Recent Posts

miercuri, 16 iunie 2010

Legendele Dacilor Liberi - Legenda lui Zamolxis



Fara sa ai cunostinta de asta, poti fi chiar tu solul asteptat,  
dar numai Sfinxul stie asta.
Citeste mai departe legendele, si poate 
te vei simti chemat sa aduci libertatea poporului Dac.
Noi asteptam.
Legendele sacre ale Dacilor Liberi
Felix Crainicu, Cristi Ionita

...Undeva, in locurile binecuvantate de inteleptii vechilor traditii, exista o tara bogata, cu paduri si munti, cu vanat din belsug, cu recolte mari si cu bogatii in adancurile pamantului...Toate aceste bogatii erau stapanite de un popor pe masura, harnic si viteaz, mandru si drept, intelept si fara de prihana.
Ursitoarele erau de partea acestor oameni fara asemanare, care erau nimeni altii decat Geto-Dacii...Ei bine, in mijlocul acestor minunatii, in sanul poporului Geto-Dac, s-a nascut un tanar care avea sa cunoasca un destin unic: el va duce pe umerii sai soarta neamului Dac si niciodata mintea si sufletul nu-i vor cunoaste trecerea timpului. Spiritul ii va fi vesnic tanar, iar inima pururi ii va bate pentru binele supusilor sai. Dar Zamolxe, caci acesta era numele tanarului nostru, pe cand era doar un flacau, nu stia inca de soarta ce-i fusese harazita.

Era un voinic cum numai in vechile basme mai puteai intalni: puternic precum un urs, sprinten ca iepurele, ager la minte ca vulpea si mandru ca un soim. Invata orice cu o repeziciune uimitoare si depasea in desteptaciune si pe cei mai batrani oameni, care stiau cate in luna si in stele. Dar mai presus de toate, Zamolxis iubea meleagurile pe care se nascuse, ii placea sa umble pe potecile pierdute prin paduri si munti si sa afle tot ce-l inconjoara. Invata din linistea sau zbuciumul copacilor mai mult decat de la batranii satului. Gasea misterul vietii in traiul fiarelor din codri mai bine decat orice alt grai omenesc care l-ar fi putut exprima. Lasa pasii sa-l poarte prin locuri neatinse de picior de om si, mereu, cu nesat, sorbea din priviri tot ce intalnea in cale. Ani de zile, fara sa stie de oboseala, Zamolxis invata de peste tot si din fiecare lucru. Setea sa de cunoastere era netarmurita.

Intr-una din zile, pe cand colinda muntii sai atat de dragi, a patruns intr-o vale necunoscuta, stiuta doar de lighioanele padurii, sau poate nici de ele, intr-atat era de linistita. Felul in care valea era ascunsa de muntii ce-o inconjurau, lumina soarelui care cadea parca altfel in acel spatiu, stancile neatinse de picior de om, freamatul copacilor si al ierbii, pana si susurul izvorului pe al carui fir pasea, toate erau altfel si il facura pe tanarul Zamolxis sa simta o usoara strangere de inima. Nu de teama, caci nu avea cunostinta de ea, dar ceva plutea in aerul pe care il respira.

Frunzele copacilor parca altfel se miscau in adierea vantului, aratandu-i drumul, iar crestele muntilor parca anume se deschisesera pentru a-i da voie chiar lui sa patrunda in acel loc. Nu putea fi o simpla parere, trebuie ca era un semn...''Ceva imi spune ca sunt asteptat aici, dar de cine? Si de ce?'' Se tot gandea asa si inainta usor, lasandu-se purtat de pasi in taramul ce parca pentru el anume fusese faurit si il astepta de cand lumea. Nu stia de ce, dar avea sentimentul nedefinit ca mai fusese acolo, ca mai trecuse candva peste acele pietre. A mers fermecat, fara tinta, prin tinutul abia descoperit pana cand soarele a ajuns la asfintit si timpul nu i-a mai permis sa se intoarca pe meleagurile sale...

Zamolxis porni sa-si gaseasca un adapost prin padurile care-l fermecasera intr-atat. Nu fu nevoie sa umble prea mult pentru ca, in scurt timp, el se trezi in fata unei intrari intr-o pestera. Grota parea a strabate muntele mult in interior, dar Zamolxis nu avea vreme de pierdut cu asta...la numai cativa pasi de Zamolxis, in chiar gura pesterii, statea un urs urias care-l privea mormaind. Ivirea sa in acel loc taia orice mijloc de fuga din grota. Era o fiara cum nu mai vazuse si, dupa felul multumit in care mormaia, se parea ca ea era stapana acelui salas...

Nu avea nici macar o arma la el pentru a incerca sa lupte, nu era obisnuit sa poarte, asa ca tanarul a inteles ca singura scapare era sa incerce sa patrunda cat mai adanc in grota, in speranta ca fiara avea sa-l piarda in intuneric sau ca va gasi ceva macar sa-l ajute in infruntarea ce parea din clipa in clipa de neanlaturat. Zamolxis se avanta spre fundul pesterii...era prea tulburat pentru a intelege ca daca ar fi vrut, fiara l-ar fi putut ataca si ucide din primele momente...Tot retragandu-se din calea fiarei, Zamolxis a ajuns intr-o sala mare. A cuprins-o cu privirea si a inteles imediat ca nu aici putea sa-si gaseasca scaparea...Ceva ii atrase atentia: la capatul opus al salii avu impresia ca intrezareste o dara de lumina asa ca, fara sa mai ezite, se napusti intr-acolo. Dadu de un coridor ingust si intortocheat ce patrundea adanc in inima muntelui...

Lumina crestea din ce in ce, se putea vedea acum ca ziua in amiaza, insa nu aparea nimic care sa-l poata ajuta pe eroul nostru, sa-l salveze.Zamolxis aproape renuntase sa mai spere ca va scapa, cand a patruns intr-o a treia sala, de data aceasta in forma de triunghu.In mod ciudat, simti o liniste interioara nefireasca atunci cand intra in acel loc. Fu izbit de ceea ce vazu in mijloc: pe o masa de granit se afla o nestemata imensa, asa cum nu mai exista alta pe pamant si care imprastia lumina ce-l atrasese pana acolo. Ursul era aproape, deci zamolxis nu mai avea timp sa cugete la bogatia din fata sa.Viata ii atarna de un fir de par...In fata intrarii se afla ursul...Singurul lucru pe care-l putea folosi ca arma era nestemata...Zamolxis nu mai apuca sa-si duca intentia la bun sfarsit si sa arunce nestemata asupra ursului, pentru ca se petrecu un fapt neasteptat: supus unei forte nevazute, tanarul se transforma parca in stana de piatra, degetele de la maini se deschisera parca de la sine in forma de stea cu zece colturi si cuprinsera mai puternic piatra, iar din inima armei improvizate porni o raza luminoasa ce lovi ursul in piept, trantindu-l pe data la pamant.

Scena era mistica si fantastica in acelasi timp: chipul impietrit al tanarului, sala fermecata in forma de triunghi, piatra aceea nemaivazuta si raza binecuvantata, ursul prabusit pe dalele reci ale podelei, totul cufundat in cea mai profunda liniste...Cu spaima in san, intrebandu-se unde a nimerit si daca va mai reusi sa scape cu viata din aceasta pestera ce-i oferea surpriza dupa surpriza, el putu vedea ceva care intrecea cu mult toate aventurile sale de pana in acel moment: din piatra pe care abia o asezase pe masa de granit, umbra unui om se ridica in vazduh.

Dupa ce duhul se intrupa in aerul rece al salii luand chipul unui bland batran, acesta glasui:''Eu sunt Duhul Pietrei Sacre din Muntele Ascuns. Bine ai venit, Zamolxis. Aceasta piatra este a ta, la fel si nestemata care ti-a salvat viata. Prin tine, ea va fi a poporului tau, pentru ca menirea asta iti e, sa aperi si sa conduci poporul tau. Vremea aceea nu a sosit inca...Tocmai ti-ai cunoscut soarta, Zamolxis! Asa ti-e scris, tinere conducator, iar eu te astept de mii de ani. Stiu ca rabdarea ti-e pusa la incercare, dar aceasta este una dintre virtutiile pe care va trebui sa le dobandesti. Pana atunci, insa, va trebui sa inveti sa stapanesti Piatra, sa-i cunosti puterile. Insa nu esti pregatit pentru asta, dar acel moment va veni.''

...Cand a eschis ochii, a doua zi dimineata, probabil, pentru ca nu putea sa-si dea seama cat dormise, nu se mai afla pe podeaua salii triunghiulare ci sub cerul liber, chiar in fata unei stanci ciudate. Se freca la ochi, apoi inconjura granitul si-l privi cu atentie. Avea strania forma a unui cap de om, iar in momentul in care Zamolxe se uita chiar in ochii sai, stanca prinse viata si incepu sa vorbeasca: ''Eu sunt Sfinxul, paznicul cu chip de piatra al Triunghiului Sacru si al Pietrei Sacre.''

...Un timp, Zamolxe si-l petrecu invatand cum sa stapaneasca pe deplin fortele atat ale fiintei sale, cat si ale naturii, avandu-i alaturi pe Duh si pe Sfinx, care-l indrumau si-i destainuiau cele mai ascunse sectrete ale Pietrei Sacre si tot ce trebuia sa afle. Apoi, secole de-a randul, el ajuta poporul Geto-Dac sa atinga culmile bunastarii si deplinatatea fericirii. Nicaieri in lume nu exista un tinut mai bogat si nici oameni cu un trai mai dulce ca al supusilor lui Zamolxis...

Din pacate, acest lucru nu tinu la nesfarsit, ci numai atata vreme cat Dacii au crezut in el si in puterea netarmuita a Pietrei. Aceasta era singura cale prin care Zeul ii putea conduce si carmui spre glorie. Pierderea credintei sacre avea sa aduca Dacilo caderea in uitare.
Pentru iertarea pacatului, batranii spun ca trebuie sa se nasca un om asemenea lui Zamolxis, pentru a putea patrunde in Hotar, a-l cunoaste pe Zeus si a obtine iertarea atat de sperata. Timpul s-a scurs, o face in continuare, iar solul trimis de ursitoare nu a aparut inca. O va face, totusi, atunci cand noi toti ne vom astepta mai putin.
In zilele pe care le traim, numai Sfinxul mai aminteste de bunul Zamolxis; ramane tot la marginea Triunghiului Sacru, pazindu-l si asteptand solul ce va aduce mantuirea eterne.


Sursa: Zborul spre Acasa, enciclopedia-dacica

0 comments:

Trimiteți un comentariu

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More