Sub cerul Daciei eterne

Sub Cerul Daciei Eterne

Sub cerul vechi al Daciei, unde munții șoptesc,

Zalmoxis, zeul umbrei și luminii, veghează-nțelept.

Pe culmile Carpaților, coroana de foc,

Povestea începe, timpul devine un joc.

Sub cerul înalt al Kogaionului fără sfârșit,

Unde pietrele vorbesc în limba veșniciei,

Zalmoxis, cel fără de moarte, se înalță,

În peșteri sacre, unde focul arde blând,

Tainele vieții, sub lupoaica blajină, se ascund.

O șoaptă străveche plutește prin văzduh,

E cântecul lupilor, un ecou de duh.

Arimin, străbunul cu inima-n stei,

Călător între tărâmuri, ale cerului chei.

El spune povești din vremuri pierdute,

Despre zei și titani, despre vieți neștiute.

Sub rădăcina adâncă a codrilor bătrâni,

Se ascund tainele lumii, ascunse-n păgâni.

Pelasgii, primii copii ai pământului sfânt,

Au sculptat în lut vise și duhuri în vânt.

Au chemat stelele să danseze pe cer,

Creând o punte între lumi, eternul mister.

În peșteri sacre, focul arde mocnit,

În flăcări se nasc mituri, trecutul redeschis.

Acolo, Zalmoxis, ascetul divin,

Își cântă cunoașterea, tăcut, sublim.

"Nu există moarte," șoptește el blând,

"Doar o trecere tainică, un drum fremătând.

Sufletul vostru, lumină-nveșmântată,

Se naște și renaște, mereu legănată."

Nu suntem trup, ci vânt și lumină,”

Suflă Zalmoxis prin vârtejuri de timp.

„În fiecare om dorm o stea și o noapte,

Iar moartea e doar o punte spre noi începuturi.”

Pe colinele argintii, Bendis, zeița nopții,

Rătăcește desculță printre umbrele viselor.

Ea țese din raze de lună o mantie,

Ce acoperă inima celor ce caută sensul.

În dansul ei, cerul devine oglindă,

Iar muritorii își văd sufletele-n adâncuri.

„Cunoașterea este lumina din întuneric,”

Șoptește ea, în șoaptele vântului de miazănoapte.

În mijlocul furtunilor, Thyra, zeul războinic,

Își ridică sabia de fulgere spre cer.

El e strigătul din mijlocul haosului,

Un ecou al luptei ce purifică și renaște.

„Cei care nu cad nu se ridică niciodată,

Și cei care nu se pierd nu pot fi găsiți,”

Tună Thyra, în chemarea furtunii,

Făcând cerul să danseze cu flăcări divine.

Din piatră se ridică un templu ceresc,

Un munte ce unește văzutul cu nevăzutul firesc.

Acolo, zei și muritori se privesc,

În dansul etern, destinul își șoptesc.

Pe aripi de foc, Hyperboreea se-aprinde,

Un tărâm de vis, ce nimeni nu-l cuprinde.

Acolo, Pelasgii cântă sub cer de cristal,

Eterna poveste a sufletului ancestral.

Ariminul privește, cu sabia sa de raze,

Lupta eternă dintre umbre și oaze.

El știe că viața e o spirală ce urcă,

Prin suferințe, iubire, și credința adâncă.

Râurile curg, poartă de vise adânci,

Fiecare undă e un cântec ce plânge și cântă.

Vântul poartă cu el rugăciuni nerostite,

Iar munții le-ascund în inimi infinite.

Pământul Daciei, mamă și altar,

Își cheamă fiii, îi îmbrățișează iar.

Sub coroana stelelor, sângele vechi vibrează,

Străbunii din visuri veghează și luminează.

În munții Carpaților, acolo-i Poarta,

Unde gândul și spiritul dansează-n soartă.

Acolo, Zalmoxis își cheamă poporul spre lumină,

Spre cunoașterea ce-i blândă și divină.

Fulgerele scriu runele pe bolta înaltă,

Adevăruri adânci ce-n inimă saltă.

Zalmoxis șoptește: "Nu există moarte, doar zbor!

Viața e un cerc, iar sufletul – nemuritor."

Zalmoxis, păstorul vieții și-al morții,

E calea, e cheia, e sufletul sorții.

"Învățați, căutați, spre ceruri priviți,

Căci în voi e eternul, e dorul, e infinit!"

Prin râuri ce șerpuiesc ca gândurile vechi,

Prin păduri ce poartă ecouri divine,

Zei și muritori se întâlnesc în vis,

Într-un cerc sacru, al timpului neatins.

O voce răsună din abisul sufletului:

„Cunoaște-te, căci ești cer și pământ,

Un licăr din flacăra sacră a Zeilor,

Un ecou al eternului ce veci nu se frânge.”

Astfel, Dacia își păstrează spiritul viu,

O chemare pentru cei care ascultă,

Un univers sculptat din mituri și dor,

O poveste veșnică, spusă în șoapte sacre.

Sub cerul vechi al Daciei, tainic răsare,

O lumină ce arde, o flacără mare.

Este spiritul unui popor nemuritor,

Care știe că viața e un vis zburător.

Pământul Daciei rămâne pururi loc sfânt,

Un altar al spiritului, sub cerul cel blând.

Zalmoxis, zeul ce-n taină iubește,

Șoptește: "Fiți veșnici, căci totul trăiește!"

Un cor al Zeilor răsună din văzduh:

„Caută în tine ceea ce este etern,

Nu în stelele ce apun sau în frunzele care cad,

Ci în scânteia ce nu se stinge niciodată.”

Astfel, Geția, ținutul vechilor taine,

Își deschide porțile spre cei ce aud chemarea.

O țară a cerului și a pământului viu,

O poveste de nemurire spusă în șoapte sfinte.

Fii ca muntele, nemișcat în adevăr.

Fii ca râul, curgând spre infinit.

Fii ca cerul, îmbrățișând totul,

Și vei deveni una cu Zeii eterni.