Simpozoniul “Reverberatii” la Centrul Cultural “Iulia Hasdeu”

Asociatia Culturala IULIA HASDEU pentru UNESCO

Asociatia Culturala, a carei patroana spirituala este IULIA HASDEU si care are sediul in cladirea in care s-a nascut ultima descendenta a dinastiei de carturari HASDEU, omagiaza in fiecare an trecerea prin viata pamanteasca a tinerei geniale ce simbolizeaza astazi creativitatea .

La implinirea a 141 de ani de la nasterea Iuliei Hasdeu va invitam sa omagiem impreuna in cadrul simpozionului “REVERBERATII”

mostenirea materiala si spirituala asupra careia avem datoria sa veghem.

Prezenta membrilor Asociatiei de la Centrul Cultural H.D.U. cu un vernisaj si o expozitie ne-ar onora, fiind expresia vizuala a ecoului la opera Iuliei Hasdeu .

Manifestarea va avea loc la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucuresti (Palatul Sutu) in ziua de

11 noiembrie a.c. ora 16.

Cu deosebita stima fata de creatorii de frumos

Presedinte,

Dr. Crina Bocsan

Read More

Revista “Absolut” Nr.1

Semnalam aparitia unei noi reviste culturale, aflata asa cum spune insusi creatorul ei, in slujba culturii, si anume, Revista “Absolut”. Promotorul acestei generoase idei, este in acelasi timp si parintele editurii “Opera”, semneaza sub pseudonimul Alensis De Nobilis. Sa-i dorim mult succes si la cat mai multe numere.

Pentru cei care doresc sa afle ce-si propune revista ‘Absolut”, redam mai jos mesajul autorului:

“ În România exista 2450 de membri ai Uniunii Scriitorilor și încă 4-5000 de autori care nu sunt membri ai acestei uniuni.În România există, pe lângă Uniunea Scriitorilor, Liga Scriitorilor Români, Asociația Scriitorilor Profesioniști din România, Societatea Scriitorilor Români și alte câteva zeci de asociații culturale.În România există mai mult de 100 de reviste de literatură risipite prin toate colțurile țării, cu apariții imprevizibile care sunt expresia unor grupări mai mult sau mai puțin literare care își publică textele acolo.

De ce o nouă revistă de literatură vă întrebați?În minunata noastră Românie care abundă în organizații de scriitori, reviste, cărți observăm că, cu toată această bogată dezvoltare a presei culturale și inițiativelor în gen, lipsește CALITATEA.

Majoritatea directorilor de reviste de cultură, redactori șefi, editori, suferă de blazarea scriitorului prăfuit și necăutat de nimeni, care așteaptă ajutor de la guvern, primărie, edituri, fără să depună un minim efort pentru a intra în casele cititorilor.

Cea mai mare tară a acestor blazați este că nu mai sunt receptivi la operele tinerilor scriitori, nu au acea curiozitate și apetit pentru lectură de nou.La orice oră din zi te duci, găsești ușile României Literare închise sau pline veșnic de var, la Viața Românească e un domn care nu se prezintă niciodată și e veșnic scârbit și de propria existență și tot așa.Tinerii scriitori nu găsesc sprijin nicăieri, indiferent în câte uși bat, indiferent cât timp pierd și drumuri fac spre redacțiile publicațiilor care au ani buni de existență.Degeaba scrie Chifu editoriale că USR acceptă tinerii, degeaba anual se fac primiri în Uniune.Uniunea e ceva inexistent în viața culturală a României.La fel cum 9 români din 10 habar nu au cine e Eugen Simion, cu se ocupă Academia Română, care sunt instituțiile ce au în atribuții cultura.

Avalanșa de nonvaloare nu este noutate.E o continuă ofensiva a prostului-gust, prostiei și mizeriei pe fondul lehamitei și alienării responsabililor din domeniu.Banii dați de Ministerul Culturii sunt cheltuiți

aiurea pe editarea unor reviste citite de aspiranți fără experiență, novici într-ale scrisului.Criticii literari promovează o literatură de mizerie dar se plâng că nu o citește nimeni.

Literatura are cititori, încă sunt mulți oameni fără aspirații de scriitori care trăiesc emoția artei.Ei sunt însă scârbiți de valurile successive de jeg “artistic” ce copleșește hârtia tiparită pe banii statului fără niciun rost.Cititorul intră în librării și găsește prostituție.Iese scârbit dar revine la nesfarsit si gaseste aceleasi reviste care nu transmit arta ci sila față de lume, spleenul existențial, mizeria sufletească a așa-zisului artist contemporan, declarată și “ridicată” la rang de artă.

Nu mai acuzăm pe nimeni.Lehamitea și lașitatea extrem de nimicitoare domnesc în toate domeniile de activitate din România. Fiecare român așteaptă să facă cineva ceva pentru el, să se schimbe ceva în bine dar să înceapă mereu un altul, nu se știe cine.Evidenta lipsă de interes a autorităților pentru tot ce mișcă în această țară naște filosofii de cafenea gen ”lasă că știu eu”, ”și crezi c-o să meargă?”,”toți sunt la fel”, “nu se mai poate face nimic”.Suntem sătui de această deznadejde mioritică.Vrem să schimbăm ceva în bine și o vom face în Cultură pentru că noi credem că este una din șansele noastre de a ne reveni ca națiune din aceasta amorțeală vecină cu leșinul.

Există o seamă de scriitori de talent tineri, cu vârste între 25-40 de ani, care sunt necunoscuți cititorilor pentru că nu îi bagă nimeni în seamă și nu îi promovează.Sunt mai buni ca toată USR la un loc.Pentru ei am înființat Editura Opera în București, pentru ei am înființat Academia de Poezie Genius, pentru ei și împreună cu ei voi scoate și această revistă națională care va fi școala noii generații de poeți.Indiferent de greutăți, ne punem în slujba Culturii, valoare esențială a națiunii și vom promova tot ce este fundamental în artă, știință și morală.Pentru că este nevoie de sacrificii și sisteme de valori în această perioadă tulbure, nu de filosofii bolnave și discursuri academice care în realitate nu valorează 2 lei.O să vă aducem în case ceea ce timp de 30 de ani n-au reușit Liiceanu, Pleșu și Patapievici, chiar dacă au drept de semnătură în Cultură la propriu și la figurat, cu acordul și pe banii ei.”

Alensis De Nobilis

Read More

Antologie a poetilor maramureseni & basarabeni contemporani

Noutate editoriala de la Editura ”Limes”, Cluj:

CLAUZA POEZIEI

CELEI MAI FAVORIZATE ÎN LIRICA

MARAMUREȘEANĂ ȘI BASARABEANĂ

CONTEMPORANĂ

(antologie)

Selecţie, îngrijire si prezentare
de
Igor URSENCO

Lansări oficiale:

Târgul Internaţional ”GAUDEAMUS” (21 noiembrie), București, standul Editurii ”Limes”;

Festivalul Nțional de literatură ”Vasile Lucaciu” (27 noiembrie), Cicârlău, Maramureş.

De asemenea se preconizează alte lansări ale Antologiei:

la Biblioteca județeană ”Petre Dulfu” (Baia Mare);

în cadrul mai multor instituții culturale din Chișinău

Din prefata cartii:

PROLEGOMENE
MEMENTO:
„Câte flori sânt pe pământ,
Toate merg la jurământ.
Numai spicul grâului,
Si cu viţa-vinului,
Si cu lemnul Domnului
Zboară-n ‘naltul cerului,
Stau în poarta raiului
Si judecă florile,
Unde li-s miroasele...”,
(L. Blaga, Antologie de poezie populară)

„Pentru a vă aminti lucrurile, e suficient să recunoasteţi locul unde acestea obisnuiau să se afle”, încă avertizează Aristotel din coperţile „Topicii” sale, fără a se simţi câtusi de puţin obligat să intenteze – eventualilor temerari dispusi să treacă de bariera superficială a intenţiei – un proces de constiinţă pe măsură. Or, ceea ce s-a dorit de la bun început a fi un simplu Curriculum Liric de curtoazie (poli)culturală, a ajuns să se materializeze finalmente într-o incursiune (unii o pot numi „regresiune”) ontologică si gnoseologică, dar neapărat katharctică, în paideuma spirituală ocupată de un spaţiu geografic „stropsit sub vremuri” (vorba
cronicarului antemergător), dar nu si de duhul pustiirii culturale!

De aceea, dincolo de orice „expunere” publică a valorii scripturale – căreia îi este
supus, inevitabil, un Proiect de acest gen – singura pliere culturală pe care a acceptat-o Antologia rămâne axa verticalităţii estetice si simţul literarităţii native, ambele aplecate necunten spre regăsirea autenticului. Pentru că – după aproape un mileniu de la „descălecarea arhetipală” a Voievodului Dragos din Maramures în spaţiul „virgin” al Moldovei – iată cum sporesc sansele fiecăruia dintre scriitorii antologaţi, de a intra heraclitic în aceeasi albie culturală a „obsesiilor” si „himerelor” genetice comune.

Revista stiinţifică trimestrială „Metaliteratura” care apare la Chisinău e, si ea, un caz deja „antologic”: în cea mai modestă – si deci profesionistă cu putinţă – manieră, publicaţia basarabeană găzduieste în paginile sale studii si sinteze pertinente semnate de lectorii si studenţii de la „Universitatea de Nord” din Baia Mare. În ceea ce le priveste, reviste maramuresene de profil, cum sunt „Nord literar” sau „Archeus”, îsi pot da oricând frăţeste mâna cu omologii lor spirituali, diseminaţi în spaţiul basarabean („Sud-Est”, „Contrafort” ori „Semn” sunt primele care îmi vin în minte), pentru a configura împreună, si cât mai plenar, această
virtualitate culturală la care mă refeream.

Or, cititorul avizat de pe ambele maluri ale Prutului poate reda, textelor ce urmează mai jos, sansa de a (mai) putea crede că (de)săvârsirea unui act de amnistie/ justiţie artistică nu e niciodată prea târzie. Sau imposibilă!

Prin mâna usoară a poetului Grigore Chiper, o expresie polivalentă cum e „clauza poeziei celei mai favorizate” pare să răspundă cel mai bine „politicii” luate în calcul în procesul selecţiei materialelor. Cu alte cuvinte, antologatorul a evitat din start orice criteriu ideologic sau generaţionist, cu atât mai mult excluzând promovarea ocultă a vreunei imagini politice care să substituie aura de „salvator si întregitor al neamului” prin creaţiile literare ale unor tribuni „anexaţi” extraestetic
curriculei scolare.

Singurul principiu luat în seamă la redactarea Antologiei a fost – si va rămâne, sper, la o nouă reeditare a acestei experienţe culturale inedite – în totalitate cel axiologic, debordat de prefixul „-trans”. Trans-centrism, trans-culturalitate si trans-gregarism, toate menite să depăsească izolaţionismul intrinsec studiilor istorice si
culturale naţionale. În locul monadei leibnitzene sau a kantianului „lucru în sine”, am preferat astfel să urmărim cu interes nedisimulat cum se conturează o experienţă si, deci, o realitate netatonată până acum.

Nu ar fi rău asadar, la îndemnul expres a lui Michel Foucault, materializat în a sa „Arheologie a cunoasterii”, să ne deturnăm de acum încolo atenţia „de la unităţi vaste, cum ar fi „perioadele” ori „secolele”, spre fenomene de ruptură, de discontinuitate, (...) dincolo de manifestările solide, omogene ale unei singure minţi ori ale unei mentalitaţi colective, (...) dincolo de persistenţa unor genuri, forme, discipline particulare ori activitate teoretică”, pentru că „redistribuirile periodice revelează mai multe trecuturi, mai multe forme de conectare, mai multe ierarhii de importanţă, mai multe sisteme de determinări, mai multe teleologii pentru una si aceeasi stiinţă, asa cum prezentul ei suportă modificări perpetue”.

Anume în acest sens un mănunchi vânjos de autori maramureseni si basarabeni – consacraţi în câmpul literelor deja sau aflaţi la marginea explozivă a afirmării – îsi răspund reciproc într-un registru polifonic, în accepţie bahtiniană, fără a miza pe o „naturalizare” forţată. Mai ales că ambele categorii de „locuitori de spaţiu limitrof” au deja în genetica lor culturală încorporată constiinţa de „frontieră”, adică de „front”, „frunte”.

Primii au stiut să ţină piept unui cunoscut imperiu din vest, ceilalţi s-au dovedit a fi la fel de aspri cu cel din est, iesind pe potrivă câstigaţi din luptele spirituale inegale. În ciuda geografiei accidentate cu restricţii ideologice si lingvistice dintre cele mai variate, graiul „maramuresean” îmi aminteste de gramatica si de rotacismul fonetic al vechilor scrieri din letopíseţele moldovenesti, mitologia ancestrală morosenească se sincronizează cu etica eroilor arhetipali ai lui Creangă si Sadoveanu, iar filozofia carnavalescă a Cimitirului Vesel de la Săpânţa o emulează pe cea a personajelor moldovene: Păcală si Pepelea.

Si dacă tot pomeneam de părintele dialogismului cultural, cronotopul „alterităţii culturale” ar fi deviza acestei prime încercări de a uni capetele unui spirit încercat de vitregii ideologice si văduvit de nesanse pecuniare. Să nu uităm că – pentru a accede, de la caz la caz, la exuberanta „lampă a lui Aladin” sau la austera „lampă a lui Diogene” – o parte dintre seniorii antologaţi în volumul de mai jos au fost obligaţi să utilizeze, nu de puţine ori, combustia alienatoare de la fitilul „lămpii lui Ilici”!

Or, observaţiile pertinente ale lui Kundera privind „implicarea obligatorie a constiinţei istorice în constiinţa estetică” se suprapune iarăsi perfect peste „Fenomenologia spiritului” lui Hegel: „Constiinţa are o relaţie mijlocită faţă de interior si, ca intelect, ea priveste prin intermediul jocului forţelor în adevăratul fond al lucrurilor. Termenul mediu care uneste cele două extreme, intelectul si interiorul, este fiinţa dezvoltată a forţei, fiinţă (...) numită fenomen (Erscheinung)”.

Un Erscheinung veritabil – înţeles ca fenomenologie a alterităţii promovată de Buber sau Lévinas – mi se pare si calea inversă a Voievodului Dragos, din Moldova în Maramures, proiectată mai ales în „lumina” unui eveniment neobisnuit. În zilele când tocmai stocam materiale brute pentru Antologia de faţă, mi-a atras atenţia titlul unui reportaj dedicat de BBC asa-zisei „comunităţi lemba”, care se crede a fi „tribul pierdut al Israelului, regăsit în Zimbabwe”.

Ei bine, la fel ca locuitorii ancestrali „lemba” – care poartă pe cap tradiţionala kippa evreiască, se roagă într-un amestec originar de ebraică si arabă sau îsi ornamentează mormintele cu Steaua lui David – as vrea să cred că poeţii deveniţi chezasi la cele două geografii spirituale comune pot fi „uniţi” cu replica omnipotentă a Chivotului-Logos.

Chiar dacă a trebuit să curgă multă apă în matca râului Prut până la această „întâlnire” istorică (sau mai curând karmică), diluviile aduse odată cu dezgheţul primăverilor politice si estetice nu mai pot împiedica să se unească mai mult decât chiromantic „liniile” sorţii (sau ale „inimii, minţii si literaturii”, în unele cazuri fericite), plasate în palmele „transpirate de literatură” ale autorilor antologaţi.

Ca un exemplu elucidant poate servi răbufnirea specifică a unui imaginar cultural comun în cercetarea lirică a patru dintre acestia, perpetuat într-un binecunoscut basm crengian: „Pasi străini opresc în grădină respiraţia ierbii / prin amintirea părinţilor trece luna mereu / miei albi gâtu-si întind peste treptele casei / până în sufletul meu” (Vasile Muste, „Iarna”), ”prin urmare capra iedul lupul / sunt doar regulile necesare / întăririi excepției” (Ion Burnar, ”roșu îndepărtat”), „Scriu (pentru cine?) buletine de boală. /Zorii n-au obiceiul de a tuna, / Dar e atâta neliniste-n geamuri, / mamă, mamă, / Măcar iedul cel mic de-ar scăpa” (Nicolae Popa, „Basm”), respectiv „As pune pe roate o făbricuţă / foarte poluantă, care / (...)/ să emită noxe severe, / iar ploaia acidă / să-ţi ardă pielea / cum mi-a fript mie inima / când mi-ai mâncat iezisorii” (Ilies Gorzo, „goat project”).

Tema sacrificiului ideatic și spiritual – camuflat cu detalii tragice sau ironice în profanul realității imediate – este abordată cu totul și cu totul valabil în poemele ”VACA~” (Emilian Galaicu-Păun), respectiv ”Vaca Patriarhală” (Mircea Petean). Acelasi topos cultural recognoscibil se regăseste în volumele de proză ale lui Marius Caba si Nicolae Popa – respectiv „Si trenul mirosea a cal mongol”
(2001) si „Avionul mirosea a peste” (2008) –, chiar dacă pretextul e diferit la cei doi scriitori amintiți.

În orice caz, proiectul de faţă se vrea cu tot dinadinsul o „filtrare” ecologică a aerului în inspirarea si expirarea „perechii” originale de plămâni culturali, proiectaţi peste corpul liric comun populat de scriitorii maramureseni si basarabeni, urmând să treacă – deja în cadrul unor Antologii viitoare – direct în circuitul rinichilor si robusteţea glandelor sudoripare. Estetice, desigur. Ceea ce contează acum e identificarea „planului filozofic” general, care se ambiţionează să „acopere”, în sensul cel mai direct, o geografie culturală vastă, populată de autori mai curând tributari noţiunii de „paleface & redskin”, avansată de Philip Rahv pentru a trasa o frontieră clară între stilurile preponderent livresc si colocvial, practicate de scriitorii anglofoni. Situaţia configurată vine, paradoxal, din posibilităţile tipografice limitate pentru cei care puteau fi admisi în spaţiul ei protector!

Pe de altă parte stă în puterea acestei vulnerabilităţi asumate tocmai posibilitatea de a rupe vraja previzibilităţii prin inserarea/intercalarea unui element de suspans reprezentat de câteva tinere condeie promiţătoare. Oricum, satisfacţia care a rezultat trebuie că este intensă, de vreme ce se plasează pe un antecedent flagrant în istoria literaturii universale: personajul lui Hemingway (din „Bătrânul si marea”), căruia i-a fost suficient să reconstituie ”pestele făgăduinţei spirituale” doar după conturul vag al scheletului adus la ”malul” constiinţei de sine.

Le mulţumesc anticipat tuturor cititorilor pentru bunăvoinţa cu care vor parcurge – cu ochi sensibil si critic – „mesajul” inerent la care mă refeream: ca pe „un tot organic si, potenţial, reactualizabil la fiecare nouă judecată” (Gadamer). Parafrazînd un catren inclus între coperţile Antologiei (care va trebui descoperit flagrant doar „pe cont propriu” de cititor avizat), voi încheia cu sentimentul deplin al securităţii energetice regionale, stiind că „poezia apune cu o presimţire în palmă / abia configurată / si gânduri elegante se amestecă / cu sângele poeţilor usor
electrizat / si, în plus, bun conducător de alteritate culturală”.

Igor URSENCO,
Baia Mare, martie 2010

Read More

ADRIAN PĂUNESCU VA DĂINUI ÎN TIMP

ADRIAN PĂUNESCU VA DĂINUI ÎN TIMP

S-a stins clocotul vulcanului numit Adrian Păunescu, poet, prozator, jurnalist, om de cultură, de sport, de televiziune, personalitate remarcabilă care a ocupat un loc însemnat în viaţa ţării noastre. A fost în acelaşi timp una din cele mai controversate prezenţe de pe scena românească din ultimii 40 de ani. Timpul va cerne tumultoasa sa activitate şi atitudine în vârtejul faptelor şi va decide ce şi cât va rămâne.

Nu cred că este posibil să se aştearnă colbul uitării nici peste poezii, nici peste fenomenul unic de cultură, numit Cenaclul Flacăra, cu toate contestările răsunătoare. Vor străbate peste timp amintiri despre tumultul, exuberanţa şi freamătul nebun al stadioanelor în timpul acelor atrăgătoare evenimente, spectacole pe care Adrian Păunescu le organiza şi le conducea cu vocea lui puternică, cu un soi de histrionism, cu patos, declamativ, vorbind pe înţelesul omului de rând, recitând poezii pe sufletul românilor, dar din păcate şi unele excesiv de laudative la adresa lui Ceauşescu.

Ascultându-i poeziile, cel mai adesea puse pe muzică, în aclamaţiile miilor de tineri, ţi se făcea pielea de găină. Am fost şi eu prezentă la un astfel de spectacol la Bucureşti, în 1974, împreună cu fiica mea, atunci de 16 ani. Am trăit atunci la unison cu fiica mea o stare specială, ca de vrajă, atrasă ca de un puternic magnet. Am ascultat poezii care-mi păreau că-i ies din suflet, versuri simple, care curgeau limpede dar cu forţă şi emoţie, de o intensitate strivitoare. Străbătea prin tot corpul un fior, o stare rară de bine, se răsucea ceva în noi, parcă deveneam alţi oameni. Ne regăseam într-un spaţiu al descătuşărilor de energii pozitive, în tumultul muzicii, în furtuna aplauzelor. Nu simţeam oboseala îndelungatelor ore de freamăt, nici setea, nici foamea, aveam nevoie doar de ceea ce trăiam atunci.

Cenaclul Flacara era un fel de flacără care aducea un mănunchi de lumină şi de libertate în timpul comunismului întunecat şi aducea puţină schimbare, de neimaginat pentru vremurile comuniste. Au fost 1615 spectacole de muzică şi poezie în 12 ani, între 1973 si 1985, adică un spectacol la două zile şi jumătate. Numai un om puternic cum era Adrian Păunescu, un adevărat monument, ar fi putut atinge o asemenea performanţă nemaiîntâlnită pe nicăieri. Devenise mai popular decât Ceauşescu.

Clocotitoarea sa viaţă stăpânită de un sine vulcanic de o intensitate covârşitoare asemenea unui suflu ciclopic, personalitate puternică, imposibil de înregimentat total pe linia partidului, acţionând peste limitele admise în acel timp, i-a speriat pe conducatorii ţării şi l-au aruncat în umbră. Activitatea lui a avut şi aspecte complicate şi tragice, pe lângă cele puternic contestate ca poet de curte. Împrejurările nu i-au mai îngăduit să revină la ceea ce a fost nici după moartea Ceauşeşetilor. Mulţi nu i-au putut ierta adulaţia către Ceauşescu ca un act de îndoctrinare care a întârziat ieşirea din comunism.

Adrian Păunescu a murit nefericit. Expansivitatea vieţii s-a întors împotriva lui. Criticul Nicolae Manolescu nota: “Adrian Păunescu, temperament extrem de impulsiv şi poet important, a căzut victimă excesului propriilor sale calităţi”. Vehemenţa extrem de dură cu care este contestat de unii şi după moarte este pe măsura puterii colosale cu care Adrian Păunescu s-a impus maselor.

Personalitatea atât de complexă a lui Adrian Păunescu a fost privită şi din alte unghiuri de vedere. Unii au considerat că acele laude excesive ale poetului s-au născut din dorinţa de a-l influenţa pe Ceauşescu să ţină cârma ţării pe drumul cel drept. Un alt punct de vedere este acela că poetul şi-a dorit să devină un mediator, un fel de poartă deschisă pentru a face abile negocieri între regim şi lumea cultural-artistică. In parte i-a reuşit şi a intervenit cu succes în sprijinul multor pesonalităţi sau oameni de rând aflaţi la strâmtoare. O altă părere este că, lăudându-l pe Ceauşescu, ni-l făcea mai tolerabil, regimul părea mai uşor de suportat.

Relaţia lui cu Ceauşescu şi regimul său a fost ambiguă, a scris poeme adulatoare, dar a avut şi multe versuri ca nişte sentinţe implacabile, critici publice la adresa unor neajunsuri ale impostorilor sau activiştilor PCR. Marin Sorescu zicea despre modul păunescian de a îmbina liricul cu polemicul că, “atunci când îşi scotea colţii, îi sfâşia în largi hiperbole, îi făcea cu miere şi oţet şi îi punea pe munţi la uscat în priveliştea lumii”.

Dincolo de orice păcate, rămân de necontestat multe aspecte din viaţa lui. Purta Basarabia în suflet pentru care a făcut multe eforturi de apropiere de ţara mamă. A promovat generaţii de tineri poeţi şi artişti, a susţinut fotbalul recunoscându-i valoarea ca aducător de mase împreună şi a scris două imnuri. A susţinut o caldă pledoarie pentru valorile naţionale, dând o noua viaţă înaintaşilor şi eroilor noştri, restituind culturii noastre nume pe care se asezase colbul. Îşi dorea ca pe crucea lui să fie scris: ”El a iubit valorile”. A dat o nouă strălucire frumuseţilor patriei. S-a impus ca un simbol al dragostei de ţară şi de neam prin stihuri însufleţite care ţineau loc de ţară.

Poezia lui a avut un larg ecou. A fost un poet aparte. Într-o epocă în care poeţii se dau în vânt pentru a scrie după tehnici moderne, el a avut curajul să folosească mijloace tradiţionale ca să se adreseze direct unei mase largi de oameni. Astfel s-a înscris în rândul ultimilor romantici, transmiţând mesaje clare, coerente, convingătoare într-o limbă românească de o rară frumuseţe. A fost un poet prolific. A publicat peste 50 de volume şi s-au vândut peste un milion de exemplare ale cărţilor sale. În cea mai mare parte, sunt poezii de atitudine socială, poezii mişcătoare, capabile să-ţi stoarcă lacrimi şi dacă ar fi scris despre cotele apelor Dunării sau timpul probabil.

Cele mai impresionante sunt cele referitoare la bătrâni. “Repetabila povară” şi  ‘’Rugă pentru părinţi’’ sunt cele mai cunoscute. Personal, regret că nu ne-a lăsat versuri pentru un imn al ţării, nimeni nu putea să scrie mai bine ca el pentru a-l înlocui pe acesta de acum, care nu mai corespunde vremurilor de azi. S-au poate răspunde cel mai bine acel: ”Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte” şi de aceea nu a scris versuri pentru un nou imn!?!? Avea o uşurinţă ieşită din comun de a scrie versuri.

Scria poeziile într-un ritm uimitor, nemaiîntâlnit la nici un creator, cred că nu exagerez, din toată lumea cunoscută a literelor. Scria poezii în maşină, pe margine de mese, pe drumuri, îi veneau în minte spontan versuri care curgeau dintr-odată. Uneori, în nopţi târzii, doar cu câteva ore de somn după epuizantele spectacole, el scria şi câte trei poezii pe care a doua zi le recita în spectacol. Avea o memorie fantastică. Evenimentele mai însemnate din viaţa ţării erau publicate în cel mai scurt timp cu putinţă, informând ţara ca un autentic jurnalist în versuri.

Plecarea prea timurie dintre noi a fost ultimul lui spectacol, inconjurat de o mare masa de oameni cu flori, lacrimi, lumânări si aplauze. Se pare că şi de dincolo de pragul spre veşnicie a mai transmis un mesaj, caci mulţimea părea căzută pe gânduri de a face ceva pentru a scoate ţara din situaţia grea în care se află, aşa cum credea că poetul s-ar fi adresat prin viu grai, ca un testament.

Viul grai acum s-a stins şi Adrian Păunescu a rămas să vorbească doar prin graiul scris al poeziilor sale care au atins sufletul multor oameni până în adâncuri. Va dăinui în spirit şi prin amintirea actului autentic de cultură prin care a servit o nevoie interioară a românilor redeşteptând simţirea românească şi oferindu-le emoţionante trăiri pe care nu le aveau de nicăieri, iar tineretului dezorientat, trezindu-i sentimentul de dragoste de ţară, de oameni, de cultură şi mândria că aparţine unei naţii de care să nu se ruşineze.

Istoria literaturii române nu se va putea scrie fără numele lui.

Elena Buica – Toronto (Canada)

Read More

Ion Untaru – intre haiku, ironie si suflete

Câteva date biografice:

S-a născut la 3 decembrie 1939 in comuna Finta, Dâmboviţa. A urmat cursurile şcolii elementare din comună, Liceul IL Caragiale Ploieşti şi ASE Bucureşti, absolvită în 1962.

A frecventat mai multe cenacluri literare din Bucureşti printre care: „Nicolae Labiş” condus de Eugen Barbu şi Ion Lotreanu; „Nichita Stănescu” condus de Alex Ştefănescu şi Petru Marinescu; cenaclul Ministerului de interne condus de Constantin Atomi şi Geo Călugăru; „George Bacovia” condus de Gabriel Bacovia şi Florentin Popescu; cenaclul Paradox condus de Marcel Crihană şi altele. La unele din acestea erau invitaţi printre alţii: prof univ. Ion Rotaru, prof. Univ. Valeriu Filimon.

Actualmente este pensionar, locuieste în comuna Băneasa, judeţ Giurgiu, l-a ajutat Dumnezeu şi a publicat câteva cărţi, iată titlurile lor:

- Domnul Liszt, poezie, 1994

- Impozit pe prostie, proză umoristică, 1994

- Invitaţie la castel, sonete, 1995

- Vestitorul, poezie, 1999

- Condorul, poezie, 2001

- La cules de stele, poeme haiku, 2004

- Prepeleac cu lună, poeme haiku, 2004

- Inscripţie pe bobul de orez, poeme haiku, 2005

- Miniaturi sub lupă, cugetări, 2005

- Locuiesc într-o lacrimă suspendată, poezie, 2005

- Autoportret fără oglindă, poezie, 2005

- Fântâna în care se văd sufletele, poezie 2005

- Floare de lotus, poezie, 2006

- Coana mare se mărită, teatru, proză, 2006

- Scara interioară, poezie, 2007

- Ne-am întâlnit pe internet, roman, 2007

- Păsări şi cuvinte, poeme haiku, 2007

- Liziera de salcâmi, poezie, 2007

- Paso doble, poeme haiku, poeme într-un vers, aforisme, poezii, 2009

În colaborare:

- Din tainele prieteniei, poeme tanrenga, coautor Radu Patrichi, 2006

POEZIE:

Călătoria

moto: viaţa seamănă uneori cu

o călătorie scurtă, foarte scurtă.

-------------------------------------

călătoresc cu un camion hodorogit

şi am cel mai incomod loc

nu ştiu încotro merge,

nici şoferul nu m-a întrebat

unde vreau să ajung

lumea urcă şi coboară din mers

nu văd pe unde trecem,

de fapt nu văd nimic

călătorii se ceartă şi se încaieră

pentru cele mai bune locuri

pe al meu nu-l doreşte nimeni

într-o seară

şoferul s-a răstit la mine:

coboară că am ajuns la cap!

am deschis ochii mari,

eram în acelaşi loc

Scrisoare deschisă

Stimată doamnă, pic de somn

Şi veştile mă întristează

Că vine iar acelaşi domn

Şi-mi bate-n uşă la amiază

Lăsaţi-mi draperia trasă

Şi storurile fără fantă

Că vin tristeţi care m-apasă

Cu energie radiantă;

Şi nu-nţeleg ce tot îmi spune,

Adesea bate din picior

Eu bănuiesc că nu sunt bune

Aceste vorbe care dor

I-am arătat şi buletinul

Da-mi face semn c-o să se-ntoarcă

Şi-am să m-ascund ca arlechinul

În nu ştiu care colţ de zarcă;

Stimată doamnă, cer iertare

Că noaptea mi s-a făcut ziuă

Şi m-au pisat atâtea tare

Cum se pisează grâu-n piuă:

Aş vrea să dorm şi nu mai pot

Că mi s-a suspendat permisul

Patrulele precum socot

Vor cere să le spun şi visul

La care încă n-am ajuns

Că patul meu e prea departe

Şi vine frig şi m-a pătruns

Că geamurile vieţii-s sparte

Mai zi ceva

Mai lasă în pace manuscrisul

Zi ceva să nu mai stăm ca muţii

Eu am citit că până şi mamuţii

Dialogau să nu-i prindă plictisul

Nu mai duce degetul la gură

Că mie îmi urlă liniştea în cap

Îmi umblă hergheliile la trap

De sus în jos, pe-un hipodrom de zgură

Tu nu vezi că s-a răsturnat odaia

Şi ne ducem traiul pe tavan?

Dar ce spun eu, că totul e în van

Şi-mi vine să-ţi răstorn în cap tigaia!

Zi mă’ ceva să nu te strâng de gât

Cum i-a turnat Xantipa lui Socrate

Căldarea cu lături pe jumătate

Şi el i-a mulţumit. Atât!

Ce fai maci?

Iubito, ce frumoasă pălărie

Garnisită verde mov!

Trăim într-un ocean de alchimie

Iar tu te-ai exilat într-un alcov

Trimite-mi o scrisoare, ce fai maci

Pe mine când mă prinde de urât

Îmi vine să mă strâng singur de gât

şi plâng. Şi tu nu vii să mă-mpaci...

Dar nu te bucura, că n-am curaj

Să-mi duc la cap proiectul asasin

Deşi aşa, puţin câte puţin

Puteam să încropesc un ce, colaj

Pisica toarce şi tu tricotezi

Un pulovăr, poate chiar mănuşi

Că vine iarna-acuşi, acuşi

Şi ne umple viaţa de zăpezi

Iubito, ce frumoasă pălărie:

Anul trecut parcă era vertnil

Cum schimbă femininele tiptil

Nuanţele, la câte-o colivie!

Melancolici şi pribegi

Melancolici şi pribegi

Ascultaţi cum cântă plopii

Dincolo de Dealul Popii

Serenade pentru regi

Înroşeşte asfinţitul

Uliţele caoline

Peste care seara vine

Ca o beznă cu chibritul

Armonie neştiută

Peste toate dimprejur

Din care doar un strop când fur

Încerc s-o pun într-o lăută

Vin de-mi cântă Radu Leşe

Curge neaua comănac

Dintr-o sită nevăzută

Şi deodată împrumută

Totul, straie de bumbac

Dar sub aşternut, ce cald!

Ce mi-aş mai dori în plus

Că pe unde-am fost eu, nu-s

Gheizere ca să mă scald?

Ghemuit ca un covrig

Pun pe mine zece pături

Ca să nu ies în o-mături

Şi să nu tremur de frig

Zori de ziuă vin să cadă

Prin perdeaua albă, lipsă

Ăsta e doar un tertip să

Mai amân ieşirea la corvoadă

Mi s-au aburit pereţii

Cu adânci păreri de rău

Cred c-am fost un mare nătărău

Pe toate drumurile vieţii!

Parcă-aveam mai multe lemne

Pentru când avea să cearnă

Cu tristeţe peste iarnă

Şi atâtea alte semne

Cercetez şopronul gol

Vreascuri, câteva găteje

Vin de-mi cântă Radu Leşe

Şi-ţi dau ultimul meu pol!

Rondelul unui statut neclar

Statutul meu nu e prea clar

Şi situaţia atestă

Că toată lumea mă detestă

Fără vreun motiv elementar

Mai mult calic decât avar

Sătul să jindui o siestă,

Că toată lumea mă detestă

Fără vreun motiv elementar

În jurul meu prietenii dispar

Deşi păstrez dorinţa manifestă

Să mă iubească cei ce mă contestă,

Ceea ce se-ntâmplă foarte rar,

Că toată lumea mă detestă...

Insula de porţelan

Spuma valurilor

mângâia insula de porţelan

ca un cântec de iubire

Privirile muritorilor

aţintite dintotdeauna

spre ţărmurile insulei de porţelan

la care nu ajunsese nimeni

Cei care reuşeau

să se înfrângă pe sine

şi să treacă dincolo de linia orizontului

pentru a o privi din apropiere

erau condamnaţi

să o viseze

în fiecare noapte

Seară de gală

moto: În paharul cu tequila

Noaptea se vedea Brăila

------------------------------

Iubito rochia, eu o să-mi pun fracul

Şi la recepţia de gală

Ne facem o intrare triumfală

Luminile ne vor ascunde tracul

Se va deschide balul cu prinţese

Alunecând parchetul ca oglinda

Perechile regale Ingmar, Hilda

Şi intrigile care se vor ţese!

Din candelabre pale şi lambriuri

Peste noi o ploaie de confete

După cortină vor pândi subrete

Şi-or râde strâmb din rochile cu pliuri

Alteţa Sa va ţine un discurs

Afară cerşetori pe lângă uşi

La noapte doamna-aceea cu mănuşi

Speriată va visa un urs!

Nebună, nebună

Sună ceasul. Mă desprt

De morfeu cu milă

Şi-am să fug în târg să-mpart

Lene de prăsilă

Abandon de vise

Pe un colţ de pernă

Ziua asta mi se

Pare mie ternă

Forfotă şi zarvă

Străzile inundă

Vai de biata larvă

Barca se scufundă!

Toţi pe culoare

O pornesc în fugă

Unii din eroare

Dau de-o buturugă,

Mersul le răstoarnă

Cad în câte-un ghimp

Peste tot o goarnă,

A lipsit la timp

Şi mă bate gândul

Cum să scap de viciu

Când îmi vine rândul,

Fuga de serviciu

Toată ziua bună

Ne cântăm în strună

Bate apa-n piuă

Lumea de nebună

În folosul cui

Risipind adună

Că-ţi vine să spui:

Nebună, nebună!

Scrisoare târzie

Stau acasă doamnă

Şi privesc cum bate

Ploaia mea de tomnă

Lucrurile toate

Ca o nălucire

Coborând din vis

Peste-ntreaga fire

Pusă pe-un abis

Oameni cu umbrele

Searbăd sacrificiu

Uzi până la piele

Se duc la serviciu;

Nu merg nicăieri

Stau ca-ntr-o cutie

Cheltuind averi

De melancolie

De aceea doamnă

Gândul mi se-abate

Înspre-o altă toamnă

Singura din toate,

Blândă şi domoală

Printre ani abrupţi

Când mergeam la şcoală

Cu bocancii rupţi,

Într-un sat aproape

Dar rămas departe

Vis furat de ape

Dintr-o altă carte

De aceea doamnă

Am prins să vă scriu

Cu lacrimi de toamnă

Atât de târziu

Mângâierea

Le spusese oamenilor că ei se nasc egali

şi au dreptul la fericire

iar oamenii l-au condamnat la moarte

Prin fereastra cu ziduri grose

şi cu zăbrele în formă de cruce

soarele îi zâmbea blajin

cu înţelepciunea Crucificatului

Şi atunci a înţeles că jertfa lui

nu va fi zadarnică!

Flori de mosc

Unde eşti că nu mai ştiu
Fiule, să te cunosc?
Mamă, s-a făcut târziu
Pentru florile de mosc
Te-a furat un fir de apă
Şi-am rămas singur pe mal
Bătrâneţile tot sapă
Zidurile în aval
Dacă mor, renasc în tine
Ca un dor de menestrel
Când zăpezi diamantine
Strălucesc într-un tunel
Că vin oameni să ne spargă
Iar urechile cu glume
Şi de când e lumea, lume
Creşte preţul la litargă
Mamă s-a făcut târziu
Şi m-a prins un dor de ducă
Dacă mor nu mai înviu
florile. Şi se usucă
Dac-aş şti unde-i eroarea
M-aş opri din căutat
Că-mi doresc eliberarea
Şi odihna vinovat
Nu-mi e teamă de dubine
Nici de luciul lor opal
Vezi cum ninge peste mine
Şi am devenit cristal
Florile de mosc ucise
De ozonul lor avid
Încăperile-s închise
Şi eu bat cu pumnu-n zid
Nimeni nu m-aude, strig
Până-am să devin ecou
S-a făcut în lume frig
Şi mai trist ca-ntr-un cavou,
Dac-aş şti pe unde drumul
Taie lanţul de carate
Dintr-un om numai parfumul
Trece în eternitate

Mi-am dus viaţa pe-o fregată
Să mă judeci cu blândeţe
C-am ajuns la cap şi iată
Mă închin marii alteţe
Ia nesomnul meu cu tine
Ca un cântec de vioară
Lebedele, să ştii bine
Nu mai mor a doua oară

Şi-l vei duce mai departe
Ca o sagă de-ntrebări
Fiecare om o carte
Datorează pentru dări
Mâna ta de chiparos
Să-mi însemne locul crucii
Drumul lung şi greu pe jos
Prin livezi când saltă cucii
Lasă doar să plângă luna
Peste slovele de fier
Zborul naşte zbor întruna
Şi misterul, alt mister
Muntele şi-a-nchis izvorul
Peste care nu se trece
Doar căderilor fiorul
Împrumută unda rece
Că mă ştiu avar de umblet
Şi cu dorul în spinare
Ceru-ntreg îl am în suflet
Şi mă-ncarcă de splendoare

Iarnă

Ninge iar cu bolovani de vată

Ninge ca-ntr-o mie de poveşti

Că ziua se scurtează dintr-odată

Şi noi ne zgribulim lângă fereşti

Şi-o să luăm caloriferu-n braţe

Şi-o să-l plătim mai scump că ne e frig

Firea noastră-a celor vinovaţi, e

Ciudată dacă toate mă intrig'

Ninge ca-ntr-o iarnă absolută

Dintr-un cer de care ne e teamă

Peste viaţa noastră în derută

Şi oprită pentru-o clipă-n vamă

Vizavi stau doi bătrâni privind

Poate că gândesc la fel ca noi:

-Uite colo alţii cu ce jind,

Îşi cheamă amintirile-napoi

Doamna brună

În tren doamna brună stătea la fereastră

Şi privea mirajul ţărmului discret

Peste care toamna roşu-violet,

Parfuma cu brumă Dunărea albastră

Am rămas pe gânduri măcinând tăceri

Când mijeau în jururi flori de chihlimbar

Şi treceau prin aer oamenii de var

În poieni abstracte îngropând averi,

Timp în care două lacrimi de mărgean

Curg pe-brazul doamnei brune de la geam

Pădurea de semne

Şi e atâta pădure de semne

În care nu mai cresc lemne

Ci doar atribute votive

Din care-ai să-ţi faci iar motive

Florale pe umeri de nuferi

Şi plângi când nu poţi să mai suferi

Eterul din ochii limpizi

Ca două păstăi de guvizi

Pescuiţi pe înserate

În două bălţi ipotecate

Între viaţă şi-ntre somn

Cu o aripă de domn

Ultimul salcâm

De la oameni pân-la ierbi

Ne mai mor cu zile cerbi;

De la ierburi la copaci

Joacă Vraca rol de vraci

De la oameni, mai departe

Curge lacrima din carte

Pentru-atâtea tare care

Duce-n spate fiecare:

Au cu suta, au cu mia

În zadar copacii mi i-a

Numărat academia

Dacă plâng şi dacă mor

Bate vânt rănile dor

Ultimul dintre salcâmi

Şade-n chingi şi-ntre parâmi

De teamă să nu-l dărâmi

Cu vreo pală de cuvânt,

Şi se scurge în pământ

Şi se scurge în pământ...

Condorul

Fericit condorul

pentru care piscurile munţilor

nu sunt niciodată prea înalte

Condorul

invidiat de toate vieţuitoarele pământului

şi care pe noi, oamenii

ne vede din ce în ce mai mici

Condorul

care nu moare

decât fulgerat de vânător

De vânătorul

care nu poate ajunge la el

cuvintele vor semăna dezastre

cuvintele vor semăna dezastre

trubadurii vor cânta poeme

şi în grădinile boeme

va ninge cu petale de pe astre

un dor de viaţă iarăşi va irumpe

zăvozii străzii muşcă fără lanţ

perceptorii lumii la bilanţ,

cartelele de trai le vând mai scumpe

suntem împinşi cu toţi într-o arenă

ce se strâmtează-n fiecare zi

ce greu se mai conjugă azi a fi

când uşa ne-o păzeşte o hienă!

Traversăm zadarnic un concert

Meduze blând coboară în priviri

Latente umbre părăsesc păduri

Sintagmele cu ultimii sperjuri

Mizează pe-un buchet de trandafiri

Învălmăşiţi în moara de cuvinte

Înalt catargul, vântul de la pupa

Spargeţi matrozi în ţăndări cupa,

Sus ancora şi numai înainte!

O altă Terra Nova ne aşteaptă

Halucinant în veacurile târzii

Îngheaţă toate spaimele în vii

Şi mor lăstuni pe fiecare treaptă

Închidem strâns sextante şi hublou

Adoarme ţărmul pe un banc deşert

Şi traversăm zadarnic un concert

Ca-ntr-un preclasic anonim tablou

Pastişă

moto: Lasă-mi domnule în pace

Tihna mea din carapace

Că nu de flori de măr,

Mă tragi tu de păr!

----------------------

La râpa lui Udevenrode

străjuiesc gasteropode

să nu mai vină din Atici

doctorii în matematici

cât e ceasul cristalin

şi fe-cioara Geraldine

că pun totul în balanţă

numără şi trag în stanţă

sunetele şi măsura

fac abstracţie

cezura

ca să schimbe un macaz

şi să cadă în extaz

Că vedeţi voi, simetria

nu se scurge din vreun blid

n-are (chiar) nimic cu geometria

sau cu Euclid

Ce să mai zic despre poftă

dacă moftul n-are moftă

o dată, de două, de 9

a-nceput să plouă

lentile lente ori latente

uite-le cum fac talente

pe sub geamul lui Terente

Asta este: picătura

cade, nu se dă de-a dura

peste zece babe slabe

cocârjate-ntre silabe,

peste zece babe ştirbe

care culeg ştir, bre

le văd şi mă mir

cu ochiul ceachir

sictir bre,

sictir...

Palma condamnatului

după un caz real

Singur într-o celulă,

neputincios între zidurile groase

şi pe deasupra condamnat la moarte;

Condamnat la moarte printr-un

nenorocit concurs de împrejurări

şi un şir de erori incredibile;

Câte din acţiunile oamenilor

sunt într-adevăr perfecte?

Către cine să-şi urle nevinovăţia

dacă nici un juriu nu l-a luat în seamă?

Somnul nu se mai atinge de el.

Oamenilor,

de ce vreţi să îmi luaţi viaţa

pe care mi-a dat-o Dumnezeu

şi eu n-am nici o vină?!

Şi punându-şi palma pe zid,

disperarea din el a strigat:

- Nevinovat sunt eu, Doamne,

fă ca urma palmei mele să rămână

mărturie pe acest zid!

Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga;

După execuţie au încercat să o acopere,

să o vopsească, să o răzuie

dar urma palmei lui cu degetele răsfirate

apărea mereu, la fel de bine conturată

Până la urmă porţiunea aceea de zid

a fost decupată şi zidul refăcut;

Ea se află acum la muzeul

condamnaţilor la moarte.

Read More

Elena Paduraru – din tarana spre ceruri – poezie religioasa

Biografie:

Doamna Elena Paduraru s-a nascut la 18.04.1949 în oraşul Adjud, jud. Vrancea. Studiile universitare si le-a finalizat la Iasi, la Universitatea Al. Ioan Cuza, Facultatea de matematică, secţia Pedagogică. În toată perioada activă, a predat matematica la clasele V-VIII. Din 2007 are statut de pensionar, statut care prin împrejurări fericite a adus-o în lumea poeziei.

Dupa cum marturiseste autoarea: “ Un rol important în această schimbare în viaţa a avut şi are Internetul şi oamenii pe care i-am întâlnit pe internet. Încurajări, sfaturi, critici primate de la cunoscuţi sau necunoscuţi m-au ajutat să-mi cresc poetul din mine. Mai sunt multe de perfectat şi completat în noua mea pasiune. Împrejurările m-au ajutat să-mi pun poeme în câteva volume colective şi un volum personal.”

Volume collective:

* Iarna-vol. de poezii din colecţia „Universul Prieteniei”, editat sub egida Asociaţiei non profit Universul Prieteniei, Editura AS’S, Iaşi, 2009

Iarna, este ultimul volum din Ciclul Anotimpuri (Primăvara, Vara, Toamna) editat sub egida Asociaţiei non profit Universul Prieteniei. Toate volumele din Ciclul Anotimpurilor cuprind poeme ale unor autori debutanţi.

În acest volum am publicat un grupaj de poeme sub titlul “Din vărf de pană”.

* 55 de poeţi contemporani - Antologie de poezii coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART, Sibiu, 2010.

Alături de poeţi consacraţi am apărut şi eu cu un grup de poeme.

* Lira în 4 puncte cardinale-vol. de poezii editat de Cenaclul Literar „Cartea Tinerilor Scriitori”, Ed. Rovimed Publishers, Bacău, 2010, sub coordonarea poetei Cristina Ştefan.

Cartea se prezintă în două părţi, prima parte “Autori debutanţi” şi partea a doua “Autori consacraţi”. Dacă partea a doua conţine poeme trise de autori, prima parte este mai specială. Toate poemele sunt rodul muncii în interiorului Cenaclului literar virtual. Se pare că este singurul pe internetul românesc. Inimoasa Cristina Ştefan iniţiatoarea şi sufletul acestui Cenaclu literar, a coordonat şi selectat conţinutul acestui volum.

Eu, în acest volum îmi fac debutul în poezia niponă, cu un grupaj de haiku.

Îmi permit să adaug prezentarea mea, făcută de Cristina Ştefan: “ Elena Păduraru, n. 18.04.1949, Adjud, Vrancea, profesor de matematică, vers claisc, la început în stilistică simplă, a debutat cu success în cenaclu cu vers nipon, în haiku, foarte apreciat de colegi pentru reuşita transmiterii artistice în acest stil riguros şi pretenţios.”

* Culegere de poezii religioase, vol. 1- coordonator Dănuţ Deşliu, Drobeta Turnu Severin, 2010.

Vol. personal:

* Prin fire de dor-vol. de poezii, Ed. PIM, Iaşi, 2010.

Despre volumul meu de poezii, poetul şi directorul Casei Memoriale Mihail Sadoveanu din Iaşi, Liviu APETROAIEI spune:

„ „Firele de dor” ale Elenei Păduraru ţes o pânză inefabilă a unui spaţiu propiu, dominat de viziuni poetice îndreptate spre existenţiale ample, explicatoare pentru propriul eu aruncat în lume”(fragment din postfaţă afişat şi pe a doua copertă).

Deasemeni, în revista „Convorbiri Literare” din Iaşi, în nr. 6, iunie 2010, poetul Emilian MARCU, afirmă:

„O poezie confesivă, poate excesiv de confesivă prin anumite locuri, de observaţie foarte atentă a stărilor sufleteşti, uneori chiar melancolică, asemenea unei scisori din alt veac, suferind de puţină tristeţe, scrie Elena Păduraru în această carte interesant intitulată Prin fire de dor. Formula narativă o prinde cel mai bine şi se simte confortabil în acest tipar, mai ales când spune: „O mie şi una de nopţi cu stele/ Poveşti din vise, din visele mele,/ Seară de seară ţi le spun în şoapte/ iar tu, le-asculţi pânî târziu în noapte”.

Prin firele de dor Elena Păduraru reuşeşte să-şi etaleze, ca într-un album cu fotografii din diferite etape ale vieţii, trăirile, unele tumultoase, altele potolite, parcă şoptite şi nu scrise, dorurile şi mai ales să transmită acel sentiment care, deşi universal, este atât de particular şi unic: iubirea. Pentru Elena Păduraru, poate fi asemuit cu un gorun şi nu e rău de loc. Ea spune: „Din bob de viaţă tăinuit în pământ/ Răsare o plantă în verde veşmânt,/ se scutură-n grabă de rece troian/ vede în jur pământul dalmaţian”. Sigur că sunt destul de multe de „retuşat” în aceste „fotografii” ca să poată lumina precum dorinţa şi dorurile autoarei.

Totuşi ţinând cont de oazele de poezie ce se întrevăd în acest sol putem spera că „micul lăstar” se va îmbrăca în viitor în mult verde „învingând ploi şi ninsori şi vânt pribeag/ Nălţându-se falnic pe antic meleag” pentru că „Elena Păduraru are instrumentele poetice care pot modela acest vehicul şi are chiar fineşurile care să-l alcătuiască pe coordonatele estetice, fiind vizibil talent dăruit, dar şi un exerciţiu stilistic bine dezvoltat...” aşa cum susţine, în postfaţa la această carte, Liviu Apetroaiei.”

Proiecte în derulare:

Volume colective

· Declin-culegere de proză scurtă, sub coordonarea poetei Valentina Becart.

· Culegere de poezii religioase, vol.2, coordonator Dănuţ Deşliu.

· Culegere de fabule, coordonator Nicolae Stancu, poet.

Selecţie din poemele publicate

Pe o toamnă-n timp târzie

Pe toamnă, în timp târzie,

dup-o lungă amnezie,

la gura sobei poposesc,

încet, încep să scormonesc

al vremii bătrân jăratic,

sfera omului tomnatic.

Cu a mea umilă pană,

adun gândurile-n strană,

ele-n murmur de idilă

curg pe-o-ngălbenită filă.

 

În vârf de pană

În vârf de pană,

de timp culese

în pas grăbit,

ascunse-s clipe

uneori clare

alteori în ceaţă

trecute

neobservate

prin viaţă.

A mea pană

să scoată

din tolba-i

n-ar termina

o viaţă-ntreagă

să picure tot

ce-a văzut

în calea sa.

 

Eu-gând, zburător printre astre,

Am privit ochii de pasăre liră
cum subtil

răspândeau lumina lor

în duioase sclipiri,
erau vise dorminde
în picuri de rouă
venite din depărtarea
zorilor de gânduri
văzute târziu spre noapte.

Eu-gând,

zburător printre astre,
le-am văzut şi le-am adunat
în căuşul palmelor mele
numai acolo,

ele palpită în cântec şi dor.
Le-am dat aripi de înger
şi strune de viori
să zboare spre mirifice zări.

 

Paiaţa

Arlekin îmbrăcat în strai de paiaţă,
cu traista-n spinare, o poartă de-o viaţă,
azi merge la târg, cu vechituri la talcioc,
să-ncerce de mai are un gram de noroc,
vrea iarăşi săracul, cu vocea sa blândă,

idealuri să vândă pentru izbândă.

Suflet greu încărcat, cu braţe cernite,

spre piaţa întreagă chemarea trimite:

„Poftiţi, e gratis, să luaţi pe gustate,
cât poate duce sacul vostru din spate“.

Nu e nimeni să ia, nu-i nimeni s-audă,
pune marfa-n traistă, e strânsă cu trudă,
se-ntoarce spre seară la mica sa casă,
şterge machiajul cu un puf de pe masă,
el vede-n oglindă pe trista sa faţă,
o boabă de sare, din ochi de paiaţă,

tăcută curge-n prăval pe-obrazul ridat,

nu e nimeni să vadă obraz nefardat.

Priveşte paiaţa, din nou în oglindă,
o stea străluceşte în colţul din tindă,

e şi mâine o zi, produse să care,
să ducă, din nou, marfa sa la vânzare,
mai sunt vise, doruri şi raze de soare,
mai e speranţă pentru clipa ce doare.

 

Pui de gorun

Din bob de viaţă tăinuit în pământ,

Răsare o plantă în verde veşmânt,

Se scutură-n grabă de rece troian,

Vede în jur pământul dalmaţian.

Uimită, priveşte cerul albastru,

Caută zilnic, spre galbenul astru,

O rază de soare zâmbeşte discret,

Remarcă cum, se `nalţă nou tineret.

Se supără raza când nouri s-adun

Şi în rafale lovesc micul gorun,

Se unesc în grabă raze de soare,

Pe cer aşază albastră culoare.

Micul lăstar, în mult verde se-mbracă,

Cu-n frate mai mare, vrând să se-ntreacă,

Învinge ploi, ninsori şi vântul pribeag,

Nălţându-se falnic pe antic meleag.

 

Pe acelaşi drum...

Pe drum de timp întristat,
se târăşte greoi, o umbră
c-o traistă-n spinare
plină de griji şi nevoi.

Din când, în când,
ridică privirea-i mioapă,
şi cercetează zarea.
Dă din cap,

ca şi cum ar vedea
prin ceaţa gri,
ceea ce voieşte

să-i fie zorile de zi.
Oftează în sine,

şi-şi soarbe oftatul,
apoi priveşte în jur,

poate mai vede

vreun dram de speranţă...

Pe acelaşi drum, de timp întristat,
greoi, se târăşte o toamnă...

 

 

Amintiri în parfum de liliac

Cândva, liliacul de pe aleea tăcută

completa naturii un frumos tablou,

ş-acum, culoarea lui trezeşte bătrâne amintiri,

în ochii mei din minte crescute în unduiri de gânduri.

Sunt clipe din tolba sorţii noastre,

cu parfum de liliac s-aduna în noi...

Dar, clepsidra timpurilor a strecurat perfidă

pe unul din noi, scuturându-l din a sa egidă.

Când liliacul înmugureşte-n mai, cândva

din scena lumii va dispărea şi cel de-al doilea drum.

Doar amintiri cu amândoi rămân difuz ecou,

când liliacul, va dărui lumii parfumul său.

(în amintirea soţului)

 

La bunici

Mi-am luat traista cu rime

şi-am pornit în adâncime,

către aducerile-aminte,

despre un copil cuminte.

Am trecut peste-o câmpie,

unde macii te îmbie

a zbura pe-a lor petale,

purpure în estivale.

M-am oprit pe-o ulicioară,

la o poartă legendară,

adâncit în barba-i albă,

stă bunicul cu o babă

şi vorbesc în gura mare

ce-a păţit un oarecare,

apoi zic şi pe şoptite

veştile mai necinstite.

Am intrat şi în ogradă,

Azorică dă din coadă,

scheunând a bucurie

c-a venit mica nurlie.

M-am oprit lângă bunica,

când mulgea blânda Junica,

lipa în bucătărie

să-mi iau cana albăstrie,

mă-ntorsei iar la bunica

să-i dea lapte la peltica,

apoi fuga-mi făcui nadă

şi luai pâinică caldă.

Ochii-mi strălucesc în soare

cu albastra lor culoare

şi gândesc pe o băncuţă,

“Bine-i să ai bunicuţă!”

 

Nepoţeii

Gându-mi călător prin ceaţă,

Vreau-nu vreau, el se răsfaţă

Cu aducerile-aminte

Despre un copil „cuminte”.

Un picuţ el se opreşte

La bunici, când îi găseşte

Cu-n micuţ stând la taclale

Despre întâmplări banale.

Aerul foşneşte-n zare

La o poartă de intrare,

Anunţând de-o revenire

Unui gând din amintire.

Ochii toţi, spre el se-ndreaptă,

Să apară, se aşteaptă,

În final, doi ochi tăciune,

Intră ferm în acţiune.

Lipa-lipa-n legănare,

Spre distinsa adunare,

Se îndreaptă cu măicuţa,

Nu e alta, decât Nuţa.

E geloasă mititica,

Că în braţe la bunica

Şade verişorul Nicu,

Stând de vorbă cu bunicu.

Repede se urcă creaţa

Şi, o face pe semeaţa,

Sus în braţe la bunicu,

Scoţând limba către Nicu.

Bunii în ochi se regăsesc,

Ridurile se înteţesc,

Curge în a lor gândire

Pentru nepoţei iubire.

 

Ochi verzi

Parfum de tei mă cheamă discret spre amintiri

Şi zumzet de albine mă poartă-n arcuiri

Spre ochii verzi ai tatei şi zâmbetu-i blajin,

Îmi alungau adesea surâsuri de pelin.

Cu mersul legănat şi cu frizura creaţă,

Un pic nălţându-mă prin lumea de verdeaţă,

Mă-ndreptam spre tata cu braţele întinse,

Zâmbetul chemării lui sufletu-mi cuprinse.

Prin alintări suave-n dans de balerine,

Valsau cu flori de tei mici roiuri de albine,

La tata-n braţe, fericită mă înălţam,

Momentele senine în mine adunam.

Vremurile s-au scurs prin fire de clepsidră,

Uitarea-şi face loc precum mlădia vidră,

Dar, dup-o ceaţă deasă, ochi verzi mă mai privesc,

Mângâietori în clipe, ce în dureri cioplesc.

Ades de ani de zile în jur nepoţi adun,

Istorisind clipite despre al lor străbun,

Iar, uneori, privirea-mi nostalgic stă niţel,

Să se odihnească, în ochi verzi de nepoţel.

 

Nu plânge, iubite,

Nu plânge, iubite,
sunt clipe cernite
în somnu-mi de gheaţă,

spre moarte, din viaţă.
Se-ntinde, se-xtinde,
fiinţa-mi cuprinde,
mă duce departe
în somnul de moarte.
Nu plânge, iubite,
tu moartea admite,
somn rece, de gheaţă,
mă prinde în ceaţă.
Pe suflet cuprinde,
de viaţă-l desprinde,
sărutu-i de gheaţă
mă-ngheaţă, mă-ngheaţă...

Nu plânge, iubite,
tu moartea admite!

 

Aşteptare

În toamna rece, târzie,

Un suflet pluteşte-ntristat,

Aşteaptă noaptea să vie

Spre tărâm de tine uitat.

Şopteşte rugă fierbinte,

Culcat pe al jalei covor

Picură mute cuvinte

Peste al iubirii izvor.

Aşteaptă-n zadar iubirea

Cu zboruri de falnic condor

Prin curcubeu arcuirea

Spre sufletul singur, fior.

El speră o caldă ploaie

Cristale-n trup să-i înşire

Picuri să-l spele şiroaie,

Pentru o nouă iubire.

 

Aleanu-mi doineşte

Prin albastrul dintr-o noapte,
Călător cu mii de şoapte,

Un mic astru lin pluteşte
Şi-un alean pe el doineşte.

Doina lui, prin vârf de munte,
Poposeşte pe-a sa frunte,
Sus, pe susur de izvoare
Şi pe albe lăcrămioare.
Doina-n albii se ascunde
Să pornească printre unde,
Către dorurile mute,

Pân’ la stele aşternute.

Şi în triluri de cântători,

Către azururi zburători,

Aleanu-mi în secret doineşte,

Ofurile-şi povesteşte.

 

Sunt lângă tine, iubite,

O mie şi una de nopţi cu stele,
Poveşti din vise, din visele mele,
Seară de seară ţi le spun în şoapte,
Iar tu, le-asculţi până târziu în noapte.
Martore sunt stele din cerul senin,
Că sunt lângă tine cu tine suspin,
Azur infinit ne e începutul,
Patul din vise ne e aşternutul.
Tăcute poveşti în tainice şoapte,
Din stele curg lin prin clipe de noapte,
În cântec de leagăn pe leagăn divin,
Seară de seară lângă tine revin.

 

Ia-mă, iubite,

Ia-mă, iubite, aproape de tine,
Să auzi cum bate inima-n mine,
Parfumul-dor clocoteşte văzduhul
Cuprinzând acum iubirea şi duhul.
Ia-mă, iubite, de tine aproape,
S-aştern sărutul în tremur de pleoape,
Al iubirii fior să curgă-n suflet,
Cărare de flori să-mi fie în umblet.
Ia-mă, iubite, aproape de tine,
Prinde în palme a noastre destine,
În sunet de cânturi, nicicând rostite
Prin flaut stingher spre cer arcuite.

 

Bună seara, iubite,

Bună seara, iubite,

îţi spun de pe steaua misit.

Priveşte!

e steaua

din colţul ferestrei...
Prin sclipiri

îţi trimite-un sărut

în murmur de raze

şi aşternut de şoapte…

Ascultă!

Şoapta vine
pe aripi de somn

şi cântec de vise

numai de mine zise.

Noapte bună, iubite!

Noapte bună!

 

 

Zidul

În lumea mea, dacă ai fi lac, în lună argintie mă prefac,

prin raze blânde să cobor şi-n tremurat de unde să adorm.

În lumea mea, de-ai fi un răsărit de soare, în ciocârlie e-a mea schimbare,
întâiul cânt, eu să ţi-l dau în prag de zori, ca să m-asculţi cu drag.
În lumea mea, de-ai coborî, în scânteioară m-aş preface,
ca ochiul tău să-l decorez cu strălucit de amorez..
În lumea mea, tu de-ai veni, cu suflul inimii te-aş mângâia,
ca să pluteşti pe unda sa, spre centrul focului din ea.
Dar, rece zid din timpul ce-a rămas, desparte lumea ta de-a mea,
eu, mă topesc în lumea mea, iar tu, rămâi unit cu-a ta.
Pe aspru zid noi îl cuprindem, ciulind la clipele de dor,
tu, spre dorinţi din lumea mea, iar eu, spre unduiri de gând din lumea ta.

 

Rugă

Lumină promisă

las uşa deschisă

pătrunde în casă

te pune la masă

primeneşte-mi casa

bogată fă-mi masa

suflet luminează

destinu-mi veghează

din scrum să renască

şi-n suflet să crească

speranţa-n Lumină

şi-n viaţă creştină.

 

Ne plângem...

Ne plângem că nu-i pasă,

De-avem sau nu o casă

Sau ce pune pe masă.

Ne plângem că-i tăcere

Şi-n suflet e durere.

De ce ne plângem oare,

Ca un copil sub soare,

Ce nu ştie a citi

Şi nici vorbe a rosti?

Universul ne-nvaţă

Ce are rost în viaţă,

Dar, cine să audă!?

E omenirea surdă.

 

Cărarea Lui

Cândva, în plină iarnă

când neaua se aştearnă,
într-un loc necunoscut
din fecioară s-a născut,
Cel ce-n lume a venit
şi pe ea a mântuit.

Ş-apoi, în primăvară,
în trădare amară
din lume, El a plecat
când, Tatăl Său l-a chemat
prin moarte-n viaţă păşind
cu sânge calea roşind.

El, a deschis cărarea
aduce alinarea,
iertare de păcate

şi iubire de frate.

 

Un vis?

La masă, lângă fereastră,

pana-mi de culoare-albastră,

aşternea mică scrisoare

către gându-mi oarecare...

Deodată-n gând apare
înger din pure cristale,
coborât din lumi astrale.

Prin pana mea, venind şiret,
m-a adormit cu-n gest discret,

spre locul sfânt m-a cârmuit,

unic moment mi-a dăruit.

Ajunsă-ncet la Cel-de-Sus,
acolo, în genunchi m-am pus,
capul l-am plecat sfioasă,
sfatul Lui s-ascult pioasă.

Ce sfat mi-a dat?

nu-l ştiu nicicum,
dar fericită sunt acum!

 

Căutare

Aş plânge
dar, lacrimi n-am,
aş râde
dar, zâmbetul
l-am pierdut demult,
aşa că tac
şi m-adâncesc în mine,
poate cândva îmi voi găsi

echilibrul balanţei

dintre mine şi... Mine.

 

Perpetua căutare

Lipită de aripi-gând

în zboruri de condor,

mă adâncesc în cerul meu,

căutând cu speranţă în zare

puncte de orientare.

Am trecut cu ochi temători

prin nourii vieţii,

încercând să răspund

ecoului din mine,

care vine

parcă îl simt, vocea-i aud,

deşi, ceaţă e de gânduri scunde.

Şi totuşi, planez

prin ceaţa din mine,

căutându-l pe Sine,

poate într-o zi

îl voi găsi sau,

mă va găsi.

 

Chemarea unor rândunici

Puiandrii jucăuşi de rândunele

cuibărite la colţuri de ferestre,

zburătăcesc în zori de ziuă,

chemându-mă din nou spre viaţă.

Urechile-mi primesc cereşti semnale

prin ciripit vioi de rândunici,

iar eu, mă-ndrept spre clipele astrale

prin unduirile sublimului cirip-cirip.

Deschid fereastra vieţii,

aspir esenţa ei,

iar soarele-mi zâmbeşte

şi razele-i sublime cuprind esenţa mea.

 

Copacul meu

Copacul meu,

cu ramuri prea multe,

uscate, rănite,

sau cu frunze căzute

prin toamna cea grea,

păşeşte molcom pe-o cărare

urcă încet, potolit,

pe coamă de munte,

lăsând ici-colea

urme mărunte.

De rece ploaie şi vânt,

multe frunze i-a căzut,

hrană să fie,

pentru mama-pământ

şi rădăcini au albit…

dar mai e de vorbit,

şoapte dulci de sorbit,

da... mai e de trăit.

Nu ştie copacul,

câte clipe s-au scurs

şi nici cât

mai e de parcurs,

priveşte-napoi,

ar vrea să se-ntoarcă

în crâng luminos,

dar calea s-a şters

şi timpu-i spinos,

aşa că, merge-nainte,

tăcut şi cuminte.

În toamna grea,

copacul, ferm

uscăturile-şi taie

şi pleacă prin ploaie

de toamnă târzie,

spre o nouă fereastră,

de clipă senină,

căutându-şi albastrul.

 

În noaptea mea

În noaptea mea a răsărit o stea,

care se vrea,

luminătoare pe cărarea mea.

În lumina ei pulsează o rază,

care se vrea,

în iubire o eternă oază.

Mă adâncesc în luminarea sa,

şi-n taină vreau,

iubirea mea să-i fie asemenea.

În noaptea mea iubesc o mică stea,

ce o doresc,

în inimă-mi necontenit să stea.

Read More