, secvenţial. Îi place să aibă totul pus la locul lui.


Însă partea dreaptă a neocortexului vede lucrurile diferit. În primul rând nu vorbeşte. În al doilea rând nu este în mod specific logică. Se simte confortabil cu paradoxurile – zonele gri ale experienţei. Lucrurile ce nu sunt secvenţiale îi sunt la îndemână. Poate să descopere tipare ascunse în lucruri care par nelalocul lor. În stări normale de funcţionare, există un anumit nivel de coordonare între cele două parţi. Şi ceea ce ne permite nouă să coordonăm aceste două lumi de percepţii într-una singură, completă, este un fascicol gros de fibre nervoase, aflat în zona centrală a creierului, numit corpul calos. Cu cât există mai multe conexiuni posibile în corpul calos, cu atât există mai multă comunicare între cele două emisfere. Iar co-ordonarea între cele două emisfere permite omului să gândească simultan atât cognitiv cât şi intuitiv.


Există motive foarte practice pentru folosirea ambelor emisfere. Prin anii ‘60, un angajat al unei companii de ceasuri elveţiene a descoperit o nouă modalitate de măsurare a timpului – ceasul digital. Încântat, el a arătat invenţia superiorilor săi. Aceştia au refuzat-o. “Ăsta nu e ceas”, au spus ei. “Nici măcar nu are părţi care se mişcă”. Viziunea lor limitată a fost generată de dominaţia emisferei stângi. Ei nu puteau vedea în afara cutiei lor. Ceasul digital depăşea prea mult tiparul a ceea ce ei se aşteptau să vadă. O companie mică numită “Texas Instruments” a folosit patentul şi restul este istorie. Elveţia nu mai este capitala ceasurilor lumii.


Pe măsură ce pătrundem într-o lume din ce în ce mai complexă, vom avea nevoie să dezvoltăm o inteligenţă şi o creativitate mai mare pentru a-i face faţă.
Încă din anii 80 am fost implicat în folosirea sunetului şi a stărilor modificate de conştienţă, pentru creşterea activităţii creierului şi a inteligenţei. Am fondat “Cercetarea Acustică a Creierului” şi am creat o serie de casete audio numite Gimnastica Minţii. Sunt folosite şi astăzi de sute de oameni pentru creşterea performanţei creierului.


Continuând să explorez folosirea stărilor modificate de conştiinţă pentru creşterea inteligenţei şi a creativităţii, am fost surprins de similitudinile dintre experienţele oamenilor. Era obişnuita o descriere a unui fel de conexiune între ei şi viaţă în general. Unii chiar au folosit fraza “plasa vieţii”, ca şi cum toate fiinţele erau cumva interconectate în moduri care sfidau gândirea logică. Desigur, astfel de introspecţii au fost împărtăşite de-a lungul timpului de mulţi mistici şi “exploratori ai minţii”, inclusiv de popoarele indigene. Privind descrierile lăsate de aceşti exploratori ai minţii, se vede clar acest lucru.
În timp ce descrierea mistică a interconexiunii are o istorie lungă, de mii şi mii de ani, descrierea ştiinţifică a interconexiunii s-a născut doar în ultimii treizeci sau patruzeci de ani. A luat naştere din ştiinţa holografiei şi se face referire la ea ca la Universul Holografic.



geocentrism17



Enigma holografică
Astăzi hologramele sunt chiar comune, dar în 1970, când am văzut prima hologramă în San Francisco, ele erau foarte rare. Îmi aduc aminte că am păşit în sala mica şi întunecoasă a Galeriei de Artă “Haight Holo” şi mintea mea era uimită. Fotografiile păreau că plutesc în aer, în afara ramelor. Mergând în jurul acestor apariţii stranii, puteam să privesc în secţiunile imaginilor şi să văd lucruri pe care nu le-aşi fi văzut niciodată într-o fotografie obişnuită. Intrigat, am început să studiez fizica hologramelor. O lume ilogică şi fascinantă a ieşit la iveală. Pe cât de bizar ar părea, se poate tăia orice parte din hologramă, iar în acest fragment se poate vedea întreaga imagine! Cum se poate asta? Ştiţi, hologramele sunt făcute expunând un film la fascicole laser, care sunt alcătuite din lumină coerentă. Fiecare foton este aliniat cu toţi ceilalţi fotoni. Acest lucru este foarte diferit de lumina obişnuită, în care fotonii sunt mult mai dispersaţi, dezordonaţi. Ca să spunem aşa, fiecare foton ascultă de propriul ritm. Dar în fascicolele laser există doar un singur ritm şi toţi fotonii urmează aceeaşi direcţie şi frecvenţă.


Metodologia folosită în crearea hologramelor nu ne preocupă pe noi aici, aşa că nu voi intra în amănunte. În plus, multora nu le pasă. Le place doar să privească la fotografiile stranii.
Acum, aşa cum am spus, se poate tăia orice parte şi în micul fragment se poate vedea întreaga hologramă. Fiecare fragment de hologramă poartă întreaga imagine. O altă modalitate de a spune asta este că macrocosmosul pozei este menţinut în microcosmosul fiecărei părţi.


Aceasta începe să semene din ce în ce mai mult cu descrierea misticilor. Când o persoană intră profund în stări modificate de conştienţă, adesea apare o experienţă universală de interconexiune. Şi asta pare că se petrece independent de contextul (sau dogma) preferat de acea persoană.

Sursa: Tom Kenyon
© 2010 Tom Kenyon. All rights reserved.

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More