Recent Posts

Eckhart Tolle – Un maestru modern

Eckhart Tolle este considerat unul dintre cei mai originali si inspirati calauzitori spirituali ai timpului nostru, iar cartea "Puterea prezentului" este una din cele mai bine vândute în SUA dupa 11 Septembrie. Autorul s-a nascut în Germania, unde si-a petrecut primii 13 ani din viata. Dupa ce a absolvit Universitatea din Londra, a devenit cercetator si îndrumator la Universitatea Cambridge. La 29 de ani, în urma unei transformari spirituale profunde, vechea sa identitate a fost literalmente dizolvata si viata i s-a schimbat radical.

Neale Donald, Walsch - Conversatii cu Dumnezeu

Conversatia pe care Neale Donald Walsch o poarta cu Dumnezeu este inclusa in sase volume si inca nu s-a terminat! Cele sase volume sunt: Conversatii cu Dumnezeu, vol.I, II, III, Prietenie cu Dumnezeu, Comuniune cu Dumnezeu, Momente de gratie.

Universul lui Stephen Hawking

Stephen Hawking (n. 8 ianuarie 1942, Oxford/Anglia) este un fizician englez, teoretician al originei universului si unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, profesor la catedra de Matematica la Universitatea Cambridge, detinuta cândva de Isaac Newton.

Michio Kaku - Einstein-ul zilelor noastre

Michio Kaku este considerat de majoritatea oamenilor de stiinta, Einstein-ul zilelor noastre, in afara faptului ca este un geniu, se exprima in termeni pe care si un om simplu cu un pic de engleza il poate intelege cu usurinta..

Zecharia Sitchin si cartile sale

Zecharia Sitchin este un autor controversat al zilelor noastre, care incearca sa ofere o alta viziune asupra mitului creeari omului.El se bazeaza pe diverse descoperiri arheologice, precum si studiul unor vechi texte, in principal pe vechile texte ale sumerienilor, cum ar fi Epopea lui Ghilgames sau Enuma Elish.

vineri, 29 octombrie 2010

Sergiu Gabureac – File de jurnal parizian paranormal (III)

5 ZILE şi 4 JUMĂTĂŢI de NOAPTE

File de jurnal parizian paranormal (III)

Muze, muzee şi alte alea

De ce m-am dus la Paris ? În primul rând, pentru că, o asemenea ofertă, doar dacă ai o problemă à la têtê, poate fi refuzată ! Era timpul să văd Parisul. Poate, cam târziu ! Mărturisesc. Mi-a fost, puţin, frică că o să mă dezamăgească ! După tot ce văzusem prin marile odăi ale casei europene. Am avut o documentare solidă. La viaţa mea, nu prea mi-a plăcut beletristica (fiction-ul). Dar îmi place să citesc în continuare, să mă informez. Deformaţie profesională !

clip_image002Şanse de a călători, prin mileniul trecut, la români, nu prea erau. De visat, însă, eram tot timpul pătruns de vastele spaţii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizaţii. Mai târziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3 / 5). Aşa că, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de călătorii. Fie ale alogenilor, puţine convingătoare (ideologia antedecembristă sau frica se simţeau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvriştilor).

Cu excepţiile, sclipitoare, care confirmă o anumită regulă (?!?): Grigorescu, cu siguranţă ştiţi care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu ..., fie ale străinilor, lipsiţi de constrângeri de sistem, mult mai spectaculoşi, nu neapărat şi credibili.

Aşadar, Parisul te copleşeşte cu producţia la hectar de muzee, case (a lui ..., a lui ...), biserici, monumente, palate, străzi, cartiere celebre ...

La Paris, până şi parcurile, pieţele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m2), unde peste o mie de parizieni de … parizieni, în frunte cu regele şi consoarta au fost ghilotinaţi, într-o zi de ianuarie, de les vrais revoluţionari !?! Se vede unde sunt ei acum cu integrarea ? Să vedeţi ce ţeapă monolitică, de 230.000 de kg şi înaltă de 23 m, au pus acolo ! Adusă tocmai din Egipt ! Ca să aibă Champollion de lucru şi acasă ! de fapt, ţepe găseşti cam prin toate pieţele mari. Nu se joacă băieţii. Am văzut pe câmpul marelui războinic ce fac francezii când sunt supăraţi ! Nu conga, nu leapşa, nu versificări şi strigături de doi lei …

Trebuie să ai mare grijă să nu cazi pradă emoţiei, ispitei, chemărilor văzând o săgeată, o firmă, o placă, un afiş şi să urmezi mesajul subliminal: Vizitează-mă ! Hai, vino şi la mine ! Durează doar câteva minute ! Ai, de multe ori, şansa, să pleci doar când te dau afară gazdele.

Pot să mă laud. Tot nu mă crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmând strict (aiurea !) planul făcut de-acasă, decât dacă aş fi dat curs tentaţiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscătorilor. Şi a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, însă extrem de multe şi vizibile de la distanţă.

Muzeele dau măsura tuturor lucrurilor. Chiar şi a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Rămân, însă suficienţi catici super la dispoziţie. Uneori 24/24 !

Luvrul, o fortăreaţă medievală, e copleşitor. Culmea, nu-i atât de prăfuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneşte (!?) ştim noi cine ! Poate şi faptul că nu e îngropat, ci pus într-o stare de levitaţie continuă, stârneşte energii negative în jur ! Civilizator sau călău ?! Văr cu vesticul … şi cu esticul … ! Discuţii, parainterpretări, verdicte, ipoteze şi după mai bine de două secole ale încrâncenaţilor slujitori ai lui Clio !

Luvrul e mult mai uşor de parcurs decât mi-am închipuit. În două zile, câte două-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele şi exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, în acele zile cu un superb soare de toamnă. Câteva frunze, ruginii, proaspete, am întâlnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Lângă orăşelul Versailles.

clip_image004Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar şi aglomeraţia are farmecul ei. Am avut vaga senzaţie că multe capodopere sunt replici. Prea sunt lăsate la îndemâna vizitatorilor. Prea le pipăie toţi ! Toţi pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu ... ciuta în mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, acceptă zâmbind părerile admiratorilor !

Se fotografiază în neştire, deşi peste tot apare binecunoscuta interdicţie, în cele trei-patru limbi cu care ne descurcăm, azi, de bine de rău, pe toate paralele şi meridianele. Să vedem ce o să facem la întâlnirea de gradul III ! Dacă nu cumva unii, deja, conversează cotidian !! Informaţiile pe care le am, din surse sigure, mă determină să admit o asemenea realitate, colportată inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox …)

La muzeul din gara d’Orsay, modernizată de nu o mai recunoşti, în timp ce vroiam să-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care îmi spune sec: Pas de photos ! Dau să zic, ca la noi: Da, ceilalţi ?! Urmează un şuierat nervos Je vous ai dit ! Noroc că mai aveam un aparat ! Ce ştia, bietul abanos !?! Îl vedea doar pe cel de la piept.

Nici albumele, executate ireproşabil, ca şi biletele de intrare, nu au preţuri prohibitive. Problema e că sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiză.

După cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolată şi securizată. Faţă-n faţă cu giganticul tablou al ... Distanţa mare, mai bine aşa, elimina orice comparaţie. Între geniu şi prostia umană (curaj, vitejie !) pusă pe zeci de pânze sau ecrane (tot pânză). Bătălii peste bătălii. Noroc că nu le-a venit ideea să o aşeze între giganticele capodopere cu Napoleon Ier.

Trebuie să recunosc că totul e organizat inteligent. Puţin speculativ. Piesele din Top 10, starurile muzeului, sunt amplasate în aşa fel, încât e imposibil să nu vezi o bună parte din cele peste 35.000 de achiziţii diverse, amplasate pe cele patru nivele, în câteva sute de săli şi coridoare. Atenţie la trecerea dintr-o aripă în alta ! Pădurea Letea e mult mai uşor de traversat !

clip_image006Nu cumva să te jenezi ! Întreabă parizienii ! Te vor duce de mână, până vor fi siguri că nu o iei într-o direcţie ulterioară ! Aşa era să ratez L’Orangerie cu preferaţii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Toulouse-Lautrec ... şi mai puţin simpaticul Picasso.

Asta e ! Am şi lipsuri. Crescut cu Tonitza şi Take, Ianke sau Cadâr (persoane fizice) pe uliţele Bârladului, regăsiţi, apoi, pe la poale de Ceahlău împreună cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem şi marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum să-i iubesc miile de opere executate la foc automat ! Doar pe două-trei ! Cu riscurile asumate.

L-am zărit, o clipă, şi pe Leonardo. Ori era Rafael !?!

Nu sunt sigur ! Era cam departe. Nu pot băga mâna în foc. Poate mi s-a părut. Dar, ce să caute ei la Paris !? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins. Probabil, din cauza luminilor !

Sergiu Gabureac

Revista “Cuib Literar” Anul II Nr.5 septembrie 2010

REVISTA INTERNATIONALA DE CULTURA  si LITERATURA

Revista “Cuib Literar” este editata sub egida Ligii Scriitorilor din Romania.

Fondator Daniel Lacatus.

Apare in judetul Hunedoara.

Revista “Constelatii diamantine” nr.2

A apărut al doilea număr al revistei “Constelaţii diamantine”, realizată de filiala Oltenia a Ligii Scriitorilor Români. Noul număr este mai consistent, atât ca număr de pagini, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul şi diversitatea acestuia. Este un efort editorial care merită toată atenţia.

Din Cuprins:

N.N. Negulescu - “Puntea dintre universuri”
Doina Drăguţ - “Insula Skiathos”
Al. Florin Ţene - “Zestrea culturii române conservată în marea enciclopedie “Personalităţi române şi faptele lor - 1950-2000
Florin Agafiţei - “Traian Costa - 25 de ani de la trecerea în altă dimensiune”
Janet Nică - “Despre spirit, cu spirit”
Janet Nică - “Îngerul Nichita”
Constantin Dumitrache - “Rugăciunile lui Rilke”
Mariana Zavati Gardner - “Poezii din jurnalul Juliei May”
N.N. Negulescu - “Documentar inedit în imagini”
Alina Cheşcă - “Poeme”
Janet Nică - “Janet Nică în dialog cu Florentin Smarandache”
Al. Florin Ţene - “Poeme”
N.N. Negulescu - “Documentar istoric literar”
N.N. Negulescu - “Constelaţii diamantine, medalion liric”
Ioana Stuparu - Legitimaţie pentru infarct”
Liviu Ofileanu - “Tablouri fără semnătură - Teo Cabel”
Doina Drăguţ - “Versuri”
Al. Florin Ţene - “Metafora ca ritm al gândirii poetice”
Nicolae Bălaşa - “Eu-Tu (identitatea, diferenţa în a fi şi etc-ul)”
Florin Agafiţei - “Teodor Iordănescu”
Costandin Pucu Roşu - “Bejenia modernã sau logodna unei guti cu kiwi”
Any Drăgoianu - “Poeme”
Elena Buică - “Drumul spre Universitate”
Florentin Smarandache - “Af(l)orisme”
Mircea Monu - “Româno-americanul Florentin Smarandache a primit Medalia de Aur pentru Ştiinţă”
Constantin E. Ungureanu - “V. Alecsandri, peregrin în ţară şi pe drumurile străinătăţii”
Teofana Sălceanu - “Semn astral”
Cristian Petru Bălan - “Un florilegiu caragialesc de aur cules de inegalabilul bibliofil Nicolae Boaru”
Ion M. Ungureanu - “George Tătărăscu - un înţelept al nemului românesc”
George Paşa - “Traducere din Serghei Esenin”
Robert Trif - “Lirică reflexivă”
Emil Bucureşteanu - “Din actualitatea lui Schopenhauer”
Simona Botezan - “Managementul timpului - o cheie de succes”

joi, 28 octombrie 2010

Florin Octavian Filipescu – arta digitala, sau mixajul dintre arta si stiinta

FLORIN OCTAVIAN FILIPESCU, Germania - ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ

autor articol: Maria Diana Popescu, Agero

prezentarea grafică de Ion Măldărescu, Agero

Dorind să manifeste într-un mod inedit propria înţelegerea artistică, pictorul român din Germania, Florin Octavian Filipescu vine cu cea mai revoluţionară formă de artă a  mileniului III - pictura digitală - care a început să prindă aripi în lume. Dantelăriile sale de fractali şi portrete, trecute prin algoritmul computerului şi apoi imprimate pe un suport special cu ajutorul digitografelor, pot înfrumuseţa interioarele caselor sau ale birourilor.

Pentru realizarea lor, Florin Octavian Filipescu a folosit anumite softuri, care nu pot fi întîlnite într-un atelier de pictură clasică şi anume: o paletă virtuală formată din mii  de culori, cutii de spray, efecte de radiere, creioane, perii,  efecte diverse, tehnologia digitală oferindu-i abilitatea de a corecta eventualele greşeli, dar şi posibilitatea extincţiei la dimensiunea dorită pentru pînză. Artistul combină stilul picturii obişnuite cu oferta timpului  digital.

Avînd ca bază fotografia sau o temă preexistentă, Florin Octavian Filipescu, cu ajutorul programelor concepute pentru arta computerizată, simulează tehnicile tradiţionale prin intermediul pensulelor digitale, de aşa manieră încît redă perfect clasicele trăsături de penel. Idealizări ale realităţii, invenţiile sale artistice, deosebit de interesante şi atrăgătoare, pot fi socotite procese de trecere de la o formă reală de existenţă la alta imaginară, principiul părţii asemănătoare cu întregul, cel al auto-asemănării fiind cuprinse aproximativ în zonele de graniţă ale culorilor, în ordinea şi dezordinea artistică, putînd fi receptate ca entităţi de inspiraţie care se ciocnesc la limita artei. Se pune întrebarea dacă arta digitală va fi considerată parte a artei contemporane?

Unui  un as al calculatorului, genul acesta de artă îi dă posibilitatea să aranjeze, conform inspiraţiei de moment,  alături de teme sau imagini special alese, alte motive, linii, puncte, pete, animaţii sau straturi, dar îi permit să corecteze orice greşeală, să refacă sau revină la tema iniţială cu un delete sau cu un enter, deşi arta digitală nu este deloc uşor de realizat. Sinergetica prezentelor lucrări încearcă să evidenţieze anumite legi care stabilesc o ordine în acest proces inedit, ele pot fi receptate ca părţi constituante ale unei revoluţii care vorbeşte despre haos şi ordine,  două teze aflate de o veşnicie în competiţie.

Considerîndu-se parte a eternului careu al universului, experimentînd în bogăţia de frumos natural, dar folosindu-se de tehnologia informaticii, pictorul evidenţiază un aspect fundamental: arta este ştiinţă, iar ştiinţa este artă. În viziunea temerarului artist, suflul artei s-a contopit cu cel al ştiinţei, imagini mai greu de realizat în mod tradiţional prind viaţă prin intermediul interfeţelor electronice şi a  priceperii sale. Un element deosebit al lucrărilor ar fi fractaliile fragile, neregulate, prinse în texturi pe măsură.

În dorinţa de a demonstra că arta digitală impresionează cu adevărat prin acurateţe şi prin complexitate, artistul le foloseşte cu dibăcie şi reuşeşte să creeze o a doua natură, de fapt o interacţiune între arta sa şi ochiul vizitator. În plus, oferă crîmpeie din concept art, cîte ceva din arta colajului, fiecare lucrare în sine prezintă o lume deosebită, iar rezultatul face ca linia dintre imaginar şi real să se subţieze, permiţînd privitorului să se imagineze într-un alt micro-univers. Spaţiul culorilor şi al formelor tapetat cu sugerări cosmice voluptoase, buna organizare a suprafeţei pictate, nu pot rămîne  străine ochiului, ele îndeamnă la cercetare şi uimesc prin explozia şi fastul de  nuanţe vii.

Picturile clasice nu vor ieşi din galerii niciodată, însă ascensiunea tehnologiei digitale a transformat activităţile artistice tradiţionale - pictura, sculptura, grafica - în forme noi, apreciate şi căutate ca practici artistice, dînd naştere unei noi linii în artă, care încearcă să prindă la public. Încă din anii ’80, odată cu  evoluţia calculatoarelor, diverse denumiri au atras atenţia asupra a ceea ce astăzi se numeşte artă digitală.

Poate că uleiurile, pînza şi pensula vor fi eclipsate, iar digitalismul va deveni treptat un concept tot mai explorat, ca mai apoi, peste timp picturile să devină şi ele holograme. În ceea ce-l priveşte pe Florin Octavian Filipescu, merită să acordăm atenţie curajului şi calităţii mesajului transmis de prezenta serie de lucrări. Sîntem în perioada în care arta a avansat foarte mult, motiv pentru care şi pictorul nostru s-a orientat spre cel mai rapid şi profitabil gen de pictură.

Acest mod de a picta reprezintă o noutate în comunicarea artistică, calculatorul nu a făcut decît să amplifice libertatea de exprimare în arta timpului nostru. Noul concept de creaţie fiind la începuturi, e firesc să fie predispus experimentelor,  modificărilor, dar şi contestărilor.

Maria Diana Popescu, Agero

Sursa: Revista Agero

Sergiu Gabureac – File de jurnal parizian paranormal (II)

5 ZILE si 4 JUMATATI de NOAPTE

Atentie ! Lecturarea textului poate cauza !
O zi buna !
Sergiu Gabureac

5 ZILE si 4 JUMATATI de NOAPTE

File de jurnal parizian paranormal (2)

Expliquez moi, s’il vous plait !

Duminica e simpla la parizieni. Dreapta merge la biserica, stanga pe Campul lui Marte, la greva i greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, randuri-randuri, sute, mii de grevisti.
E plin, uriasul parc, de sunete stridente si lozinci scandate.
Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori sa fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate in prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la ... 62 de ani ! Scandalul e monstruos ! Insa daca treci linia zonei de greva iei niste bastoane de nu te vezi !
La romani s-a trecut direct la 65, desi speranta de viata la noi, dupa pensionare, este la o treime fata de cei din hexagon ! N-a iesit niciun dambovitean la tepe in Piata Victoriei ! Tot de prin provincie au venit. Ma intreb tot mai mult: A cui Victorie ?
Noroc cu spectrul suspendarii, si Base a facut doi pasi inapoi. Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemanator. Abia daca mai retin il chema. Ilici !? Daca o fi fost numele lui real ?
In timp ce cuplu Sarkozy isi cauta stramosii prin pestera de la Lascaux, unii se intrebau, pe la tv, daca tiganii din Romania, sunt cu adevarat un peril? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru ca, practic, nu am vazut niciunul. Erau multi inchisi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait ! Asta timp de cinci zile si patru jumatati de noapte traite pe malurile Senei, cu trecere temporara prin cochetul hotel? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidosenii ridicate acum 120 de ani, ajunsa brand al Parisului, al Frantei, al Terrei !...
Dar nu acest lucru ma preocupa prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e rusine in Europa! L-am gasit, de altfel, clonat si pe la Madrid, la Roma sau la Viena ...
Canta baietii, de-ti vine sa-i chemi pe orice mare scena a lumii! Si multi chiar ii cheama!
Altceva ma framanta. Nu am vazut in tot Parisul un ambuteiaj. Macar, unul mic, mic! Masinile, si ele mici, mici, nici nu respira. Trec pas-pas, din stop in stop, intr-un flux perfect coordonat.
N-am auzit o alarma de politie! Culmea, doar doua salvari, in cinci zile si patru jumatati ..., in care tot umblat pe strazi, cu niste sirene anemice, de parca isi cereau scuze pentru ca trebuiau sa treaca prin zona si sa strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a parut chiar gol de autoturisme, desi les grandes vacances se terminasera demultisor !
*
Va veti intreba, paranormalul ? Ei bine, exista ! Era dimineata, chiar pe Champs Elysée in preajma locului de munca al presedintelui. Frantei. Parizienii erau deja la munca. Deodata, 2 (doua) masini insotite de doar 2 (doi) politisti motociclisti, fac dreapta, fara pic de zgomot. Se deschid lin usile masive de fier forjat ale gradinii palatului si apuc sa-l vad, cateva clipe doar, pe insusi cel care ne-a trimis compatriotii romi acasa. Pe anumiti romi.
Nu era deloc incruntat. Chiar mi s-a parut vesel. Incearca si piratul nostru ceva in sensul asta, dar prin gesturi marlanesti. Nelalocul lor, intr-o Europa civilizata. Si imitatorul boc, tot dupa el ! Cum se face Ardealul de tot rasul cu un asemenea doctor in constitutional !
Alt fapt paranormal. Pe strazi erau de cateva ori mai multi pietoni decat masini !?! Nu e vorba de turisti. La orele intrarii / iesirii la / de la munca, sutele de metrouri, care vin intr-o cadenta de unul la doua minute, sunt usor aglomerate. Am auzit ca parizienii, care circula singuri in propria masina, platesc o piparata taxa de confort. La avaritia lor vestita, ar putea sa fie asta explicatie numarului redus de automobile, la orice ora din zi si noapte! Nu am vazut niciun paysan parizian dandu-si ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele orasului-lumina. N-au trolee, n-au tramvaie! Sa nu mint, exista o linie prin josul Parisului. Si nu pot spune ca m-am invartit doar prin centrul istoric.
O usoara satisfactie. Autobuzele lor sunt mai putin frumoase ca ale noastre! Dar si aici alt paranormal. In statiile, unde autobuzele o iau in directii diferite, soferii se asteapta, unii pe altii, pentru a prelua calatorii ce coboara pentru a merge in acea directie.

Profesionistilor nostri de la RATB, nici prin cap nu le trece asa ceva. Din contra, li se citeste pe chip satisfactia inchiderii usii in nas si pierderea legaturii cu un alt autobuz. Merde!
Voiaj asigurat de doua cabinete de avocatura bucurestene, cu prilejul zilei aniversare. Le multumim si pe aceasta cale.

Sergiu Gabureac

Revista “Cuib Literar” Anul II Nr.4 martie 2010

REVISTA INTERNATIONALA DE CULTURA  si LITERATURA

Revista “Cuib Literar” este editata sub egida Ligii Scriitorilor din Romania.

Fondator Daniel Lacatus.

Apare in judetul Hunedoara.

miercuri, 27 octombrie 2010

Sergiu Gabureac - File de jurnal parizian paranormal (I)

5 ZILE si 4 JUMATATI de NOAPTE

Atentie ! Lecturarea textului poate cauza !

O zi buna !

Sergiu Gabureac

5 ZILE si 4 JUMATATI de NOAPTE

File de jurnal parizian paranormal (1)

Où sont les parisiennes... ?!?

Eram mai tânăr, cu un mileniu, când circula o glumă „C’est la vie! a zis englezul Schneider”.
Trecut-au anii şi gluma a căpătat forme concrete prin oraşele actualei Europe şi chiar ale lumii. La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun şi colega Riva de undeva din marea Indochină, ne fac în trei minute formalităţile de cazare. Rapid, un duş şi în oraş.


La Mac mulţi tipi mici şi galbeni într-o continuă mişcare. La presă - un lungan negru-negru. Şoferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab... Pe stradă un cuplu de poliţişti, el lung, negru cenuşiu, ea, mică, roşcată-roşcată. În rest, cetăţeni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smântână, negru-strălucitor, caucazieni, rozalii, metişi; urâţi, frumoşi, gălăgioşi, portocalii... o nebunie ! Toţi calmi, surâzători, binevoitori şi bine mirositori!


Îmi plac la nebunie multicolorii parizieni. Nu mă refer la cohortele de turişti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gări, metrou (mamă ce reţea!), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publică, restaurante, instituţii, salubritate etc. etc.
N-am pătruns în imensele construcţii din La Defense, care adăpostesc mii şi mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo ...


Unde sunt parizienii, e similar cu Unde sunt bucureştenii?
Diferenţa e că locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mări şi ţări, care şi-au însuşit bunele maniere de pe Sena.
Să nu ne-audă nimeni! M-au scos din sărite cu politeţea lor non stop! La început am crezut că e artificială. Nu, deloc, ăştia chiar se bucură că muncesc, că trăiesc. Pe când locul bucureştenilor neaoş (dacă or fi existat vreodată!) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniţi, cei mai mulţi, în scurt timp, mitici irecuperabili.
Mai nou, vin, şi la noi, tot mai mulţi coplanetari estici, care se transformă, fulgerător, în mitici de diferite grade! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasă, altfel nu se explică adaptarea instantanee!

*
În aglomeraţia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc,
încerc un "S’ il vous plaît !” pentru a lăsa o doamnă să treacă.
Mă trezesc cu o hârtie verde fluturând spre buzunarul de la cămaşă.
Vin şi vorbele din urmă: „O, là, là, mon professeur, Serge!”.


Salt ochii şi dau, nas în nas, cu un ţigan elegant, tot de vreo doi metri, păr lucios, bine ras, cu un bayan în spate. Ochii îi jucau a uimire şi a extremă bucurie ! ...
- „Valea Mare!?!... Ivăneşti!!... Vaslui?!?”
Brusc, la auzul parolelor, se face lumină în tunelul în care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce îmi blocase trecerea. Era Jean, pişpirică tuciuriu care rupea doba la balurile, pe care le împăcam sâmbăta, în timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei / lună!).


Alde Bregovici & Co. nu se născuseră pe când noi, suplinitori ai anilor ‘60, băteam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica suptă de la sânul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care făceau cerurile să intre în vibraţie iar norii să se ascundă prin cotloanele sufletelor nostre tinere şi optimiste.


- Mă scuzaţi că nu am mai mulţi. Ştiţi, abia acum am ieşit! Da’ pe la 4 - 5 sunt barosan! Ne întâlnim tot aici. Eu muncesc până spre miezul nopţii”. Dau un mda, din cap.
Mă îmbrăţişează şi dispare. În mai puţin de jumătate de oră, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens (3), aud acordurile minunatului baian cu... Dragoste la prima vedere. În faţa tăcutei catedrale a lui Quasimodo.
Cum să nu fii mândru cu asemenea rromi români !

Autor: Sergiu Găbureac

Revista “Cuib Literar” Anul I Nr.3 decembrie 2009

REVISTA INTERNATIONALA DE CULTURA  si LITERATURA

Revista “Cuib Literar” este editata sub egida Ligii Scriitorilor din Romania.

Fondator Daniel Lacatus.

 

marți, 26 octombrie 2010

CEZAR – un program pentru ajutorarea elevilor

Cel putin 40 de copii vor face parte dintr-un proiect unic in Valea Jiului, in care vor fi ajutati la lectii sau sa-si petreaca frumos timpul liber.

Proiectul denumit generic CEZAR - centrul Educational de Zi pentru Activitati Remediale are ca scop tocmai ideea de a le veni in sprijin parintilor ce nu au timp sau nu stiu sa-si ajute copiii la lectii.


"Intreg programul este gratuit si vine in sprijinul copiilor care abandoneaza scoala sau care provin din familii care nu ii pot indruma in rezolvarea temelor. Centrul de la Petrosani deserveste intreg orasul. Vom incepe cu copiii de la Avram Stanca si IG Duca", declara Elena Garjob, director Scoala IG Duca.


In judetul Hunedoara mai sunt doua astfel de centre, la Deva si Calan, iar la Petrosani vor fi acceptati copii de la Scolile "I G Duca" sau "Avram Stanca".


Totul se va desfasura intre orele 13 si 16 sub supravegherea unor cadre specializate.
"Sunt preluati de cadre didactice si sub supravegherea lor cu indicatii minimale copii invata sa isi faca temele. Au si psihopedagogi si chiar animatori pentru perioada in care isi termina lectiile", mai spune Elena Garjob.
Acest progream se desfasoara pentru prima data in Valea Jiului, iar proiectul a fost castigat de scolile din judetul Alba.

Sursa: Ziare.com, Gazeta Vaii Jiului

“Comunism.21”– Concurs lansat de Asociatia pentru Promovarea Artelor Contemporane

Pentru a marca trecerea a 21 de ani de la căderea comunismului în România, Asociaţia pentru Promovarea Artelor Contemporane lansează un concurs de artă contemporană având ca temă centrală COMUNISMUL şi intitulat “Comunism.21”.


Cea de-a doua ediţie a Petrecerii Artelor Contemporane (P.A.C 2) desfăşurată pe data de 17 decembrie la Bucureşti, invită artiştii contemporani din sfera artelor vizuale şi performative sa expună proiecte ce pot viza: comunismul şi viaţa în comunism, căderea blocului comunist sau perioada post-comunistă. Pentru a stimula simţul artistic şi analitic al tinerilor artişti, concursul propune tema: "21 de ani de la căderea comunismului - metamorfoze ale societăţii, interiorizări şi exteriorizări ale fenomenului tranziţiei şi consecinţele resimţite afectiv. Privire subiectivă asupra comunismului ca fenomen social, cultural sau istoric.


Comunism.21. este deschis tuturor persoanelor cu vârsta de peste 16 ani, indiferent de naţionalitate, rezidente pe teritoriul României, al căror proiect artistic vine ca răspuns la tema formulată de către P.A.C 2,  reuşind să convingă prin caracterul inovativ si un grad mare de interactivitate. Potrivit organizatorilor, sunt aşteptate proiecte din zona artelor vizuale: pictură, grafică, fotografie, videoart, sculptură, instalaţie, intervenţie în peisaj, happening, performance, dar şi demersuri adiacente ce ţin de teatru, film, literatură sau dans contemporan. 

pac1

Înscrierile la Comunism.21. se fac până la 26 noiembrie 2010, completând formularul standard de pe www.petrecereaartelor.ro şi expediindu-l prin poştă sau email. În urma deliberărilor juriului format din personalităţi ale artelor contemporane româneşti, pe data de  29 noiembrie vor fi anunţaţi cei 6 câştigători ai concursului. Premiile acordate cu valoare simbolică, vor consta în: premiul III - 500 de lei, premiul II - 750 lei şi premiul I - 1000 de lei. Totodată, în limita unui plafon ce va fi comunicat ulterior, organizatorul va susţine şi execuţia/producţia celor 6 proiecte artistice câştigătoare, informeaza organizatorii.


În cadrul Petrecerii Artelor Contemporane (P.A.C) vor expune în total 21 de artişti. Dintre aceştia, 15 vor fi invitaţi speciali (artişti din România şi fostul bloc comunist care au atins de-a lungul activităţii lor diverse aspecte ale temei propuse), alături de cei 6 tineri artişti câştigători ai concursului ”Comunism.21.”


Petrecerea Artelor Contemporane (P.A.C.) este un eveniment A.P.A.C. (Asociaţia pentru Promovarea Artelor Contemporane) şi a venit ca răspuns la nevoia unei platforme de comunicare directa cu artiştii şi oamenii de cultură din România.
Ediţia a doua a Petrecerii Artelor Contemporane este organizată de A.P.A.C în parteneriat cu Sahia Film, manifestarea făcănd parte din seria evenimentelor prilejuite de aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea cunoscutului studio cinematografic.

Sursa: Asii Romani, Sapte seri

Revista “Cuib Literar” Anul I Nr.2 august 2009

REVISTA INTERNATIONALA DE CULTURA  si LITERATURA

Revista “Cuib Literar” este editata sub egida Ligii Scriitorilor din Romania.

Fondator Daniel Lacatus.

luni, 25 octombrie 2010

„SCRISORI PENTRU FLUTURI”- Un proiect aradean pentru adolescenti si nu numai....

Dragii mei,

    Proiectul Scrisori pentru fluturi este parte a programului iniţiat de Biblioteca Judeţeană „A.D. XENOPOL” în anul 2007Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit”. Dulcea mea Doamnă.... este de fapt Concursul Naţional de Scrisori şi Declaraţii de Dragoste ce a câştigat deja respectul arădenilor. Sperăm că nu numai al lor. Ca idee, acesta a fost inspirat de o carte, descoperirea volumului inedit, omonim de corespondenţă dintre Veronica Micle şi Mihai Eminescu.

A împrumutat, apoi, denumirea uneia dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste primite în anul 2008 din partea jurnalistului, editorului, poetului, graficianului, scenografului Fabian Anton ploieştean de origine, acum stabilit în Bucureşti. „Scrisorile” lui Fabian Anton şi-au încîntat „destinatarii” şi au devenit de impact şi reper în scriitura românească contemporană! Domnia sa ne-a mărturisit, atunci, că şi-a dorit să arate cum „ se poate iubi şi altfel”. Şi a convins!

   Scrisorile pentru fluturi s-au născut din curiozitatea de-a afla cum ştiu să iubească, dar mai ales să se exprime într-o scrisoare tradiţională, cei tineri. Pot ei vorbi şi atlfel decât în stilul sms, jargoane, limbaj de gaşcă sau injurii? Se poate ascunde un sentiment profund în spatele îmbrăţişărilor de la fiecare colţ de stradă?

    Răspunsul se va impune de la sine.

    Care a fost cel de-al doilea motiv determinator în păstrarea denumirii proiectului Scrisori pentru fluturi ? Răspunsul se găseşte în similitudinile, corespondenţele pe care le-am identificat, sau le-am intuit a exista, între manifestările sentimentului de dragoste şi cele ale unui fluture.

    Şi dragostei dar şi fluturelui le sunt atribuite fragilitatea, delicateţea, sensibilitatea şi frumuseţea. Şi dragostei, dar şi fluturelui li se asociază efemeritatea, deşi, viaţa dovedeşte, că sentimentele pot fi durabile şi că unele pot sfârşi odată cu sufletul celui ce le-au declanşat. Dragostea, ca şi fluturele, cunoaşte faze diferite de dezvoltare, de metamorfoză pănă la dispariţie.

Dragostea poate fi vioaie, curajoasă, inventivă, caldă, jucăuşă, înaripată sau stângace, nesigură, bleagă, prudentă, neinspirată, timorată, complexată. Sentimentul- şi el- „prinde aripi” , poate „zbura”.Dragostea poate dura o veşnicie sau cât un zbor întrerupt de fluture, prins în plasă. Se spune că starea de îndrăgostire este asemănătoare cu senzaţia de „fluturi în stomac”, sau că cel îndrăgostit ar fi fost atins de aripa unui înger. Putea fi aripa unui fluture?! Şi jocul corespondenţelor ar putea continua.

    Obiectivele proiectului s-au limpezit în timp. Am dorit să-i reorientăm pe cei tineri şi pe participanţii de alte vârste spre cuvântul scris, spre forma literară a limbii române. Am încercat să-i determinăm să „exploateze” limbajul/vocabularul bogat, expresiv, figurile de stil, care le pot fi aliaţi în încercarea de a cuceri, a fi plăcuţi, atrăgători, interesanţi sau chiar irezistibili. Am dorit să-i orientăm, în primul rând pe tineri, spre lecturarea textelor literare veritabile, ce au deja girul judecăţii timpului. Ne-am dorit să-i încurajăm în „explorarea” libertaţii de expresie, a libertăţii exprimării trăirilor profunde într-o formă aleasă, scrisă, meşteşugită. Si nu în ultimul rând, am încercat să stabilim un mod de comunicare între generaţii şi să atragem alte categorii de cititori spre bibliotecă.

    Scopul exprimat al proiectului este acela de a antrena biblioteca noastră într-un demers cu implicare masivă de forţe, de-a atrage noi cititori şi utilizatori şi de-a ne crea o imagină mai vizibilă, mai bună şi mai favorabilă.

    Ca-n orice contact uman am avut parte, de-a lungul ediţiilor, de relaţionări amuzante, de stângăcii, incidente, situaţii diverse.Am primit scrisori adresate în felul următor :”Dulcea mea Doamnă, Emirul meu iubit”; o mamă a sustras scrisoarea de dragoste a fiului ei pentru a ne-o expedia şi a se convinge că are talent; au fost persoane nepremiate care au venit după premii; o scrisoare premiată a fost semnată simplu: Benişor. Aşa că, găseşte-l pe Benişor din Arad!. Norocul nostru că era măcar arădean!

    Unul dintre cele mai neplăcute şi nescuzabile abateri de la regulile unui concurs, sunt pastişele de pe Internet gen: ”Sunt o picătură de ploaie ...”. Pe de-o parte gestul te descalifică ca participant încărcându-te cu dezaprobare şi pe de-altă parte este o muncă greoaie, urâtă aceea de căutare a scrisorii vinovate în noianul surorilor de pe Net! Neplăcut a fost şi când unei fete (din Giurgiu!) i s-a furat coletul cu premiul din scara blocului.

Şi deosebit de neplăcut, chiar dureros de neplăcut am resimţit prostul „tratament” aplicat limbii române de către unii dintre compatrioţii noştri. Sau mai exact batjocorirea ei prin sfidarea regulilor gramaticale (din ignoranţă sau nepăsare), batjocorirea normelor sale de funcţionare ca limbă vie, literară, curată, aleasă. Şi nu iau în calcul locul virgulei într-o frază, nici topica, ci ortogramele şi spectaculozitatea folosirii/nefolosirii acestora.

Partea bună, chiar foarte bună, rămâne „recolta” bogată şi grea din fiecare an.

Dacă am aprecia statistic fericita întâmplare de la Arad, ea ar avea următoarele date. Cei mai mici participanţi la concursul nostru au fost Oana şi Fănel, ambii din judeţul Arad şi ambii de clasa a V-a. Cei mai în vîrstă participanţi au aparţinut primei ediţii. E vorba de două doamne de 65 de ani şi respectiv 80 de ani. Cel mai bogat an în scrisori a fost anul 2009. Cei mai valoroşi ani: 2009 şi 2010.S crisori deosebit de frumose am avut în fiecare an. Şi vom demonstra afirmaţia.

Cu timpul am scindat concursul în două secţiuni: pentru tineri şi pentru adulţi, chiar dacă adulţii sunt mai puţin harnici.

Juriul a apreciat frumuseţea expresiei, bogăţia de imagini, sinceritatea sentimentului, corectitudinea formulării, delicateţea, fapt pentru care premiile acordate s-au numit:Premiu pentru frumuseţea expresiei, Premiu pentru delicateţea şi puritatea sentimentului, Premiu pentru logodna cu poezia, Premiu pentru imaginile poetice remarcabile, Premiu pentru trăinicia sentimentului etc.

Butterflies-34[1]

E timpul acum pentru câteva mostre de frumuseţe:

"În aceasta seară voi pleca la o petrecere, se pare că e o nuntă „de aur”...Cu această ocazie va trebui să animez din nou rochia mea de sărbătoare din şifonier şi voi trezi pantofii mei culcaţi în cutia cea mică de culoare roz, ce a stat până acum pe dulap. Şi nu voi dori să merg...fie că rochia nu se va aranja bine pe corp, fie că pantofii mi se vor părea prea înalţi şi incomozi, fie că acestea din urmă vor fi doar pretextul unui refuz principial şi dezgustat de câtă dezamăgire şi neîncredere pot avea în viitorul trecutului meu...În această seară voi pleca cu un an în urmă...

...Am coborât dintr-o automişcare albă...Iritaţia de acasă acum se transformase în emoţie...Ignoram privirile întrebătoare evitând liniile de dialog şi încercam să pun un semn de exclamare prin gesturi, zâmbet şi uşoare aplecări din cap la îndrăzneţele „ bună seara”.Ochii mei jucau printre oameni şi nu vedeam decât nişte culori pastelate şterse de apă: niciun contur, doar imagini înmuiate...Prisă de braţul elegant al masculului patern, mă simţeam mai sigură.Mă privea şi el mândru...Mă privea şi el,el altul... „ Daniela Dermengi- Republica Moldova

„S-a prăvălit peste noi o primăvară buimacă, şi mi-e cumplit de dor de toate visele noastre.Merg pe străzi aurite de soare şi mi se face rău de fiorul gândului şi al numelui tău.Din ramuri şi din ierburi şi din rădăcini îmbibate de freamăt ţâşneşte parfumul tău amar şi tandru, pe care l-am visat noapte de noapte. Iar sufletul meu îndărătnic, mă obligă să rămân pe loc. Să respir. Şi să-mi aduc aminte.

Te porţi ca şi când m-ai fi uitat.Ai vrea să mă port ca şi cum ai fi murit. Dar eu te simt viu, alerg o dată cu tine prin parc şi deschid, cu mâinile tale fereastra. Şi ştiu că şi ţie ţi-e dor.Nu cred că m-ai putut uita, când abia s-au răsturnat cifrele anului. şi noi am trecut de mână, iubindu-ne, către viaţa promisă, dorită.Nu cred că mă vei putea uita, iubitul meu. Nu cred.”

Flavia Tuser-Arad

Eminul meu iubit,

„Afară ninge, iar eu stau pierdută printre gânduri, gânduri care pe oricare cărare a labirintului o iau, desluşesc drumul spre tine...Totul duce la tine!

Oriunde privesc, orice aud, orice ating toate au legătură cu tine...Te simt pretutindeni.Încă mai simt parfumul tău în jurul meu şi încă urmele ultimului sărut mă fac să tremur ca un fulg de zăpadă ce îţi atinge faţa caldă.

Dacă aş putea fi lângă tine, dacă ai putea să mă strângi în braţe ca în visul meu de aseară, dar tu nu ştii...Eu, da eu, micuţa ta dragă...Dacă ai şti că eu te iubesc

pe ascuns, dacă ai şti tot ce simt cu adevărat pentru tine, dar tu nu ştii!Eşti lângă mine şi îmi înfloreşti sentimentele în fiecare zi.Uneori mi se pare că ai aflat şi că de fapt asta simţi şi tu pentru mine şi nu ai curajul să-mi dai un semn.Dar alteori tu spulberi totul...şi mă tratezi ca pe o copilă care nu ştie încă ce înseamnă dragostea.

Şi aşa că m-am decis să îţi spun, că nu mai vreau să sufăr în tăcere...

A ta iubită pentru totdeauna, Adriana.”

„Şi unde sunt azi toate promisiunile, toate cuvintele în care îmi jurai iubirea veşnică, eternă, totală, fără întoarcere?Când te-am cunoscut, mi-am spus că tu eşti zeul care a inventat iubirea, că eşti creat doar pentru a mă învăţa să iubesc, să trăiesc pasiunea, amorul cutremurător.Îţi mai aduci aminte anotimpurile ce treceau peste noi, fără să ne pese de cursul lor? Îţi aminteşti când mi-ai promis marea, luna, stelele şi toate nisipurile deşertului?Îţi aminteşti când, în cele mai îngheţate nopţi, când timpul ne despărţea, mă stigai pe numele meu de alint? Îţi aminteşti când îmi spuneai că nu mai există viaţa, nu mai există moarte după noi, iubitul meu?Dar astăzi toate aceste cuvinte îmi sună atât de fals, încât îmi e dureros de ruşine să îmi amintesc. Şi m-ai alungat de atâtea ori din inima ta, pentru ca mai apoi să mă chemi disperat şi sfârşit de durere. Şi eu, te credeam, şi pentru o clipă de nebunie în braţele tale, uitam de toate vorbele cocoşate de atâta minciună, şi mă întorceam de fiecare dată.Şi te doream şi te adoram.Dar ţie îţi păsa atât de puţin de mine, încât a doua zi nici nu îţi mai aminteai că exist.Iar eu, eu eram prizoniera voluntară a acestor minciuni. Şi îmi plângeam orele departe de tine, şi aşteptam un cuvânt, un gest, o vibraţie din partea ta.Şi le priveam, şi le citeam şi le simţeam, dar vorbele tale mă izgoneau, mă dispreţuiau, mă umileau.Şi mă juram că te voi părăsi, că nu voi mai asculta chemările din nopţile tale polare.Şi îţi spuneam că nimic nu mă va mai întoarce, că nu mai există „noi”, de fapt nu a existat decât în sufletul meu, că dimineaţa următoare mă va găsi în patul altui bărbat.Dar în acele clipe, tu mă doreai tot mai mult, şi mă minţeai cu neruşinare, că sunt singura femeie pe care o iubeşti, că nu poţi să mă vezi în braţele altuia. Şi aici te credeam.Credeam că nu poţi să îţi imaginezi trupul meu acoperit de mângâieri străine, dar nu din dragostea ce mi-o purtai, ci din orgoliu. Tu nu concepeai să mă împarţi cu nimeni, în timp ce eu te împărţeam, mereu.

Dar nu mai vreau jumătăţi de iubire. Îmi este lehamite de toate vorbele ipocrite şi lipsite de bunăcuviinţă.Mă dezgustă toţi bărbaţii vieţii mele, care mi-au ucis visele.Vreau tot sau nimic.Şi cum parcă mie îmi este permis să am parte doar de iubiri mistuitoare, mă sufoc în fiecare noapte de dor, de speranţă. Şi au murit în mine

anotimpuri, şi s-au aşternut trist peste toate marile iubiri.Şi eu care sunt condamnată să fiu amanta tuturor bărbaţilor nenorociţi ai pământului, eu care îmi hrănesc sufletul făcut ferfeniţă, cu cele mai frumoase versuri de dragoste, eu care visez, fără cusur, la o iubire ce nu va pieri decât odată cu mine, eu, te chem acum în ceas târziu.Şi te urăsc, şi te iubesc cu fiecare suflare a mea, cu fiecare clipire, cu fiecare lacrimă, „până când moartea ne va uni”, aşa cum mi-ai zis, cândva, tu.”

Alice-Cluj

„ştii că experimentul acesta e posibil să nu iasă. dacă aş vrea să scap repede aş spune un „ te iubesc ”, îndeajuns de facil şi emoţionant, ţi-aş fura două lacrimi ( dacă aş avea noroc) şi cu asta vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. dar, cum îmi place să mă complic, şi uite că am făcut-o şi cu tine, o să fac aceaastă manevră mai periculoasă. „ în dulcele stil clasic” o să -mi recunosc păcatul de a fi de modă veche şi o să continui să nu spun nimic „pe şleau”. este o scrisoare de dragoste pentru că aşa este jocul, dar să nu mă tachinezi o veşnicie cu asta. eu i-aş spune o scrisoare de acuză. da, precum auzi. te acuz că mă iubeşti şi am să te închid în puşcăria sufletului meu, care bineânţeles, în ciuda aparenţelor, ezistă. dacă nu o să sune logic sau fluent ce scriu, asta o să fie tot din cauza dihaniei ăsteia de sentiment care nu mai încape nicăieri. a crescut ca făt-frumos sau ca un cozonac la microunde.cum vrei să o iei, tot aşa e. în primul rând pun prima acuză.îmi omori timpul, fizic şi metafizic. când eşti, mă întreb de ce eşti. când nu eşti, de ce nu eşti.am o întrebare. nimeni nu şi-a dat seama până acum că primul motiv pentru care se moare pe capete în lume nu e cancerul sau atacul de cord, ci...iubirea?”

Alma Popan - Bucureşti

Dacă ai şti...

„Dacă ai şti cât de mult îmi lipseşti...ai opri timpul în loc? Dacă ai şti că mă simt oarbă fără lumina privirii tale... ai pune ochii tăi în locul globurilor ochiilor mei

stingheri, din orbitele lor întunecate?Dacă ai şti că rămân mută, dacă nu aş simţi căldura buzelor tale...oare ai putea să îmi oferi o sărutare eternă?Sau dacă, lipsită vreodată de glasul tău, eu nu aş mai auzi...ai putea să îmi „cânţi ” mereu iubirea?Dacă aş pierde simţul tactil şi dreptul de a revedea locurile dragi...m-ai purta atunci pe braţe pentru a-mi îndeplini dorinţa? Dacă într-un moment de rătăcire nu aş mai putea visa...mi-ai clădi aripi să îmi poarte gândul către tine?Dacă într-un minut mi-aş pierde controlul memoriei...mi-ai putea reinventa identitatea?Dacă ai şti că am încetat să mai sper... ai construi din nou castelul de iluzii din inima mea? Şi dacă orice final are un început şi pentru că orice semn de întrebare se perpetuează în mintea noastră...spune!Vei fi capabil vreodată să faci compromisuri în numele iubirii?”

Lucia Hilde Stocker-Arad

„Se face Dragobete când îţi scriu...

Se face Dragobete când îţi scriu,

Atunci afost logodna cea dintâie,

Nici prea devreme şi nici prea târziu

Şi viscolea din cer cu poezie...

Te-ai cuibărit sub um ărul meu stâng,

Ţi-aduci aminte?Mugurii din vie

Şi toate amintirile din crâng

Se auzeau pocnind de bucurie...

..................................................”

Nicolae Nicoară-Horia-Arad

„Dragul meu,

Ştii prea bine că nu cred în scrisori de dragoste...

Ieri a nins.M-am simţit pierdută când a trebuit să păşesc în zăpada proaspăt aşternută

pe care ieri am urât-o.Şi am urât-o pentru că nu a nins de Crăciun când am fost lângă tine.Mi-am imaginat deznădăjduită cum ai fi făcut un bulgăre imens de zăpadă şi mi l-ai fi izbit direct în ceafă.Eu m-aş fi supărat, aş fi strigat la tine şi apoi ar fi trecut vreo jumătate de zi fără să-ţi adresez nici cea mai scurtă interjecţie.Cât de mult mi-aş dori să fi fost ieri supărată pe tine...Dar zilele se scurg ritmic şi te simt mereu aproape. Chiar şi noaptea.Apropos de vreo săptămână te visez în fiecare noapte. Într-unul dintre vise ne găseam într-un cadru feeric.Eu eram undeva într-o mănăstire, iar tu erai un filisof prestigios în preajma căruia imi era imposibil să ajung, dar eu ...eu te vreau pe tine.Pe tine care nu eşti un cavaler în clasica armură strălucitoare, dar care eşti mereu ca un zmeu înflăcărat pe un cal cu nările spumegânde gata să mă salveze din propriile-mi capcane.Pe tine, care nu eşti un filosof cu o retorică impecabilă, dar care eşti cel mai entuziast ascultător al himerelor mele.Pe tine, care nu eşti un trubadur plin de zel şi de ardoare romantică, dar care eşti singurul ce îmi aduce la viaţă sentimente pe care nu le-a încercat vreodată nici o domniţă medievală. Sau contemporană...

Pe tine, dragul meu.

Azi nu mai ninge.

Mereu a ta Domniţă.”

Teodora Artimon-Ungaria

„Eric iubitule,

Dorul arde la flacără mică, iar iubirea ce ţi-o port este mult mai mare decât mine, mă copleşeşte, mă inundă, aşa că am început să o depozitez în cutii stacojii, de pasiune şi dorinţă, protejate de timp şi vremea rea.

Să te văd aş vrea, să simt a ta sărutare cândva mentă şi ciocolată împletită, acum un vis de primăvară după care tânjesc în plină iarnă.

Timpul îmi ronţăie puţin câte puţin amintirile, dovadă a existenţei tale, însă pozele agăţate pe pereţii nostalgiei, cerul fumuriu asemeni ochilor tăi, paşii noştri cicatrici pe cimentul rece, toate vorbesc despre tine, despre noi.

Fie ca o mie de stele să îţi lumineze

calea, ce te va aduce înapoi la mine.

A ta, D.”

Denisa Krantz-Arad

„ Te scoli de dimineaţă, îţi faci în lene patul aşa cum îţi faci şi viaţa, te primeneşti ca pentru cine ştie ce mare întâlnire, îţi treci degetele prin păr în loc de pieaptăn şi, cu o tristeţe iremediabilă, te arunci în stradă, printre lumea cu privirea în pământ, în ziua asta ca o primăvară răvăşită.

Aştepţi cuvinte, semne, minuni, fluturi pe umăr, un glas, orice, orice, absolut orice care te-ar trezi, care ţi-ar putea reaminti că încă eşti viu, că încă mai ai timp...

Nimic nu vine şi, dacă vine, atunci soseşte prea târziu...

Pe avataruri văd fărîme de păr şi buze ce, peste câteva ore, printr-o zi de o primăvară răvăşită, vor flana şi ele pe străzi, în oraşe vechi, printre oameni cu privirea în pământ, aşteptînd marea întîlnire, aranjîndu-şi în grabă, cu degetele, părul, primenîndu-se,

aruncîndu-se într-un pat atît de ordonat cum le este şi viaţa...”

O să vină timpul să mă uiţi, să priveşti cerul înrămat şi să te gîndeşti la câţi paşi şi câte cuvinte s-au topit între noi.

O să stau cuminte şi bătrîn, cuibărit lângă sobă, ascultînd în surdină muzică, sorbind cu paiul lacrimi de pe zid.Dincolo de uşă vor urca degete, şi paşi, şi priviri întotdeauna altele, pe mereu aceleaşi scări tocite.

O să mă gândesc şi atunci la tine, ca şi acum, blînd, în tăcere, încercând să descopăr, ca într-un vechi Atlas, ţinuturile secrete ale sufletului tău.

O să rămâi la fel, frumoasă, mirosind a ceai, a dragoste şi a vînt..

O să vină timpul să mă uiţi şi ce frumoasă va fi atunci redescoperirea...

Nu-i nevoie de paşi cum nu este nevoie nici de cuvinte, iar şoaptele, dacă ar exista, ar distruge totul.

E de ajuns să clipeşti încet, ca să nu răvăşeşti cu genele aburul albastru, şi voi şti dacă totul e în ordine, dacă pot întinde mîna spre tine, dacă drumul va fi greu şi friguros, dacă voi găsi cartea deschisă, cu o frunză de lămîiţă în loc de semn...

Te voi privi îmbujorată, suflet ascuns de mănuşi, îţi voi dezlega cu grijă şireturile nesfîrşite şi mov şi le voi da drumul să se desfăşoare pe străzile burgului...

Într-un tîrziu tu, cu mîinile ascunse cuminte la spate şi cu scorţişoară pe buze, vei deschide ochii şi, fără nici un cuvînt, îmi vei prinde fluturi pe umeri.

Apoi vom înlemni un timp aşa, tu într-un balon de săpun de lavandă, eu flutur bătrîn şi peltic...

Va fi iarăşi noapte .Va fi bine.

Fără îmbrăţişări.Fără şoapte. Fără cuvinte.Fără urmele paşilor tăi în zăpada albastră.

Nu va mai exista nici lehamitea de dimineaţă ce te obligă să te dai dracului jos din pat şi să-ţi mai ratezi încă o zi din viaţă, nici întrebări, nici haina ta roz.

Doar un univers îngheţat. Felinare. Scrisori ce niciodată nu vor mai fi deschise.Linii de cale ferată. Locomotive în care am călătorit cîndva, astăzi abandonate prin depouri.

Coji de seminţe Mănuşi.

Va fi iarăşi noapte. Va fi bine!”

„Scrisori pentru fluturi”- Fabian Anton - Bucureşti

Aşa-i că au picat bine?

Dar concursul nostru nu se opreşte aici. Sperăm că vom avea parte de multe surprize plăcute de acum încolo! Aşteptăm concurenţi şi din rândul românilor trăitori pe alte meleaguri. Până acum au expediat mesaje de dragoste spre noi români din Republica Moldova şi din Ungaria.

Cum procedăm ca „eroii” concursului nostru să se simtă apreciaţi?

De Dragobete, îi provocăm pe autorii arădeni să-şi citească compoziţiile în faţa juriului format din profesori de limbă şi literatură română, a celorlalţi participanţi şi a unui public dornic să trăiască momente lirice. Premiaţilor li se înmânează premiul de Ziua bibliotecii, în luna martie. Ei sunt promovaţi în presa şi reviste literare locale, după care se deschide o expoziţie, pe întreg holul bibliotecii, cu toate scrisorile intrate în concurs. Expoziţia rămâne deschisă o lună, cu intenţia ca fiecare dintre cei implicaţi şi să aibă ocazia să-şi vadă şi admire creaţia şi să o prezinte bunicilor sau prietenilor.

La ce anume îi determină „jocul” nostru?

„Jucătorii” sunt constrânşi să se exprime competitiv aşa încât să fie apreciati, în cea mai bogată şi curată limbă românească pe care o pot ei dovedi, să-şi probeze talentul literar, să se exprime şi să -şi exprime liber sentimentul, să-l ia în serios şi, în ultimă instanţă, să ia contact cu Biblioteca Judeţeană din Arad.

În încheiere amintim că dragostea, în accepţiunea Apostolului Pavel, este „lumina sufletului”. Atunci, pentru că depinde şi de noi, să dăm ocazia să se facă multă, multă lumină!

Să fim/fiţi iubiţi! şi nu uitaţi să ne trimiteţi, la momentul oportun, scrisori de dragoste. Chiar şi pentru fluturi!.

Cu drag,

Lucia Bibarţ

Sursa: Asii Romani

Revista “Cuib Literar” Anul I Nr.1 mai 2009


CUIB NEST NIDO
NUMARUL I MAI 2009
REVISTA INTERNATIONALA DE CULTURA LITERATURA
APARE SUB EGIDA LIGII SCRIITORILOR DIN ROMANIA


° AL FLORIN TENE - Elemente ale hedonismului in poezia Bacoviană
° NICOLAE BĂCIUŢ - Ecumenismul fricii
° MENUŢ MAXIMILIAN - Critica literară dă contactul cu opera ca lucru înfăptuit
°DANIEL LĂCĂTUŞ - Înţelepţii
°ALBERTO PALOMBI – Nomazi şi emigramţi-O problemă cu două feţe
°DANIELA VOICU - Blue in vitro, Singuratate
°ELENA LILIANA POPESCU - Clipa aceea, Doar tăcerile,Unde eşti timp
°ŞTEFAN CIOBANU - Acatist
°DAVID ARSHAWSHY,California - White petals, This world
°ALEXANDER NESS, Rockford Minnesota - Unspoken, Slavery
°CORINA GINA PAPOUIS, Anglia - Doar femeie
°RICHARD CALDWELL, US - Working Class Art
°DANIEL LĂCĂTUŞ - Note de lectură
°ROTARU IZABELA - CELLA SERGHI Pânza de păianjen
°SILVIU GUGA - Prolog prelungit

Patricia Lidia – “Nu închide ochii, Tatiana!”

“Nu închide ochii, Tatiana!”… o reuşită în care imaginarul, purtând amprenta emoţiei, rescrie realitatea prinsă într-un limbaj neforţat, pigmentat cu efecte stilistice de efect, curgător, prin care se detaşează de formulele consacrate.

Tabloul general, suficient de expresiv, o cale spre trecut, trăiri surprinse cu tact şi blândeţe, are un soi de gingăşie, o prospeţime aparte a lumii sugerate ce rezonează cu cititorul.

Poeme rafinate, unele de o fragilitate şi fineţe aparte, ne aduc în faţă unui autor stăpân pe mijloace poetice, prin conjuncturi generatoare de cvasiunanimităţi.

Tatiana, prin trăirile ei,  ne aminteşte că pentru a fi liber sau a te simţi liber, e nevoie să cunoşti, să simţi, să înţelegi prăbuşirea, ca o necesitate, de multe ori înălţătoare, chiar grandioasă. Ne aflăm în faţa sentimentelor ascunse, care doar trăindu-le poţi afla cu adevărat ce se află dincolo de cuvinte, gânduri.

Tendinţa spre idealul suprem al omului, să ai şansa, să te cunoşti până şi dincolo de tine e un orizont greu de atins,  să te poţi extinde prin toate trăirile,  sentimentele, prin experienţa acumulată, nelimitat.

Elena Toma, Preşedinte Club XXL, Radio ProDiaspora

Patricia Lidia - “Nu închide ochii, Tatiana!”

Patricia Lidia – intre tacere, cuvinte si vise


Patricia Lidia Cevei
Pseudonim: Patricia Lidia
Data şi locul naşterii: 19.05.1987, Oradea
Domiciul: Timişoara
Motto: Toţi vor să ajungă în Rai, dar nimeni nu vrea să moară...
Profesie: System Test Engineer (inginer în electronică şi telecomunicaţii) în cadrul Continental Automotive Romania, Timişoara


Studii si atestate:
2010 – prezent: masterand, Universitatea Politehnica Timişoara, Facultatea de electronică şi telecomunicaţii, specializarea Electronică biomedicală
2006 - 2010: studentă, Universitatea Politehnica Timişoara, Facultatea de electronică şi telecomunicaţii, secţia în limba engleză (Politehnica Internaţional) – tema de licenţă: Biomedical Signal Processing - ECG
2002 – 2006 liceu: Colegiul Naţional “Emanuil Gojdu”, Oradea
1998 – 2002 gimnaziu: Colegiul Naţional “Emanuil Gojdu”, Oradea
1994 – 1998 şcoala primară: Liceul Teoretic “Lucian Blaga”, Oradea
-  Atestat de limbă engleză a Ministerului Educaţiei şi Cercetării
-  C.A.E. - Cambridge Advance English


Activitate publicistica, recenzii, traduceri:


  Debut literar în revista „Ateneu”, Bacău, şi în antologia Editurii Fundaţiei Culturale Cancicov, cu ocazia câştigării premiului oferit de revistă în cadrul Festivalului-Concurs Naţional de Poezie „Avangarda XXII“,ed. a VI-a, Bacău, 22-23 sept. 2006;

  Poezii publicate în Clepsidra Albastră, Cluj-Napoca (Anul 1 Numărul 12/Septembrie 2007), „Citadela”, Satu Mare (nr. 4-5 din anul II de apariţie – 2008), „Acolada”, Satu Mare (Aprilie 2008 - Anul II Nr.4 (7))

  Recenzia şi consilierea literară a volumului „Lacrima de soare”, autor Daniel Dumitru Darie, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2007, ISBN 978-973-88366-0-0
   
   Recenzia şi consilierea literară a volumului „Sub soarele speranţei”, autor Adrian Păpăruz, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2007, ISBN 978-973-88366-8-6

 
   Recenzia, consilierea literară şi publicarea unor texte în volumul de poezie colectivă „Freamăt peren”, din cadrul antologiei semestriale „Freamăt de timp”, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2007, ISBN 978-973-88578-0-3

 
   Consilierea literară a volumului de poezie colectivă „Zalmoxes gratia, ad Romania condita”, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2007, ISBN 978-973-88578-5-8

 
   Consilierea literară şi publicarea unor texte în volumul de poezie colectivă „Freamăt de dor”, din cadrul antologiei semestriale „Freamăt de timp”, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2008, ISBN 978-973-88578-4-1

 
   Traducerea în limba engleză a poeziilor autoarei Anne Marie Bejliu în cadrul antologiei trilingve „Şansele poeziei” (pg. 23-37), Editura Anamarol, 2008, ISBN 978-973-8931-86-2

 
  Consilierea literară şi publicarea unor texte în volumul de poezie colectivă „Ce enigmatică eşti, femeie...”, din cadrul antologiei semestriale „Freamăt de timp”, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2008, ISBN 978-973-88578-9-6

   
   Recenzia finală şi consilierea literară a volumului „Flori pentru suflet”, autor Florentina Crăciun - Fabyola, editura 3D, Drobeta Turnu Severin, 2008, ISBN 978-973-88578-6-5


Cărţi publicate:


  Volum de debut: “Dialog cu sufletul”, teatru absurd, Drobeta Turnu Severin, Editura 3D, 2007, ISBN 978-973-88366-3-1

   „Realitate prematură”, poezie, Drobeta Turnu Severin, Editura 3D, 2007, ISBN 978-973-88366-5-5
  
   „Nu închide ochii, Tatiana!”, poezie, Iaşi, Editura EuroBooks, 2009, ISBN 978-973-88937-1-9

 
   10 volume de poezii pentru copii (texte diferite pentru format A4 şi A5) Iaşi, Editura EuroBooks, 2009: Animale domestice (A4 şi A5), Animale domestice – pui (A4 şi A5), Animale sălbatice (A4 şi A5), Cifrele (A4 şi A5), Grădiniţa, Alfabetul

 
   „Tăceri în doi: tăceri în noi!”, poezie, Satu Mare, Editura Citadela, 2010, ISBN 978-606-8197-04-3

vineri, 22 octombrie 2010

Daniel Lacatus – un Prometeu modern

Poate ca titlul pare oarecum fortat, dar nu sunt dipus sa arunc cu epitete de pomana, sau margaritarele la porci, tinand cont de zona din care provine domnul Daniel Lacatus, si anume, Calan (o zona asemanatoare cu regiunea Kosovo dupa bombardamente), cine nu stie poate vizita ruinele din orasul pierdut undeva pe harta jafurilor din judetul Hunedoara.


In curand, intreaga tara va putea fi vizitata de strainii curiosi, sa vada un muzeu viu in inima Europei, cu placute de atentionare : aici a fost candva mina Dalja, aici a fost candva combinatul siderurgic Hunedoara, aici odihnesc atelierele X, nu calcati pe fosta Uzina de reparatii utilaj minier, si lista poate continua la nesfarsit.


Asta inseamna ca avea dreptate ministrul Roman, cu mormanul de fier vechi care era industria romaneasca, doar ca a uitat sa precizeze, si pretul platit ca viziunea sa fie dusa la implinire cu abnegatie de toate guvernarile post-decembriste, si numarul de zerouri din conturile tovarasilor (a se citi cozi de topor), pricopsite sub forma de comisioane.


Ei si dragii mei, in muzeul asta de ruine si balarii, domnul Daniel Lacatus indrazneste, nu neaparat sa se revolte impotriva sistemului, ci mai degraba impotriva destinului potrivnic, si aduce o bruma de speranta in cadrul peisajului delirant de crud.
Nu l-am cunoscut decat de doua zile, si nici macar in realitatea asta iluzorica, ci doar in spatiul virtual, dar mi-a fost de-ajuns sa-I sorb cuvintele din paginile, pe care cu truda le asterne in revistele pe care le conduce.

Si uite asa descopar cu mirare, exista reviste de cultura in judetul Hunedoara, exista creatori de valori si iubitori de frumos, asadar in mijlocul urgiei rasare iar lumina, dincolo de negura vazduhului, arta razbate din cenusa plapanda a sperantei, asemeni nemuritoarei paseri Phoenix.


Poate ca Daniel Lacatus a murit odata cu orasul natal, mai bine zis odata cu durerea inchisa intre ruinele furnalelor, inima i-a fost smulsa din pieptu-I firav de catre hraparetul vulturul al “democratiei noastre autentice’, dar el reinvie asemenea unui Prometeu modern, caci scrierile sale sunt aidoma focului launtric al spiritului, daruit candva de insusi titanul din Olimp, celor hotarati sa paseasca drepti ca falnicul stejar din inima Romaniei.
Robert TRIF

Domnul Daniel Lacatus, mi-a propus sa colaboram in interesul oamenilor de litere din toata tara, astfel incat va participa la proiectul “Terra Nova”, in acest sens domnia sa va pune la dispozitia artistilor, spatiul redactional al revistei “Cuib literar”, unde vor aparea textele, desenele, si alte creatii artistice ale celor implicati in proiect.
Prezint in cele ce urmeaza o biografie a autorului:


Daniel Lacatus

Experienta

Redactor sef, Revista Algoritm Literar (Revistă de cultură şi literatură)
2010-05 - prezent
Fondator, Revista Cuib Literar (Revistă de cultură şi literatură)
2009-05 - prezent
Subredactor, Revista Singur (Revistă de cultură, civilizaţie şi atitudine morală)
2008-10 – prezent
Colaborator ziarul Călăuza (ziar politic şi social.) – 2006 – 2009


Voluntariat
-Editor revista Excelenta
Octombrie 2008-Martie 2009
(Publicatie in domeniul educatiei de excelenta! O revista de specialitate care promoveaza programe de educatie de excelenta, care ajuta copiii si tinerii sa-si dezvolte abilitatile cognitive, sociale, morale si practice)
Studii

Universitatea Lucian Blaga Sibiu
Facultate (in curs), Jurnalism
2010 - In curs
Activitate publicistică
Eminescu luceafărul românilor de pretutindeni, Nova Provincia Corvina, Oglinda Literară, Revista Nouă, Argeş, Cetatea Culturală, Convorbiri Literare, Luceafărul, Familia, Fereastra, Nord Literar, Pro Saeculum, Singur, Caiete Silvane, Cenaclul de la Paltinis, Poezia, Almanah cultural 2010 (Editat de Asociatia Culturala Agatha Grigorescu Bacovia si revista Fereastra), Vatra Veche, Literaria, Apostrof, Cuib Literar, Algoritm Literar, Euphorion, Ziarul Răsunetul, Agora (Spania), Lectorum (Mexic), Isla Negra
VOLUME
*La templul poeziei - Editura Lumen - 2008
*La dictadura del silencio - Editura Mayon - 2009
*în piaţa agroalimentară - Editura Print Atu - 2009
*Preţ de o clipă - Editura Print Atu - 2010
*Să ne cunoaştem istoria (Studiu monografic al oraşului Călan) - Editura Noul Scrib – 2010

ANTOLOGII
*Romeo şi julieta la Mizil I - Editura Universal Dalsi - 2007
*Antologia de poezie, Oglinda Literară 2000-2007 - Editura Domino - 2008
*Mirajele vieţii - Editura Lidana - 2008
*Vara visurilor mele - Editura Amurg Sentimental - 2009
*Romeo si Julieta la Mizil II - Editura Universal Dalsi - 2009
*O mie de cocori - Antologie de poezie haiku - Editura Pim, Iaşi - 2009
*Agatha Grigorescu Bacovia", ediţia a III a - volum tipărit de Asociaţia Culturală "Agatha Grigorescu Bacovia", octombrie 2010.
*Antologia vinovatelor placeri - Volum editat de Asociatia Culturala Maria Domina, Octombrie 2010

PREMII LITERARE

*Premiul III la concursul Vara visurilor mele, ediţia a VII a 2008
*Premiul literar pentru poezie 2008, acordat de Liga Scriitorilor din România, filiala judeţului Hunedoara
*Premiul II la concursul literar „TIMPUL IUBIRII”, prima editie: „Prieteni de suflet” 2010
*Premiul II la Concursul literar "Visul", secțiunea
„Volume publicate” (Haiku), ediţia a V a 2010

REFERINTE CRITICE:
Petre Andrei Flueraşu, Valentina Becart, Mihnea Voicu Şimăndan, Menuţ Maximinian, Elena M Câmpan, Melania Cuc, Constantin Secu, George Bădărău, Miron Ţic, Al Florin Ţene
Date contact:
Tel: 0767400798
Email: lacatus.daniel@gmail.com
YM: daniel.lacatus88


Daniel Lacatus
Note de lectura
Algoritm Literar
Revista Cuib de literatura

joi, 21 octombrie 2010

[Clipul zilei] Profetul Nebun al liniilor aeriene

Un videoclip exceptional, prin natura mesajului transmis, despre vanzatorii de iluzii moderni, despre puterea mass media si pericolul pe care il reprezinta televiziunea, cea mai puternica arma a manipularii mintilor si constintelor noastre.


The “Mad Prophet of the Airwaves”, aparut in 1976, pare astazi mai actual ca niciodata, intre timp a aparut o forta si mai grozava, internetul, problema consta in cei care se afla in spatele cortinei, cei care doresc sa manipuleze multimile in folosul lor personal.
Atat televiziunea cat si internetul, pot deveni unelte periculoase, in mainile vanzatorilor de iluzii, ele insele nu au nimic diabolic, dimpotriva, folosite cu grija si intelepciune, ar putea conduce in sensul opus, inspre eliberare, punte spre comunicare si unificare.


Problematica este de fapt natura celor care urmaresc fenomenul, cei care-si doresc din rasputeri sa fie mintiti, cei care vor sa uite in primul rand de ei insisi, si mai apoi de ceilalti din jurul lor, dispusi sa guste din cupa cu venin a iluziilor, renuntand de bunavoie la realitate.


Mesajul final este “Turn it off”, inchideti TV, inchideti internetul, mergeti in natura, in biblioteci, in voi insiva veti gasi adevarul. In mare parte e adevarat, exista insa o solutie mai buna, decat sa opresti uneltele care manipuleaza, depinde insa de fiecare dintre noi, sa stim sa alegem, nu fuga de noi insine, fuga de cruda realitate e solutia, salvarea tine intotdeauna de alegere.


Nu vreau sa dau sfaturi, pentru ca as putea deveni la randul meu manipulator, singurul lucru pe care il cer, este sa va orpiti din fuga cotidiana, nu mai inghititi cu repezeala orice galusca, ganditi-va si la voi macar 5 minute pe zi, opriti dezordinea, priviti in oglinda, iar mai apoi lasati balta toate grijile zilei, mergeti in parc cu copilul la o plimbare, priviti cu atentie natura din jur, admirati seninatatea, gingasia, zambetele, energia si frumusetea din ochii copiilor vostri.


Priviti la fel ca si-atunci, cand va uitati pierduti la lumina searbada a monitoarelor, priviti prin ochii de copil si veti descoperi o alta lume, alungati monotonia dar nu pentru show-ul de la TV ci pentru minunile din jurul vostru care abia asteapta sa fie observate.


Minunile sunt la tot pasul, splendoarea e peste tot, nu calcati peste suflete din graba si comoditate, alegeti sa pasiti cu grija, cu calm si rabdare, nu trebuie sa opriti nimic, sa inchideti fluxul de nimicuri servite pe tava de un sistem diabolic, trebuie doar sa apasati pedala de frana, luati piciorul de pe acceleratie, nu aveti unde si de ce sa fugiti.


Aveti o clipa de liniste, alungati zgomotele infernale create pentru a va conturba ‘vederea’, ascultati sunetul interior al sinelui si veti gasi acolo, tot ceea ce manipulatorii incearca sa ascunda, va veti afla pe voi insiva si veti regasi bucuria copilariei - fericirea de a trai.
Robert TRIF

miercuri, 20 octombrie 2010

Poveste pentru Andrei

clip_image002

Acesta este Andrei Lucian Zamfir, eroul unor minunate aventuri. Cu putin curaj şi isteţime, reuşeşte să învingă o mulţime de obstacole, în călătoria sa.

Cum a fost posibil? Poate pentru că Andrei înseamnă bărbăţie, îndrăzneală? Sau pentru că Lucian înseamnă lumină, fiind astfel călăuzit de lumina din sufletul său?

OMIDAPAPĂVOCALE

Andrei este un copil foarte cuminte. Pentru că-i place să citească, buna Zână a Poveştilor îl luă de mână şi îl duse într-o zi, intr-o lume ciudată, unde avu parte de o aventura nemaipomenită. Când dădu să intre pe poarta aurită a Lumii Imaginaţiei, se auziră in urma lui paşi grăbiţi.

-Uf, ce-am mai alergat, se auzi un glas.

În urma lui, alerga, cu limba scoasă de un cot, un câine negru.

-Eu sunt Nero, câinele pe care ţi-l doreşti de mult timp, zise acesta. Locuiesc in Lumea Imaginaţiei şi aşteptam momentul să te cunosc.

-Şi cum se face că te pot vedea? întrebă Andrei.

-Eu sunt la fel de real în lumea mea, pe cât de real eşti tu într-a ta, răspunse Nero. Aş vrea sa-ţi fiu prieten şi să te însoţesc în călătorie.

-Mă bucur mult, chiar aveam nevoie de cineva cu care să pornesc la drum, spuse Andrei, zâmbind.

Şi porniră …

Ajunseră într-un loc straniu.Totul era zdrenţuit.Franjuri atârnau din pomi, florile-şi pierduseră petalele, tufelor de trandafir le mai rămăseseră doar spinii.

-Ce-o mai fi şi cu asta? se miră Andrei.

Un pui de cuc dintr-un nuc, îşi scoase capul ciufulit, din cuibul ce stătea să cadă, nemaifiind multe frunze să-l susţină.

-Cuc-cuc! Omidapapăvocale e de vină! Cuc-cuc!

-Omidace? întrebă Nero.

-E o namilă verde, cu ochi bulbucaţi şi dinţi ferăstrău. Nu se ştie de unde a apărut, dar a distrus totul în Ţara Verde, în câteva zile.

-Ce nume ciudat, zise Nero.

- Oare ce vrea să-nsemne? se miră Andrei.

Încercară să-l citească de la coadă la cap, să amestece literele. Andrei încercă chiar să-l fredoneze. Nu mergea şi pace!

-Despărţiţi, despărţiţi! Le strigă obraznic un ţuţundei ce tocmai zbura pe-acolo.

-Ce zice? întrebă Nero.

-Zice să despărţim! Daaaaa, se bucură Andrei. E Omida Papă Vocale! Asta înseamnă că mănâncă numai vocalele!

-Trebuie să mergem pe urmele ei şi să reparăm ce a distrus!

Trecură pe lângă o floare. Din ea mai rămăsese doar atât:TR-ND-F-R. Rostiră în cor vocalele lipsă, iar floarea se-ntregi, dăruindu-li-se, în toată splendoarea.

Şi aşa făcură cu toate:

CL-P-Ţ-L; B-J-R; Z-MB-L-; N-RC-SĂ; P-P-D—

Apoi,trecură la copaci:

N-C; M-R; C-R-Ş; G-T- -; PL-P; M-ST- -C-N; S-LC-M

În urma lor, Ţara Verde revenea, râzând, la viaţă.

clip_image004-Daca nu vă grăbiţi, o să pătrundă în pădure şi,acolo, pomii, nu stiu din ce motive, se spune că o mutaţie genetică, au numai vocale, aşa că, vă daţi seama, nu va mai rămâne nimic din ea! se auzi un glas subţirel.

Cel care le vorbise era spiriduşul plantelor. Avea părul blond, ochii verzi şi-şi purta, cu graţie hainele verzi din catifea. Am încercat, de unul singur să mă lupt cu omida şi era cât pe ce să rămână din mine, doar atât: SP-R-D-Ş.

-Mă ajutaţi s-o-ntorc din drum? Dacă reuşim s-o ducem către prăpastia aceea, acolo este Groapa de Gunoi a Scriitorilor. În ea ajung toate cărţile, revistele, ziarele fără valoare. Ar fi fericită, sunt vocale, cu milioanele! Şi-or să mai vină-ntruna!

Omida mai avea doar câţiva paşi până la pădure.Se făcuse uriaşă, de câte vocale mâncase.

O ademeniră cu un fir de busuioc. Pofticioasa omidă se lăsă dusă, ca un mieluşel, spre groapă.

Fu atât de copleşită de fericire, văzând mormanul de cărţi, încât începu să facă vocalize, încălzindu-şi glasul pentru un cântec vesel.

Şi cântecul suna cam aşa:

“ V-N-, V-N- PR-M-V-R-,

S- -ŞT-RN- N-T- -T- Ţ-R-,

FL-R-C-L- P- C-MP--,

H-- S- L- -D-N-M C-P--!”

Întâmplarea asta mi-a dat o idee, zise Andrei. Cum ar fi dacă fiecare copil ar scrie câte o scrisoare părinţilor, fără vocale, provocându-i la joacă? Cine ştie, poate le-ar plăcea…

clip_image006

Plecară mai departe…şi merseră şi merseră, cale lungă, până ajunseră la o pădure deasă. Pe o tăbliţă indicatoare de pe care-i privea obraznic o bufniţă, stătea scris: “PĂDUREA VRĂJITOAREI AETATANUB. “

-Mi..mi.. mie mi-e cam teama, zise Nero, cu dinţii clănţănind.

-Şi mie mi-e tema, răspunse Andrei, tremurând, dar trebuie să mergem până la capăt, oriunde ar fi acesta…

clip_image008 Cu cât se îndepărtau de mijlocul pădurii, copacii deveneau mai rari, lumina începea să pătrundă printre frunze şi,atunci…o văzură! Casa vrăjitoarei era acolo,la câţiva paşi de ei, înălţându-se falnică dintre copaci. Pe uşă, stătea scris:

“ INTRĂ NESĂBUITULE CĂLĂTOR, DE AI CURAJ SĂ-ŢI ÎNFRUNŢI PROPRIA SPAIMĂ ! “

-Oare, e politicos să batem la uşă? întrebă Nero, ce nu mai ştia cum să amâne momentul intrării.

-Cred ca da, oricine ar fi înăuntru, trebuie să batem la uşă! răspunse Andrei, având acelaşi gând, să mai tragă de timp.

Bătură sfios şi, pentru că din casă nu se auzi niciun sunet, intrară. Înăuntru, nu era o atmosferă sinistră, cum se aşteptaseră ci, dimpotrivă, camera era luminoasă şi curată, prin ferestrele deschise pătrundea o lumină veselă, iar pădurea ce se vedea dincolo de casa vrăjitoarei era plină de culoare, animată de tot felul de sunete încântătoare. Nu se vedea nimeni, dar dinspre camera alăturată, ce era pesemne bucătăria, venea miros de plăcintă cu mere.

După câteva momente de aşteptare,în cadrul uşii, apăru o bătrână, ce arăta ca orice bunică. Avea părul alb şi un zâmbet cald îi lumina faţa.Pe o tavă din argint, ducea o plăcintă aburindă, cu mere. Cu o voce blândă, le spuse:

clip_image010clip_image012- De când vă aştept…Mi-era teamă să nu vă cuprindă frica, cum au păţit toţi ceilalţi, ce-au încercat să străbată pădurea , şi să faceţi cale-ntoarsă!

-Dar unde e vrăjitoarea Aetatanub? întrebă Andrei, mirat.

Râzând subţirel, bătrâna se aseză într-un fotoliu, unde începu să tricoteze la un fular.

-Aşezaţi-vă la masă şi, în timp ce mâncaţi, o să vă povestesc ce este cu acea vrăjitoare.

Ca să-mi apăr protejaţii de răutatea oamenilor, am răspândit zvonul că in pădure locuieşte o vrăjitoare rea. Aşa, ştiam că nu vor mai ajunge pe aici decât oamenii buni, cărora nu le este teamă de nimic. Aceştia nu pun în pericol regatul meu.

Câţiva tineri au venit în pădure şi, când au văzut casa mea, au crezut că aici locuieşte vrăjitoarea. Cuprinşi de spaimă, au rupt-o la fugă înapoi. Au răspândit chiar zvonul că s-au luptat cu ea şi că ştie să facă vrăji atât de cumplite, încât nu este nicio şansă s-o învingi. Aşa, legenda vrăjitoarei a devenit şi mai puternică. Nici măcar nu au fost atenţi la nume. Aetatanub, citit de la coadă la cap, este Bunătatea, adică numele meu.

-Eu sunt Bunătatea, zâna animalelor. Ajut toate făpturile din această pădure, când sunt rănite sau bolnave, puişorii căzuţi din cuib sau rătăciţi de mamele lor şi îi pedepsesc pe cei care fac rău acestor fiinţe nevinovate.

-Cum îi pedepsiţi? întrebă Nero interesat, ştiind că şi el mai fugărea câte-o pisică.

-Odată, un om din Ţara de Dincolo de Pădure, îşi făcuse prostul obicei să vină şi să ia ouăle din cuiburi. Uneori, lua chiar puii, care n-aveau nicio şansă să trăiască departe de mamele lor. Punea plase atârnate între copaci, în care se prindeau biete păsari. Le inchidea în colivii, ca să se bucure numai el de cântecul lor minunat. Dar, sărăcuţele, când se vedeau în spatele gratiilor, nu mai cântau deloc şi mureau încet, de dorul pădurii şi al libertaţii. M-am supărat rău pe el şi am facut o vrajă. Părul a început să-i crească cu repeziciune şi, atât de încurcat, încât nu mai putea cu niciun chip să şi-l pieptene. Degeaba mergea la frizer în fiecare zi, pentru că, seara, acesta era la loc. Până la urmă, în părul lui des şi încurcat, şi-a făcut cuib o familie respectabilă de ciori. N-a putut să scape de ele, oricât a încercat să le alunge. Croncăneau în capul lui, de te apuca groaza! I-am trimis după câteva luni o scrisoare , printr-un porumbel călător.Îi spuneam că ridic vraja, dacă promite că nu va mai face niciodată un rau, cât de mic, niciunei fiinţe fără apărare. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt.

Poate n-ar mai fi călcat picior de om pe aici, dacă n-ar fi apărut prin aceste locuri două fiinţe curajoase: un copil şi prietenul lui.

-Dar nici măcar n-am fost atât de curajoşi. La un moment dat, nu mai puteam să ne descleştăm dinţii, de frică, zise Andrei, roşind usor.

-Curajul, dragii mei, nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să reuşeşti să ţi-o învingi…

-Ca să vă răsplătesc pentru fapta voastră minunată, o să vă dăruiesc o carte fermecată. Este Cartea Vieţii, în ea poveştile nu se termină niciodată. Cum ai citit-o, cum apar mereu alte şi alte poveşti.Chiar acum se scrie în ea povestea voastră. Fiţi cu băgare de seamă, de voi depinde cum se va depăna în continuare…dar nu-mi fac griji, ştiu că va fi la fel de frumoasă ca şi până acum.

-Apar şi eu în poveste? întrebă Nero, fericit.

clip_image014 -Da, apari şi tu. Vei fi mereu alaturi de Andrei, în toate aventurile pe care le va trai.

-Ei, acum ar fi timpul să mergeţi. E târziu şi vă mai aşteaptă multe întâmplări minunate.

Zâna Bunătatea le facu un pachet cu merinde pentru drum. Le mai dădu şi un coş acoperit cu un prosop şi le zise:

-Am o mare rugăminte la voi. Am în acest coşuleţ trei făpturi orfane. Au mare nevoie de cineva care să aibă grijă de ele. Sunt sigură că le veţi găsi un loc în care vor avea parte de iubire şi de îngrijire.

Dând într-o parte prosopul ce acoperea coşul, le arătă animalele.

clip_image016 -Puiul acesta s-a rătăcit de mama lui. A fost un incendiu în pădure şi l-am găsit căzut din cuib, cu arsuri pe picioare şi aripi. L-am uns cu ulei de levăntică, bun să vindece arsurile. I-a plăcut atât de mult, încât m-a rugat sa-i pun numele Levănţică. Acesta este Buburuză, zise zâna, arătând spre motanul din coş. Nu vede prea bine şi i-am spus aşa, pentru că are două pete galbene presărate cu puncte negre ,de- o parte şi de alta a nasului. Şi acesta este Mirmidon, un iepure galben, culoare neobişnuită pentru unul din neamul lui.

Apucând coşuleţul,eroii noştri îşi luară rămas-bun de la zână şi plecară mai departe...

ŢINUTUL DRAGONULUI KNUT CEL CRUNT

Cu cât înaintau, peisajul începea să se schimbe. Apărură întâi dealurile, din ce în ce mai înalte, apoi munţii. Începea sa fie frig. Pe crestele munţilor, zăpada era deja aşternută, iar acum se pornise să ningă şi in jurul lor.Casele erau răsfirate, ca peste tot, în zonele de munte.Văzură şi primii oameni.Erau bătrâni şi mergeau cu greutate, pe zăpada proaspăt aşternută.Aveau feţe indiferente, iar ochii lor priveau, parcă în gol. Nu se auzeau glasuri de copii şi din acest motiv, linistea era apăsătoare. Au încercat să intre în vorbă cu ei, dar aceştia nu le-au aruncat nici măcar o privire, parcă nu i-ar fi văzut...

La marginea satului,văzură un cioban ce-şi mâna oile către puţina iarbă ce se mai găsea neacoperită de zăpadă..Era îmbrăcat ca ciobanii din ţara lui Andrei. Avea părul şi barba albe. Spre deosebire de ceilalţi locuitori, faţa îi era zâmbitoare şi blândă, iar ochii, luminoşi.

Se apropiară de el şi îl salutară.

-Bună să vă fie inima, călătorilor, le răspunse el, cu căldură în glas.

-Cum se numeşte ţara aceasta? întrebă Andrei.

-Acum se numeşte Ţinutul lui Knut cel Crunt, dar odinioară, se numea Ţinutul Oamenilor Neînfricaţi...Vreţi să ascultaţi povestea?

-Da, spuseră Andrei şi Nero, într-un glas.

Bătrânul îi invita într-o peşteră, aceea fiind,de fapt,casa lui. Făcu un foc, să se mai dezmorţească şi-i ospătă cu lapte proaspăt. Apoi, începu să povestească:

-Poate n-o să vă vină să credeţi, dar pe vremea când eram tânăr, eram regele acestui ţinut. Aşa cum îi spunea numele, ţara era locuită de oameni neînfricaţi, cinstiţi şi drepţi. Locuiam în castelul pe care o să vi-l arăt mâine, este pe creasta celui mai înalt munte de aici. Poporul meu era paşnic şi primitor, cu o mare încredere în ceilalţi şi, poate tocmai de aici ni s-au tras toate nenorocirile .Într-o zi,a poposit in ţara noastră un dragon .Era mic şi părea inofensiv. În primul moment, am vrut să-l alungăm, apoi ni s-a făcut milă, când ne-a spus că fusese alungat de semenii lui din Ţara Dragonilor. Cred şi acum că era sincer când povestea acele lucruri, dar totul a luat în timp o întorsătură ciudată. Dragonul stia să găsească cele mai ascunse comori, oriunde s-ar fi aflat ele. Ca să ne răsplătească pentru bunătatea noastră ,a început să ne dezvăluie locurile unde se aflau acestea. Atunci, s-a întâmplat ceva...parcă au început cu toţii să-şi piardă minţile. Lăcomia oamenilor… întrecuse orice limite! Degeaba am încercat să le spun că nu e bine ce fac şi că este timpul să se oprească din acea goană nebună după bogăţii. N-a vrut niciunul sa mă asculte, ba chiar m-au alungat din castel, invitându-l pe Knut, dragonul, să-mi ia locul , să devină regele lor .Frumosul nostru steag a fost dat jos şi înlocuit cu unul având ca simbol un dragon. Au schimbat chiar si numele ţării ,aşa cum ştiţi deja, in Ţinutul lui Knut...care pe atunci ,încă era bun, apoi a devenit cel Crunt. Oamenii au devenit din ce în ce mai lacomi, şi-au pierdut acele însuşiri minunate, adică cinstea , dreptatea şi curajul în faţa morţii. Pe măsură ce îşi schimbau caracterul, Knut creştea văzând cu ochii. Din umil şi recunoscător cum fusese la început, devenise trufaş, dispreţuitor, nemilos.N-a mai vrut să dezvăluie locul comorilor, ba chiar a început să le ia cu forţa pe cele ale oamenilor. Cel mai groaznic moment a fost când a început să ne fure copiii. Atunci şi-au dat seama oamenii de greşeala pe care o făcuseră, dar era prea târziu. Mărimea şi forţa dragonului deveniseră de neînvins, pentru că ei îl făcuseră aşa. De atunci, nu s-au mai născut copii, oamenii şi-au pierdut bucuria de a trăi şi, i-aţi văzut, umblă ca nişte umbre tăcute şi fără lumină în ochi şi pe chip...aşteptând salvatorul promis în cărţile lor vechi.

După ce termină de povestit, bătrânul rămase îngândurat, privind la focul ale cărui flăcări desenau pe pereţii peşterii umbre asemănătoare unor dragoni.

Nero şi Andrei rămaseră şi ei tăcuţi. Era cea mai tristă poveste ce o auziseră vreodată.

Au înnoptat în peştera bătrânului rege, adormind cu greu, sub impresia celor povestite de acesta.

În dimineaţa următoare,Andrei îl intrebă pe bătrân:

-Dar… este chiar de neînvins acest dragon?

-Nimic nu este de neînvins, iţi trebuie o inimă curată, curaj şi încredere în propriile forţe. Păstrez de mulţi ani o armură, în aşteptarea celui ce va avea curajul să-l infrunte. Au încercat mulţi s-o îmbrace, dar nimănui nu i s-a potrivit.

-Aş putea s-o încerc şi eu? întrebă Andrei.

-Sigur, oricine are voie s-o încerce.

Emoţionat, Andrei luă armura şi o încercă. Spre fericirea regelui, aceasta îi venea ca turnată.

-Mă temeam că voi muri şi nu-l voi vedea pe cel căruia i se potriveşte! zise el lăcrimând .

-Asta înseamnă că am puterea să-l înfrunt pe dragon?

- Da, faptul că ţi se potriveşte, este semnul că-l poţi birui...restul depinde doar de tine.

Regele mai scoase un scut şi o sabie şi i le întinse.

-Copile, fie ca aceste lucruri să te ajute sa izbândesti şi să-mi scapi poporul de sub robia ticălosului dragon!

Însoţiţi de urările regelui, neînfricaţii eroi plecară pe drumul ce ducea spre castel.

Şi merseră, şi merseră...Pe măsură ce se apropiau, nori negri se adunau din toate părţile, întunecând tot cuprinsul şi făcându-le înaintarea şi mai grea, frigul devenise de nesuportat, muşcând parcă,furios. Vântul sufla cu putere, spulberând zăpada din cale-i şi mugind furios. Deodată, alt muget mai furios şi mai puternic îl acoperi pe cel al vântului. Era glasul dragonului ce prinsese de veste de la păzitorii castelului, fiinţe ale întunericului, despre venirea lor. Uriaş, de părea că acoperă tot cerul, cu aripile întinse, zbura spre ei. Din înaltul cerului, se repezi ca un uliu ce-şi urmăreşte prada.

-Repede, să ne despărţim! strigă Andrei.

O luară fiecare in altă parte, facându-l astfel pe dragon să ezite, neştiind pe care să-l atace. Îsi fixă privirea rece şi plină de ură asupra lui Andrei şi se repezi iar. Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi răsuflarea rece ca gheaţa, Andrei făcu o saritura in lateral şi Knut se prăbuşi la pământ. Se ridică apoi, puţin descumpănit. Stătură câteva secunde, faţă în faţă, privindu-se intens. Ochii dragonului, roşii şi plini de ură, întâlniră privirea copilului, calmă şi luminoasă...şi atunci, ceva ciudat se petrecu: parcă dragonul începu să se micşoreze. Se pregăti din nou de atac. Făcu un pas înapoi şi se repezi cu toată forţa spre copil, scoţând pe nări flăcări uriaşe. Andrei îşi apără faţa cu scutul, iar când monstrul se apropie, întinse mâna, îl apucă de o aripa şi, cu puteri de neinchipuit, îl roti de doua ori pe deasupra capului si il arunca intr-o stanca. Dragonul se izbi cu toată puterea de ea, iar sângele începu să-i curgă din rană...şi se facu şi mai mic. Furia lui devenise fără margini! O armată de cavaleri de-ar fi avut în faţă, ar fi nimicit-o! Dar el avea în faţă doar un copil, ce-l privea liniştit în ochi şi nu putea pricepe de unde vine forţa lui. Când se pregătea din nou de atac, Nero veni pe la spatele lui şi-l muşcă, făcându-l să-şi abată atenţia spre el. Se repezi spre câine şi atunci, Andrei veni din spate, lovindu-l năpraznic cu sabia. Devenise la fel de mic, ca atunci când poposise pe pământurile acelea. Începu să tremure din toate încheieturile, presimţindu-şi sfârşitul. Copilul ridică sabia, pregătindu-se să-i dea ultima lovitură. Deodată, văzându-i spaima din ochi, îl cuprinse mila. Vazandu-l atat de mic si neputincios, sigur că acum nu mai putea face rau nimanui, zise:

-Du-te de aici, monstru nerecunoscător, zboară spre ţara ta şi să nu te mai întorci niciodată pe aceste meleaguri! îi strigă el.

clip_image018 Nevenindu-i să creadă că este în viaţă ,Knut cel Crunt se ridică în văzduh şi dispăru printre norii ce incepuseră să se risipească. Vântul se liniştise şi ningea frumos, fulgii acoperind sângele dragonului.

De la ferestrele castelului,se auziră strigăte de bucurie.

Erau copiii răpiţi de dragon, pe care-i vrăjise să rămână mici, să nu se plictisească singur în castelul pustiu.

Bătrânul împreună cu ceilalţi locuitori, i-au întâmpinat cu urale pe cei doi eroi. Drapelul străvechi a fost ridicat din nou, păstorul a redevenit rege, iar veselia copiilor întorşi a umplut toate casele.

-Nu vrei să rămâi in ţara noastră, să-mi fi urmaş la tron? îl întrebă regele pe Andrei.

- Aş primi cu drag, dar trebuie să-mi continui călătoria...şi va trebui să mă întorc acasă, la un moment dat. Acolo este locul meu!

Regele le acordă celor doi, titlul nobiliar de CAVALERI AI DREPTĂŢII, spre mândria lui Nero, ce devenea astfel primul câine ce primea acest titlu.

...Şi plecară iarăşi la drum.

...Şi merseră, şi merseră, până dădură de o căsuţă.

Privită de aproape, arăta destul de neîngrijită, grădina era lăsată în paragină, având un aer trist. Din casă, răzbăteau sunete ciudate: om-nom-nom, om-nom-nom, om-nom-nom. Sunetele erau întrerupte din când în când,de sughiţuri de plâns.

Bătură la uşă.

-Intraţi, om-nom-nom! le răspunse un glas plângăcios.

Intrară. În camera prost luminată, din cauza geamurilor nespălate de ani şi ani de zile, domnea o dezordine de nedescris. Peste tot erau aruncate resturi de mâncare, încât ai fi zis că un popor de uriaşi a făcut ospăţ, câteva săptămâni în şir.

În patul din mijlocul odăii, stătea tolănit uriaşul. Mânca şi plângea, suflându-şi din când în când nasul într-o batistă. Mai bine zis, un cearceaf, judecând după mărimea ei.

-Ce bine că aţi venit să mă vizitaţi, îmi plac oaspeţii, mă mai înveselesc, că sunt foooarte trist! zise el izbucnind iarăşi în plâns.

clip_image020 Lacrimile uriaşului erau atât de mari, încât Andrei trase coşul zânei mai departe, de teamă ca bietele animale să nu moară înecate. Aşa de mari erau lacrimile:

Continua să mănânce, scoţând aceleaşi sunete de om flămând, care n-a mai mâncat de mult timp: om-nom-nom!

Acum pricepuseră şi ei că numele uriaşului era Om-Nom-Nom.

De fapt, nu era chiar uriaş. Avea înălţimea unui om obişnuit,dar pântecele era atât de mare, că te lua cu ameţeală când te uitai la el. Picioarele erau lungi şi subţiri, de te gândeai la un singur lucru: cum reuşesc să susţină ditamai stomacul?

Acestea erau picioarele uriaşului

clip_image022

-Sunt foarte deprimat, nu mă vizitează nimeni, iar afară este ceţos, n-am mai văzut soarele de mult timp, se văită el, uitându-se către geamurile murdare, ce împiedicau lumina soarelui să intre în cameră. Din cauza plictiselii, îmi vine să mănânc tot timpul şi acum m-am şi intoxicat. Mi-au apărut nişte pete negre pe picioare, iar pielea mi s-a înroşit, mai zise el, privindu-şi cu jale picioarele.

Te cuprindea mila, văzând ditamai găliganul bocind.

-Dar de la ce te-ai intoxicat? întrebă Nero.

-Nu ştiu, trebuie să fie de la firul de mărar pe care l-am mâncat, cu siguranţă era vechi, zise, privind cu duşmănie la legătura de mărar de pe masă .

clip_image024clip_image026clip_image028clip_image030clip_image032clip_image034 -Da, de la asta trebuie să fie... că în rest, n-am mâncat mai nimic…şi, rotindu-şi pofticos ochii, începu să descrie ce mâncase: un purcel de lapte cu multă maioneză şi ketchup, 20 de şniţele, piept de pui pane, vreo 37 de bucaţi, 5 găini fripte cu garnitură de cartofi, un platou mare de cârnaţi fierţi în vin, 10 kg păstrăvi la grătar, o roată de caşcaval afumat, musaca de cartofi şi vinete, cu carne de miel, supă cu găluşte, spanac cu oua ochiuri, tort de zahăr ars, fidea cu lapte, pizza, clătite cu dulceaţă de vişine şi… doar atât. Of, dacă n-aş fi mâncat firul ăla de mărar…îmi spusese cineva că e bun pentru digestie.

Şi iar începu să plângă, privindu-şi picioarele şi curăţând bine de carne, o pulpă de viţel.

Nero şi Andrei nu îndrăzneau să se privească, de teamă c-or să izbucnească în hohote nestăpânite de râs.

-Uite, zise Andrei, noi trebuie să plecăm. Ai aici, în coş, un cadou de la zâna Bunătatea.

-Zâna, o ce mă bucur, îmi place mult bătrâna zâna. Ce este în coş, ceva de mâncat? întrebă el, privind cu interes către acesta.

Andrei nu-i mai răspunse, îl trase repede pe Nero după el şi ieşiră în grabă pe uşă, strigand:

-A mai zis zâna să-ţi spun că ştie ea o magie ca să se schimbe vremea şi să iasă soarele. Zicea că trebuie să speli geamurile, în timp ce fredonezi un cântec vesel. La revedere, rămâi cu bine!

clip_image035 -Ce ţi-a venit sa-i laşi lui animalele zânei, ce-o să se aleagă de ele? întrebă Nero.

-Nu-ţi face grijă şi ai încredere în mine, o să mai auzim noi de uriaş...

Şi merseră, şi merseră, până ajunseră într-o zonă deşertică, cu puţină vegetaţie.

La umbra unei tufe pitice, era ascuns un ou . Un pui de struţ cu ochi speriaţi se chinuia să-şi facă loc în el. Încercările îi erau zadarnice, se vedea că puiul crescuse prea mult, ca oul să-l mai încapă. Stătea aşa, cu capul ieşit şi cu o găoace caraghioasă în cap, ca o băscuţă, crezând că nu-l vede nimeni.

-Ştiam că struţii îşi ascund capul în nisip, nu în ouă, zise Andrei.

Se apropiară de el şi-l salutară.

-Puteţi să mă vedeţi? întrebă puiul de struţ speriat. Credeam că devin invizibil, când intru în ou.

clip_image037 -Da, te vedem şi cred că ar trebui să-ţi găseşti altă ascunzătoare, ai crescut şi oul e prea mic pentru tine.

-Este cineva prin preajmă?

-Nu este nimeni, poţi să ieşi liniştit.

Puiul ieşi, rotindu-şi speriat ochii frumoşi, înconjuraţi de gene lungi. Era foarte drăgălaş!

-Dar de cine te ascunzi? întrebă Nero.

-Acesta este oul din care am ieşit eu. Viaţa mi se pare atât de complicată, de când am crescut...Mă gândeam că, dacă intru iar în el, poate rămân mic.

-Dar ce este atât de complicat în viaţa ta? întrebă Nero, amuzat.

-Mie îmi plac mult poveştile. Aş citi toată ziua! Şi-mi mai place să stau întins pe nisip şi să citesc poveştile pe care le scriu norii, pentru mine.

-Ce poveşti scriu norii? Zise Andrei, uitându-se mirat către cer.

-Să vă explic. Întindeţi-vă pe nisip şi priviţi spre nori.

Andreişi Nero făcură cum le spuse puiul.

-Vedeţi? Acolo este un iepuraş fugărit de o vulpe, zise, arătând spre doi nori pufoşi ce chiar semănau cu un iepure şi o vulpe.

-Da, iar mai încolo este o fată frumoasă, poate o zână, spuse Andrei, intrând în joc. Iepurele aleargă spre ea, ca să-l salveze.

Într-adevăr, norul-iepure era dus de vânt, chiar spre norul-zână.

-Uitaţi, zâna îşi îndreaptă bagheta spre vulpe şi...o transformă în şoricel!

-Acolo este un câine care merge pe bicicletă, iar în tolbă are un os mare! zise şi Nero, prins de povestea scrisă pe cer.

-E foarte plăcut, dar de cine te ascunzi? Nu e nimic rău să citeşti poveşti, sau să te uiţi la nori, se miră Andrei.

-De câte ori stau cu o carte în mână, unchiul meu mă priveşte sever şi zice: ” Mai bine ai lucra la matematică, ştii că nu te descurci cu adunările şi scăderile! N-o să faci nimic în viaţă, fără matematică! ”. El este foarte pasionat de această materie. Are pereţii decoraţi cu romburi, dreptunghiuri, riunghiuri.Totul este colţuros şi sever la el în casă, parcă şi glumele lui sunt colţuroase! Dacă te duci să-i ceri ceva, nu-ţi dă, până nu rezolvi o problemă.

Când mă uit, pierdut în visare, la nori, mă trezeşte vocea tatei:” Mai bine ai repeta cuvintele la engleză, decât să caşti gura. N-o să faci nimic în viaţă, dacă nu cunoşti bine engleza!” . Pasiunea lui sunt limbile străine. Mereu învaţă una nouă.

Apoi vine mama:” Mai bine ai exersa la pian, ştii că ai început de câteva luni şi tot prost cânţi. N-o să te simţi niciodată împlinit, dacă nu înveţi să cânţi bine la un instrument!”. Visul ei fusese să ajungă o cântăreaţă renumită şi să dea concerte în toată lumea...nu se ştie de ce nu i s-a împlinit.

Apoi, mătuşa:”Ce-o să se aleagă de copilul ăsta? Toată ziua cască gura la cai verzi pe pereţi. N-o să iasă nimic bun din el! Eiii, copiii de pe vremea mea, erau altfel!”

Şi uite-aşa, îmi vine să mă ascund în ou şi să refuz să mai cresc! Ce bine era când eram mic. Toată lumea îmi spunea poveşti şi mă răsfăţa, nu trebuia să învăţ o mulţime de lucruri plictisitoare...

-Nu spune asta, e frumos să creşti! zise Andrei. Altceva trebuie să faci.

-Ce? întrebă puiul,fluturând curios din lungile-i gene.

-Ai putea să scrii o carte cu poveştile pe care le vezi pe cer.

-Daaa, i-aş pune numele „Poveştile norilor”,îmi place ideea ta!

-Apoi, începi să le dăruieşti celor din jur. Când mama taie zarzavaturile pentru supă, nervoasă că mai are atâta treabă de făcut, poţi s-o ajuţi şi tu, spunându-i, în acest timp, una din poveştile tale. La fel, cu tata. Când îşi spală maşina, supărat că cineva i-a zgâriat-o, iei un burete şi o speli şi tu, povestindu-i. Aşa poţi să faci şi cu mătuşa şi cu unchiul. Cu timpul, or să-şi dea seama ce frumoase sunt poveştile tale şi cât de talentat eşti.

-Minunată idee, zise puiul entuziasmat! Of, dar ce mă fac cu matematica? O urăsc şi n-o înţeleg! Dar cu engleza, ce fac? Mi se pare grea şi nu reuşesc să reţin cuvintele. Şi cu pianul...să stai ore în şir pe scăunel şi să tot apeşi pe clape fără rost...

-S-o luăm pe rând. Nu-ţi plac cifrele? Împrieteneşte-te cu ele. Închide ochii şi încearcă să le vezi. Nu-i aşa că fiecare dintre ele are altă culoare?

-Da, aşa este, dacă închid ochii, pot să le văd culorile. 1 are altă culoare decât 2 şi 2 are altă culoare decât 3...Ce frumos este!

-Poţi să le faci să danseze prin aer, îmbrăcate în haine de bal, să râdă, să facă piruete. Apoi, fă-le să se împrietenească între ele, să formeze grupuri , aşa cum fac copiii la şcoală. Aşa o să înţelegi adunările. Dacă vrei să înţelegi scăderile, imaginează-ţi că una, sau mai multe, s-au supărat şi au plecat din grup.

-Da, înţeleg ce vrei să spui, ce frumoasă mi se pare acum matematica!

-La fel poţi să faci şi când exersezi la pian. Te împrieteneşti cu notele muzicale, le vezi culorile. Fiecare melodie are o poveste scrisă de compozitor, doar că a folosit, în loc de litere, notele muzicale. Află-i povestea şi, dacă nu are una, inventeaz-o tu. Dacă eşti atent, o să auzi foşnetul frunzelor ce cad lin, toamna, râsul copiilor când se joacă, primii fulgi de nea, clinchetul zurgălăilor de la săniile trase de cai...

-Deja şi pianul începe să-mi fie mai drag, dar cu engleza ce pot să fac? Cum să tot repet la cuvinte pe care nu le înţeleg ?

-Gândeşte-te că, atunci când vei fi un mare pianist şi vei face turnee în toată lumea, o să cunoşti multă lume. Mulţi ţi-ar putea deveni prieteni, dar cum ai putea comunica cu ei, dacă nu cunoşti, cel puţin o limbă străină?

-Vă mulţumesc, prieteni, pentru sfaturi, acum trebuie să plec. Mă grăbesc, am o mulţime de teme de făcut! Mai flutură o dată din gene către ei şi o rupse la fugă, cu o aşa viteză, cum numai struţii pot să alerge.

Cei doi priviră, zâmbind, cum dispare într-un nor de praf.

-Mi-e cam foame, zise Nero, ascultând îngrijorat sunetele insistente ce veneau dinspre stomacul său. Simt că aş mânca şi un crococoş, sau un cocoşdil, sau...orice e de mâncat!

-Şi mie îmi este, dacă asta te consolează cu ceva, dar nu prea văd nimic comestibil pe aici.

-Am auzit că există persoane care pot materializa orice obiect. Crezi că, dacă ne concentrăm, putem face să apară în faţa noastră ceva de mancare? întrebă Nero, înghiţind în sec.

-Păi...cred că am putea, doar suntem în Ţara Poveştilor.

Închiseră ochii şi îşi imaginară tot felul de mâncăruri apetisante. Cum stăteau ei aşa, cu ochii închişi, auziră fâlfâit de aripi, însoţit de ciripitul vesel al unei păsări.

-E Levănţică! exclamă Andrei, bucuros.

-Da, el este! Şi ce mare s-a făcut, pare-se că o duce bine la uriaş, de creşte văzând cu ochii Are un coş în cioc.

Pasărea se aşeză lângă ei, apoi incepu să-i ciugulească drăgăstos, pe Andrei de obraji, iar pe Nero de mustăţi. Cred că aşa voia să arate că i-a fost dor de ei şi că se bucură că-i vede.

În coş erau, ce altceva, decât ...mâncărurile pe care şi le imaginaseră!

-Este şi o scrisoare, zise Nero, cu gura plină. Cred că e de la Om-Nom-Nom.

clip_image001[6]

clip_image040

Levănţică îi mai ciupi de câteva ori de obraji şi mustăţi, apoi îşi luă zborul, zicându-le:

-Vă las cu bine, trebuie să plec, altfel uriaşul o să stea toată ziua cu ochii pe cer, uitându-se îngrijorat după mine.

clip_image042 -Mi s-a părut mie, sau am auzit rostindu-se numele meu? se auzi o voce din apropiere, făcându-i pe cei doi să rămână cu gurile căscate, văzâd creatura ce le vorbise.

-Tu cine mai eşti? întrebă Andrei, neştiind dacă să râdă, sau să o rupă la fugă pe urma struţului.

-Eu sunt cocoşdilul, sau crococoşul, cum vreţi să-mi spuneţi, mi-e indiferent. Nu v-a mai rămas ceva de mâncare prin coş? zise el, ciugulind câteva firimituri căzute pe jos.

-Vino, mai este destulă , ziseră Andrei şi Nero, uşuraţi că animalul, sau, mă rog, pasărea, nu avea capul de crocodil şi corpul de cocoş.

-Dar...ai apărut cumva din imaginaţia mea, atunci când ţi-am rostit numele? spuse Nero, privind vinovat către el.

-Nuuu, eram deja pe aici, de câteva luni. M-a desenat un băiat, în timpul orei de geografie, se vede că nu-i place această materie...deşi, judecând după numărul semenilor mei din zonă, nu-i plac mai multe materii. Dacă se mai plictiseşte mult, în curând vom popula toată zona. După ce m-a desenat, a jucat X si 0, pe spatele meu, împreună cu colegul lui de bancă. Deşi stârnesc râsul celor care mă văd, sunt bucuros că s-a gândit cineva să-mi dea viaţă, mă simt special.

-Daaa… special… repetă Nero, ca un ecou …

clip_image044 -Prietenul meu cel mai bun este cocoslupul, jumătate lup, jumătate cocostârc. El este unicat. L-a desenat o fetiţă, care nu se plictiseşte atât de des la şcoală. Pot să-l chem şi pe el? Este mai timid, dar are o foameee...de lup!

-Da, desigur, spuse Andrei, curios să-l vadă.

Era cât pe-aci să-i pufnească râsul, atât de special era şi acesta, dar teama că or să se simtă prost, îi făcu să-şi ascundă zâmbetele.

-Şi ce fel de...anim...păsă...ăăă, creaturi mai sunt pe aici?

-Sunt toate felurile: porci cu aripi, fluturi cu trompă de elefant, zebre cu gât de girafă , vulturi pleşuvi cu peruci şi cozi de păun, şoareci cu cap de pisică...mai multe...Acum o să fie o perioadă de linişte, pentru că se apropie vacanţa, dar la toamnă, or să înceapă să vină iar. Imaginaţia copiilor e nesecată.Tocmai de aceea, ne-am gândit să ne adunăm şi să ne facem propria ţară. Andrei şi Nero îşi luară rămas-bun de la noii lor prieteni şi plecară înapoi spre casă. Când mai aveau câţiva paşi până la Poarta spre Acasă , văzură o fetiţă ce plângea în hohote. Când de apropie, Andrei văzu că era chiar prietena lui, Jasmine.

-Tu de ce plângi şi ce cauţi aici? Întrebă Andrei uimit.

-Am văzut că ai plecat şi am vrut să merg cu tine, dar m-am speriat, auzind că pe aici e o vrăjitoare rea, zise Jasmine, hohotind în continuare.

-Nu mai plânge, nu e adevărată povestea, zise Andrei. Şi-i spuse povestea vrăjitoarei Aetatanub…

Ce frumos ştii tu să povesteşti, îmi mai spui una?

-Bine, o să-ţi mai spun una, în timp ce mergem spre casă.

POVESTEA VRĂJITOAREI CE A DEVENIT ZÂNĂ

A fost odată ca niciodată, într-un sat din România, o vrăjitoare rea. Ea nu era ca celelalte surate ale ei. De pildă, îsi spăla şi işi pieptăna părul cu grijă, nu ieşea niciodată din casă fără să se parfumeze, până şi hainale ei erau altfel decât ale altor vrăjitoare. Mătura pe care obişnuia să zboare era curată şi avea o fundă mare, roşie. Dar…era rea ! Până şi răutatea ei era altfel: transforma zmeele copiilor în fluturi ce-şi luau zborul, spre marea dezamagire a acestora, schimba culoarea pisicilor, în cele mai neobişnuite nuanţe, făcea pomii să rodească altceve decât era normal.

clip_image045clip_image047Se puteau vedea peste tot cireşi ce făceau portocale, meri care făceau rodii şi chiar caişi ce rodeau fluturi!

Într-un cuvânt, îi exaspera pe toţi cu glumele ei răutăcioase!

Dar, deşi se distra de minune pe seama celorlalţi, avea o nemulţumire ascunsă: ca toate vrăjitoarele, avea pe nas un neg mare si păros. Celelalte erau mândre de negii lor, considerându-i un însemn nobiliar. Ea se privea în oglindă şi tare-şi mai dorea ca acesta să dispară de acolo!

clip_image049clip_image051 Încercase tot felul de poţiuni magice şi pomezi, dar negul nu vroia şi pace, să-i părăsească nasul!

Deşi nu-i plăcea să vorbească cu oamenii , se hotarî să meargă la spiţerul satului, să-i dea un leac pentru neg.

Acesta, fiind mai hâtru şi dorind s-o pedepsească pentru răutăţi, în loc să-i dea ceva pentru negi, îi dădu o soluţie ce se foloseşte pentru a stimula înfloritul plantelor. Îţi poţi imagina disperarea vrăjitoarei când, uitându-se în oglindă, văzu răsărind în vârful negului o uriaşă floare roz. Era o floare de cactus.

Zile întregi a bocit şi n-a mai îndrăznit să iasă din casă! În cele din urmă, pentru că părul ei începuse să arate neîngrijit, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat la coafor. Pe uliţele satului, s-au strâns oamenii ca la bâlci, să se uite la ea. De peste tot, se auzeau hohotele de râs ale sătenilor! S-a întors acasă ruşinată şi înfuriată, şi-a strâns lucrurile într-o boccea şi a părăsit pentru totdeauna satul, pe mătura ei cu fundă roşie.

Se spune că ar fi ajuns în Arizona, unde a devenit zâna cactuşilor.

clip_image053

Cand termină , Andrei auzi râsete cristaline. Nu observase că, în timp ce povestea, se strânseseră în jurul lui, o mulţime de copii, ce ascultaseră fermecaţi povestea.

clip_image054 În acea noapte, toţi dormiră mult mai bine, visând cactuşi cu flori superbe, într-un loc numit Arizona…

Poveste scrisa pentru copii de doamna M.A

P.S. Povestea am primit-o de la o doamna care nu a dorit sa-si dezvaluie numele, va fi o colaboratoare permanenta a blogului nostru, in acest mod incognito.

Responsabilitatea pentru textele primite la redactie, apartine autorului de drept, realizatorul blogului nu poate fi facut raspunzator pentru eventualele neclaritati.

Orice incercare de frauda sau incalcare a dreptului de autor, apartine celui care trimite textele, iar in cazul in care aveti cunostinta despre orice probleme de acest gen, va rog sa contactati imediat redactia.

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More